DRAGOBETE Prăznuirea românească a iubirii
Celebrat și azi în satele românești (orașul a căzut de mult pradă propagandei comerciale de import), Dragobetele se sărbătorește pe 24 februarie. În unele zone se serbează pe 28 februarie, iar Dragobete Cap de Primăvară – la 1 martie.
Dragobete, zeul dragostei la românii de la nord și sud de Dunăre, zeu pastoral câmpenesc, codrean, este imaginat ca un tânăr frumos, puternic și bun, inspirator al pornirilor senzuale curate, al dragostei firești, la animale și oameni, fiind asemuit cu Eros al vechilor greci sau Cupidon al romanilor. Cuvântul Dragobete ar proveni din slava veche, dragu bîti – a fi drag. Pare verosimil. Dar zeul exista pe plaiurile noastre cu mult înainte de venirea slavilor. Dovadă, străvechile rituri atestate la dacii nord-dunăreni, ca și la cei sud-dunăreni, cum ar fi ritualul înfrățirii între băieți și însurățirii între fete, prezent până în secolul trecut în ceremonialul Dragobetelui: înconjurați de ceata lor, tinerii își crestau ușor brațul stâng în formă de cruce solară, suprapunându-și zgârieturile, apoi sugeau puțin sânge unul de la celălalt, devenind frați de cruce și surori de cruce. O altă ipoteză este că „Dragobete” ar proveni din cuvintele dacice trago – țap și bete – picioare. Mai târziu, nemaiînțelegându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (bete însemnând și fășii, cingători înguste, țesute și frumos împodobite). Țapul simbolizează puterea de procreare, forța vitală, libidoul, fecunditatea.
Și romanii își celebrau pe 15 februarie Lupercaliile, marea lor sărbătoare a dragostei, după ritualuri din timpuri imemoriale. Ceremonia se desfășura în jurul peșterii unde lupoaica îi alăptase pe Romulus și Remus. Preoții oficianți veneau goi și sacrificau țapi, cu pieile cărora se înfășurau, apoi alergau urmați de tot tineretul Romei, lovind cu curele făcute din țapii jertfiți pe toate femeile întâlnite în cale, acest ritual favorizându-le maternitatea. Așadar, arhaicul Dragobete poate fi asemuit mai degrabă cu străvechii zei ai grecilor și romanilor, reprezentați cu picioare și coarne de țap, acoperiți de păr, dănțuind prin păduri și pândind nimfele sau țărăncile rătăcite. Acești zei primitivi erau sărbătoriți odată cu dezlănțuirea de energie a primăverii: natura pură, bucuria curată de a viețui și de a iubi.
După creștinarea dacilor, Dragobete și-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei curate. El a devenit fiu al Babei Dochia, simbol al primăverii, sărbătorit la „logodna” păsărilor, ziua împerecherii acestora, când se strâng în stoluri, se aleg perechile și purced la strângerea celor trebuincioase pentru clădirea cuiburilor. Ca și oamenii, păsările rămase nepereche vor aștepta Dragobetele anului următor. Flăcăii și fetele, în straie de sărbătoare, chiuind și zbenguindu-se, se duc în pădure pentru a culege ghiocei, micșunele, albăstrele, primele flori de sub zăpadă. La prânz, coboară în goană spre sat, fiecare flăcău fugărindu-și aleasa, pe care, dacă o prinde, o poate săruta în văzul lumii. Sărutul era considerat ca o logodnă pe timp de un an, pentru a testa trăinicia sentimentelor. Părinții aflau de „alegere” și se arătau mulțumiți sau nesatisfăcuți, ca în zilele noastre.
În această zi nu se țese, nu se cârpește, nu se lucrează la câmp sau în fierărie; în schimb, se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce va urma să fie cu spor.
Credința din ziua de Dragobete este că cel care nesocotește sărbătoarea și lucrează ce nu trebuie își uită limba și cântă ca păsările.
Lăsata Secului (Ziua împăcării)
– Străveche sărbătoare păgână, prag cosmic al trecerii de la iarnă la primăvară, Lăsata Secului a fost adoptată și adaptată de creștinism, ca ultimă treaptă pregătitoare înainte de smerenia Marelui Post, păstrându-și farmecul obiceiurilor arhaice, dar căpătând noi valori, prin morala creștină –
După lunga perioadă a Câșlegilor dintre Crăciun și Paști, numită și Dulcele Crăciunului, fără interdicții alimentare, liberă pentru orice distracții, iată că omul trebuie să gândească la curățirea trupului, pentru a da aripi sufletului.
În calendarul bisericesc, Lăsata Secului are două etape care conduc treptat către Post: Duminica Lăsatului sec de carne (18 februarie) și Duminica Lăsatului sec de brânză (25 februarie). Prima este numită și Duminica Înfricoșatei Judecăți, când li se amintește creștinilor la slujbă să nu păcătuiască, întrucât va veni cândva și ceasul Judecății de apoi. Săptămâna dintre ele, pregătitoare pentru post, poartă numele de Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Albă, când se mănâncă lactate și ouă. Întrucât postul privește trupul, dar mai ales sufletul, acum este vremea iertăciunilor. Vecinii, rudele, cunoscuții se vizitează și își cer iertare unii de la alții, ca să intre curați în post.
Va urma Postul cel Mare. Acesta nu se limitează nicidecum la simpla interdicție alimentară, nu e o cură de slăbire, așa cum se vulgarizează adesea. Postul înseamnă exercițiu de voință, dobândirea autocontrolului, înălțarea treptată a spiritului întru îndumnezeire. Duminicile care vor urma reprezintă etape ilustrând simbolic, prin pilde, momente ale ultimei părți din viața pământească a Mântuitorului.
Practici populare: Săptămâna Nebunilor, Caii lui Sântoader
Multe din sărbătorile creștine s-au suprapus peste străvechile sărbători populare, fără însă a le înlocui, ci fuzionând cu acestea. În satele românești, Lăsata Secului era punctul central al unei perioade de două săptămâni, din care prima era încărcată de ritualuri caracteristice sfârșitului iernii (Săptămâna Nebunilor), iar cealaltă săptămână prăznuia începutul de an agrar și venirea primăverii (Săptămâna Caii lui Sântoader).
În prima săptămână (11-18 februarie), anul vechi agonizează, duhurile morților se întorc, dar sunt liniștite cu pomeni, oamenii se dedau la excese de mâncare, băutură, joc și petreceri, ca la un sfârșit de lume (de altfel, se și zicea că într-o astfel de zi se va alege praful de lume), „se strigă”, batjocorindu-se fetele nemăritate sau feciorii rămași neînsurați, socotindu-se că numai nebunii, proștii și urâții satului dau zor să se căsătorească acum, în loc s-o fi făcut în câșlegi. Existau și momente carnavalești: tinerii se mascau, formând un alai de nuntă și deghizându-se în mire, mireasă, popă etc. Printre multe alte obiceiuri, răspândită și acum este practica de a face noduri pe ața „undiței” și de a i se da foc. Fiecare știe care este nodul lui. Dacă flacăra se stinge în dreptul unui nod, se crede că respectivul va muri.
Urma sărbătoarea propriu-zisă, purtând diverse nume, în funcție de zone: Priveghi, Hodăițe, Opaiț, Alimori, Refenele. Ea se celebra noaptea, cum serbăm noi Anul Nou adeseori sub cerul liber. În vremuri mai apropiate de noi, se petrecea cu lăutari, se făceau plăcinte cu brânză, se bătea halvița. Masa se începea cu un ou fiert, pentru că se spunea: „Cu un ou se astupă și tot cu un ou se destupă gura la Paști”. Apoi se punea pe o farfurie câte puțin din fiecare fel, se lăsau solnița, o felie de pâine și un pahar de vin, ca să mănânce și morții. Oalele se puneau cu gura în jos, ca să fii ferit de pagubă. Seara, târziu, copiii de la 12 ani în sus și flăcăii ieșeau pe o înălțime cu „hodăițele”, care erau făcute din nuiele, între care se îndesau cât mai strâns paie și tuleie de porumb, pe care le aprindeau, rotindu-le și agitându-le, ca să obțină efecte de artificii. Vechiul an care murea era reprezentat simbolic de un fel de sperietoare construită dintr-o prăjină îmbrăcată și împodobită cu panglici, căreia i se dădea foc, în uralele asistenței. Începea un nou an agrar.
În cea de-a doua săptămână (18-25 februarie), totul se întorcea la firesc. Interveneau Caii lui Sântoader, duhuri bune, imaginate ca niște fantasme cu formă de cal, și Cucii, o ceată de feciori costumați în cuci, cu fețele acoperite de o glugă prevăzută cu coarne imense, care alergau cu clopote după oameni, îmbrâncindu-i și mânjindu-i. Prin aceste ritualuri erau alungate duhurile rele, spațiul și timpul erau purificate. Prima zi după Lăsata Secului de Paști (26 februarie) mai poartă încă numele de Lunea Curată. Femeile începeau țesutul pânzelor din care se vor face cămășile de Paști.
MIHAI ALBIN POPESCU
Fotografii de DUMITRU BUDRALĂ
