TIBERIU ALBU (muzician, câştigător al concursului „Vocea României” 2014): „Pandemia mi-a accentuat negăsirea”

Cu butonul vieții, apăsat

– Dragă Tiberiu, cum te găseşte telefonul meu în această după-amiază de Februarie ne­firesc de caldă?

– Tocmai am venit din parc. Locuiesc lân­gă „Tineretului”, aşa că am profitat de soare şi am ieşit cu Ioana, soţia mea, la o îngheţată. Aşa, la prânz, când este mai puţin aglomerat. A fost perfect, până când vânzătoarea a vrut să ne pună îngheţata în cor­nete, fără să poarte mas­că şi mănuşi. Nepă­sarea aceasta, lipsa de atenţie, m-au deranjat enorm de-a lungul în­tregii pandemii, am sim­ţit că ele au întârziat finalul acestei perioade atât de dificile. Mă de­ranjează mai degrabă lipsa de respect, decât si­tuaţia în care ne-a a­dus virusul. Am re­nun­ţat, aşadar, la îngheţata la cornet, şi am ales una împachetată, bodo­gă­nind puţin în timp ce am ros băţul acela de lemn, ce capătă la final puţină aromă de vanilie. Până la această întâmplare, mi se părea o zi perfectă, dar apoi am remarcat şi alţi oameni tuşind, cu masca ţinută sub bărbie, şi uite aşa, plimbarea a devenit una anxioasă. Păcat, pentru că este suficient loc pentru toată lumea, spaţiu berechet să ne simţim protejaţi, relaxaţi… De multe ori am fost frustrat să constat că oamenilor de pe stradă nu pare să li se fi tulburat vieţile prea tare, în ultimii doi ani. Parcă i-aş pri­vi cu ciudă pe unii dintre ei, şi nu-mi place absolut deloc acest sentiment. Am sperat că vom avan­sa în empatie, bun-simţ, grijă, dar nu simt asta deloc. Dim­potrivă. Privesc, adeseori, pe fe­reastră, şi nimic nu pare schim­bat, doar că butonul acela, pe care ac­ţionezi pauza la un casetofon, este încă apăsat în ceea ce priveşte viaţa mea.

– Să înțeleg că pandemia te-a speriat?

– Aş putea spune că da, fără să greşesc prea mult. Dar aş minţi puţin, pentru că, de fapt, pandemia doar mi-a accentuat o stare de negăsire de sine pe care o aveam deja. Duc de ceva vreme o luptă cu mine însumi, cu omul Ti­be­riu, cu muzicianul, cu tipul acesta pe care-l privesc în o­glin­dă şi parcă nu-l mai cunosc atât de bine. Un rid în plus, linia pă­rului mai pe spa­te, în mintea mea ima­ginea aceasta nu mai are multă le­gătură cu cea de acum câţiva ani. Sunt într-o con­tinuă fră­mân­tare, invadat de sute de gânduri, care nu mi se aşază deloc or­donat în minte. Este un defect de-al meu acesta, de a răsuci totul pe toate părţile până la epuizare. Încă nu am so­lu­ţii pen­tru a des­câlci a­ces­te an­goa­se, nu pot spu­ne că as­cult muzică sau ci­tesc ceva şi-mi trece. Aşadar, da, re­cunosc, sunt pu­ţin copleşit: dacă nu e criza din cariera muzicală, este temerea pentru sănătate, dacă nu e pandemia, e îngri­jorarea războiului de la graniţe, dacă nu e inflaţia, e lipsa apei calde, dacă nu e muzica, sunt versu­rile… De la fereastra apartamentului nostru pri­vesc o lume în care locul meu este extrem de fra­gil. Hmmm… Eşti sigură că-ţi mai doreşti un in­ter­viu cu mine?

Râs și plâns cu Ioana

– Cunosc o mulțime de oameni la fel de tulburați ca și tine, din cauza agresivității vieții de zi cu zi. Dar tu nu ești singur, o ai alături pe minunata ta Ioana…

– Minunată e puţin spus. Ea e ancora mea, umărul meu, partenera mea de râs şi de plâns. Ioana lucrează în continuare de acasă, iar timpul acesta pe care ni-l permitem împreună este cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla. Tea­ma că pandemia ne va pune căsnicia la încercare s-a dovedit falsă. Dimpotrivă, nu ştiu cum aş mai putea funcţiona, fără să-mi văd iubita în fiecare secundă sau să o ştiu în camera de alături. Am fost zdruncinaţi doar de moartea pisicii noastre dragi, alături de care formam un mic univers de trei fiinţe, retrase într-un apartament de bloc, su­ficiente lor însele. Am primit o lovitură ago­nizant de dureroasă. Dar am trecut şi peste asta împreună.

– Ar trebui să fiţi bucuroși că ați scăpat ne­atinși sufletește de pandemie. Multe cupluri au eşuat, izolarea i-a dezbinat în loc să-i uneas­că…

– Poate sună ciudat, dar mie mi se pare că oamenii ăștia despre care vorbești au avut noroc. De ce? Pentru că nu vor mai pierde timpul îm­preună. E limpede că nu erau făcuţi unul pentru celălalt şi atunci, de ce să-şi irosească vieţile?! Cine ştie, poate jumătatea lor umblă încă liberă prin lume, iar ei s-ar fi complăcut într-un mariaj compus doar din aparenţe. Nu judec pe nimeni, doar observ şi constat. Am cunoscut cupluri care sunt împreună de zece ani şi par doi străini, iar altele, formate acum două săptămâni, vibrează de armonie. Cert este că eu sunt norocosul lumii să o fi întâlnit pe Ioana, nu trece o clipă să nu fiu conştient de asta şi să încerc să-i arăt cât de mult o iubesc.

Bătălii pierdute

– Tibi, în viața ta mai există o mare iu­bire: muzica! Ai un talent extraordinar, o voce cu totul specială, ai triumfat la con­cur­sul „Vocea Româ­niei”. Ce vești ne dai din zona creației?

– Din păcate, eu nu am simţit niciun fel de creativitate în perioada asta. Eram oricum în criză şi înainte, cu cât mă uitam mai atent în jur, cu atât mai greu găseam cui să-i vorbesc, cui să-i adresez un cântec. E o ruptură în mine, o luptă între efortul creaţiei şi cel al promovării, între căutarea mesajului perfect şi conştientizarea faptului că această căutare este utopică, nu ar trebui să pun atâta presiune pe mine. Să nu crezi că nu am încercat, că nu am căutat portiţa aceea prin care m-aş putea adresa publicului cu un su­biect care să iasă din banalul copleșitor în care s-a cantonat muzica. Toată lumea suspină după iubiri pierdute. Sigur, dragostea este importantă în viață, dar se întâmplă atâtea în jur, melodiile despre iubirea trădată ar putea lua o pauză. Nu înţeleg de ce se insistă obsedant pe promovarea aceluiaşi tip de mesaj, lipsit de orice sinceritate. Lu­mea este compusă dintr-o infinitate de poveşti, una mai interesantă ca alta, povești triste sau vesele, știute sau neașteptate. Aş vrea să le ofer oamenilor acest infinit de povești pus pe muzică. Poate că azi nu sunt în stare să o fac, poate nici mâine, dar, cândva, sper că voi ajunge din nou la oameni prin muzică. Nu mă mai pot adresa cate­goriei de vârstă cuprinsă între 17 şi 23 de ani, nu mai rezonez deloc cu acea zonă, m-am făcut bă­iat mare, iar către zona matură încă nu am găsit ca­lea de acces. Dincolo de asta, mai există o lup­tă, poate chiar mai dificilă: transformarea muzicii în produs muzical; înregistrarea în studio, post-pro­ducţia, promovarea, toate acestea te epui­zează psihic şi financiar. Fără o echipă de spe­cia­lişti în domeniu, una profesionistă şi bine plă­tită, este aproape imposibil să câştigi bătălia cu monstrul numit comerţ. Eu am crezut că pot duce singur acest război, dar iată-mă, azi, precum un barcagiu silit să vâslească împotriva curentului, trăgând la rame până îi crapă palmele. Simte că parcă ar găsi un culoar mai lin, după care forţa apei îl trage iar la mal. Din păcate, în ce mă pri­vește, acesta este adevărul, o luptă pe care, pa­re-se, o pierd iar şi iar.

– Cum supravieţuieşti, totuşi?

– Psihic, destul de greu. Financiar, mai sunt evenimente private, organizate remarcabil, aten­ţia pentru sănătatea participanţilor fiind priori­tară. Am cântat în câteva rânduri în astfel de locuri. În rest, mai ofer lecţii online, fie de canto, fie de karate. Dar cu ele nu pot plăti facturile, mai ales că o bună parte dintre aceste „lecţii” sunt mai degrabă faceri de bine, un ajutor pe care îl ofer unor oameni ca să iasă din anumite stări dificile. Aşadar, dacă nu ar exista Ioana, nu m-aş descurca financiar. În această pandemie, ea duce greul casei. Mă simt bine să pot spune asta, sunt mândru de ea, sunt norocos să am o persoană pe care mă pot baza, aşa cum şi ea ştie că-i sunt sprijin mereu. Deși, pentru mine, nu este tocmai cea mai plăcută senzaţie… Practic, supraviețuim. Probabil că la un moment dat, odată pandemia terminată, mă voi angaja undeva, poate în domeniul calculatoarelor, de care nu sunt străin.

De sus în jos

– Doar nu vrei să spui că renunţi la muzică?

– Sunt ani buni de când gândul acesta îmi tulbură nopţile. Problema este: eu renunţ la mu­zică, dar oare renunţă și ea la mine? Poți renunța la ceva care face parte din viața ta, un lucru pentru care ești înzestrat? Pe mine, muzica mă face să mă simt special. E un tipar pe care nu-l pot șterge din viața mea, cumva, o fa­talitate: sunt aici, nu te face că nu mă vezi, nu poți trăi fără mine. Dar în ceea ce priveşte câştigul financiar, nu ştiu dacă voi mai fi vreodată capabil să-l procur numai prin muzică. Am încercat de toate: am avut trupă, am cântat singur, am investit, am mers pe mâna specialiştilor, dar, pur şi simplu, nu pot striga mai tare decât cel de lân­gă mine. Or, în industria muzicală de azi, câştigă cine strigă cel mai tare. Nu mai contează ce spui. Or, eu nu pot cânta doar pentru că am talent, nu pot merge mai departe, dacă nu simt că ajut prin muzica mea oamenii, că vorbele mele au un ecou profund în inimile lor. Am simţit că am făcut asta la „Vocea României”, am simţit că au fost câţiva copii care m-au privit şi au spus: dacă ciudatul acesta cu părul vâlvoi poate, pot şi eu. Mi-a plăcut starea pe care am avut-o, până la ultima celulă. Un sentiment care parcă avea şi gust, şi miros, toate simţurile fuseseră activate la maxi­mum. Dar asta a fost demult, drumul meu mu­zical are un traseu nefiresc: de sus în jos. Nu mă înţelege greşit, sunt profund recunoscător acelei emisiuni, niciodată nu m-am simţit mai bine. Datorită ei am realizat cât de bine îmi face mie competiţia, cât de benefică e pentru felul meu de a fi. Azi, însă, competiţia este doar cu mine în­sumi, în acest apartament de lângă Parcul Tine­retului. Și se dovedeşte cel mai greu concurs al vieţii mele.

– Nu te ceartă Ioana că trădezi muzica?

– Ha! Ha! Nu mă ceartă, dar sunt momente când îmi reaminteşte că încă sunt dator chitarei. În schimb, şi ea are voce frumoasă, iar în ultimul timp chiar studiază, iar eu o ajut să găsească anumite tehnici. Îmi place, asta mă ajută și pe mine, incredibil. Când văd fericirea ei, parcă mi-o regăsesc şi eu pe a mea. Este cumva aşa: la­să-mă să te ajut, ca să mă ajut.

Luxul de a avea părinți

– Când ai fost ultima dată acasă, la Orăştie?

– În această pandemie, o singură dată. M-am temut, dar vorbesc des cu părinţii mei, pe video chat, ca să ne şi vedem. Îmi face bine, pentru că-i văd cum îşi continuă vieţile, cu o liniște incredibilă, merg la ser­viciu, se luptă cu rutina zilnică, sunt un contraexemplu absolut față de boemia în care mă scald eu. Mă bucură să-i văd mereu împreună, să-i observ cum râd, cum se pun de acord sau, dim­potrivă, cum se ciondănesc. Cum îmi dau sfaturi, deşi ştiu că mi-e greu să le urmez. Mă întristez când observ că mama a mai îmbătrânit puţin, e un lu­cru la care nu mă aşteptam niciodată. Pentru mi­ne, mamele trebuie să rămână neschimbate. Dacă mi-aş vedea părinţii faţă în faţă zilnic, n-aş observa cum timpul le sculptează chipurile, dar aşa, în întâlniri mai rare, mă şochează trans­formările pe care anii le provoacă. Vezi, iar fac asta! Reuşesc cumva ca, şi dintr-un lu­cru simplu, fi­resc, plin de dra­goste, cum e o conversaţie tele­fo­nică cu mama, să generez un în­treg mănunchi de gânduri dintre cele mai încâl­cite. Sunt fără scă­pare! Cert es­te că preţuiesc foarte mult dra­gostea şi prezen­ţa lor în viaţa mea. Mă bucur şi când mă enervez că-mi spun mereu aceleaşi lucruri. Consider un lux, un privilegiu, să ai părinţi, să fie vii, să fie acolo pentru tine, aşa cum ştiu ei mai bine. La un moment dat, voi scrie    o melodie care să-i ajute pe oameni să-și înţeleagă mai bine părinţii. Am și compus o piesă, din punctul de vedere al unui copil, încercările lui de a se face înţeles. Azi, însă, mă simt mai aproape de părinţi, simt că mesajul tre­buie să fie din perspectiva lor. Nu ştiu cum voi reuşi să livrez un astfel de cântec, într-o lu­me atât de grăbită. Ce vremuri, totul se face în viteză! Un clip are azi maxi­mum trei minute, dar de fapt, cele mai vizionate sunt pre­scurtările aces­to­ra, de numai trei­zeci de secunde! Atâ­ta răbdare mai au oamenii: treizeci de secunde! Cum pot eu, în asemenea viteză, să descriu sentimentele pe care le am când vorbesc cu mama la telefon şi-i văd un rid nou sau când mă bucur să-i observ buna dispoziţie sau când îi ascult poveţele? Cum pot eu în doar treizeci de secunde să conving oa­menii să se bucure mai mult de familia lor? Cred că în mo­mentul în care voi afla cum, voi fi şi eu mai prezent în viaţa muzicală. Tinerii de azi reu­şesc mai uşor. Zici că-s specialişti în toate: şi în mu­zică, şi în masterizare de studio, şi în marke­ting, şi în publicitate, şi în modă. Deschid uşi cu o uşurinţă debordantă. Nu ştiu cum fac. Personal, îi urmăresc cu toată admiraţia, chiar dacă sunt atât de departe de borna acestor treizeci de secunde. Îmi doresc să fiu ca ei, dar nu sunt.

– Bătălia ta e cu tine. Îți doresc s-o duci bine la capăt și să devii stăpân pe viața ta. Într-o zi, când vei privi pe fereastra blocului tău, vei desco­peri că a venit primăvara…

– Îţi mulţumesc nespus, iar revistei Formula AS îi sunt recunoscător pentru efortul ei permanent de a spune povești, și mai vesele, și mai triste. Mi-ar plăcea să se facă muzică aşa cum faceţi voi presă. Un an mai bun vă doresc tuturor!