Vasul verde

Câteodată se întâmplă lu­cruri ciu­date, care pot avea însă o expli­cație perfect ra­țională. Cu toate acestea, ne lăsăm ima­ginația să zboare liber și gândul să popo­sească aproape de sfera irealu­lui. Visatul cu ochii deschiși nu poate fi con­dam­nat, mai ales dacă mo­men­tele fericite de odinioară își fac loc cu aceeași inten­sitate în su­fletul nostru.

Să vă povestesc cum l-am cunoscut pe Smiley. Mă întor­ceam de la liceu după o zi grea, plină de lucrări. Totul se desfă­șurase con­form așteptărilor și mă în­dreptam vesel spre casă, ronțăind covrigi cu susan. Deo­dată, m-am oprit brusc. Pe cât de bucuros eram eu, pe atât de trist și amărât era câinele ce apăruse în fața mea. Era un cocker, iar blana de un cafeniu des­chis pă­rea destul de prăfuită. Se vedea că avu­sese un stă­pân până nu demult care, cine știe din ce ca­uză, îl aban­donase, sau poate îl pierduse. Dar asta nu-mi va fi dat să aflu niciodată. Fiind un mare iubitor de ani­male, mi-a pierit cheful brusc. Nu puteam să văd o ase­menea privire rugă­toare, asemenea ochi triști, ce tân­jeau după o mângâiere. Co­vri­gii pe care îi mai aveam i-am oferit câinelui.

De atunci, am fost nedes­părțiți. Mă însoțea oriun­de mă duceam. Când eram la liceu, mă aștepta în fața por­ții, iar când ieșeam se uita la mine cu un zâmbet larg și începea să se gudure la picioarele mele. De aceea a și primit numele Smiley. Zâmbea tot timpul. Zâmbea și dădea din coadă vesel când îl mângâiam, și zâmbea ruși­nat, fără să dea din coadă, ținând capul în pă­mânt, atunci când îl mustram. Era un cățel cu­minte, dar mai făcea și năzbâtii uneori. Cel mai tare mă su­pă­ram atunci când intra în bucătărie. Știa că nu avea voie, făcea lucrul ăsta foarte rar și nu am înțeles nicio­dată de ce. Pe un perete în bucă­tărie era agățat un vas din plas­tic, verde, pe care scria ceva cu litere mari, ro­șii. Ab­solut de fiecare dată când îl prindeam pe Smiley acolo, vasul respectiv era trântit pe jos, iar el stătea as­cuns într-un colț, după masă, cu capul în pământ, știind că va urma o mustrare aspră. În afară de acest incident ciudat, ce se re­peta la in­tervale des­tul de rare de timp, am petrecut ală­turi de Smiley unele dintre cele mai fericite clipe ale vieții mele. Simțea toate stă­rile emoționale prin care treceam, toate bucuriile și ne­ca­zurile ce îmi intersectau existența. Când eram vesel, sărea în jurul meu și zâmbea cu toată fața; atunci când eram învăluit de tristețe, se îndrepta cu pași mă­runți spre mine și își lipea capul de piciorul meu, cu o ex­presie de câine spășit, ce vrea să-și ceară iertare. Apoi căuta să-mi atingă obrazul cu boti­cul lui umed, pen­tru ca în momentul următor să-și scoată limba și să adop­te un zâmbet poznaș. Ex­presia hazlie ce îi inun­da fi­gura își făcea efectul de fiecare dată. Izbuc­neam în râs, iar Smiley, cu simțul datoriei împli­nite, lătra fericit. Erau singurele momente când lătra.

Într-o bună zi, un accident ne­fericit a făcut ca în viața mea să existe un zâmbet mai puțin. Pier­­dusem un prieten drag. Poa­te cel mai drag. Au trecut ani buni de atunci și, într-adevăr, tim­pul vindecă rănile. A venit însă o zi când, seara, îm­pins de foame, am intrat în bucătărie. În mijloc, pe jos, stătea vasul cel verde. Pozi­ția naturală a aces­tuia m-a trimis cu gândul la un cas­tron pen­tru câini. Instinctiv, pri­virea mi-a fugit în col­țul în­că­perii, după masă. M-am așezat apoi, îngân­du­rat, pe un scaun. Iar în momentul acela, am sim­țit ceva rece și umed atingându-mi obra­zul și parcă un lătrat bi­ne­cu­nos­cut, deși atât de rar auzit, a ră­su­nat în liniș­tea amin­tirilor mele.

ALEXANDRU A. –    București