Pr. arhim. ANDREI COROIAN (Catedrala Episcopală din Deva): „Postul are două aripi: rugăciunea și milostenia”

A început Postul Mare și odată cu el în­ce­pe și curățirea noastră de toată zgura și fricile cu care ne încarcă viața. Ne înfrâ­năm, ne căim, încercăm să ne rupem de ritmul ne­bun al vieții, să ne adâncim în rugăciune și în apropiere de Dum­nezeu. Dar părintele An­drei Coroian, sfătuitorul de su­flet al revistei noastre, cre­de că drumul postului duce cu mult mai sus. Că la capătul lui există un lucru pe care toți îl dorim – iubirea. Adevărul acesta părin­tele l-a învățat de copil, în Huta, satul nașterii sale, aflat în nor­dul județului Cluj, foarte aproa­pe de Mâ­năs­tirea Rohia. Acolo a de­prins părintele Andrei în­frâ­na­rea postului ca drum al iu­bi­rii. Și pe acest drum merge și acum, când slujește la oraș, în biserica Episcopiei din Deva.

„Simțeam fericirea ieșind din pământ”

– Părinte Andrei Coroian, vă poftim mereu în paginile revistei noastre, ca să ne împărtășiți amin­tiri din anii copilăriei, petrecute într-un sat izolat, de munte, în care tradițiile se țin și azi cu sfințenie, în simplitatea și curățenia lor. E timpul să vorbim despre Marele Post al Paștilor…

– Deşi am copilărit ȋn plin comunism, la noi în sat se postea fără abatere, după rânduielile vechi. Și bunica, și mama ţineau posturile cu stricteţe. Vine­rea, ajunau amândouă. Până acum câţiva ani, când mama a fost bolnavă, timp de 70 de ani, nu a mân­cat vinerea deloc (de la 10 ani, până la 80 de ani). Nici apă nu bea. Era „prinsă” în post, cum se zicea la noi, și ca ea mai erau și alte femei ȋn sat, care aveau un legământ cu Dom­nul. Imediat după al doilea război mondial, au venit comu­niștii și le-au luat tot ce aveau: vacile, boii, carul, plugul, tot. S-au mutat unde e casa noastră de acum, în plină iarnă, în pi­cioarele goale, târând de sfoară doar o junincă cu lapte. De atunci, mama s-a „prins”, adică a făcut un legământ în fața lui Dumnezeu, să nu mănânce ni­ciodată vinerea, drept mulțu­mire că i-a salvat, lăsându-le vaca de lapte. Cu mama pos­team și noi, copiii. Îmi amin­tesc că mergeam primăvara la plug cu tata şi mâncam doar ulei de seminţe de bostan, uns pe pâine, ulei pe care tot noi îl făceam, la oloiniţă. Îmi amintesc ca pe o fericire mâncatul ăsta, pâine și untdelemn! Mai mâncam și poame, fe­lii de fructe uscate în ler, puse în să­culeţi şi păstrate ȋn pod, pentru a fi folosite ȋn post, când se fierbeau şi ie­şea un fel de compot. Era foarte gustos, ceva special pentru noi. În afară de asta, mai mâncam doar mămăligă, cartofi şi fasole bătută. Era suficient, cinci feluri de mâncare foarte simple, dar foarte gustoase şi sănătoase. Mă cuprin­de bucuria numai amintindu-mi de vremurile ace­lea. Mi se păreau mai bune mâncăru­rile acelea decât orice mănânc astăzi.

„La noi în sat era o viaţă morală şi strictă duhovniceşte, pe care nu am mai întâlnit-o nici măcar ȋn mânăstiri”

– De ce oare, părinte?

– Pentru că eram şi noi nevinovaţi, și lumea era curată. În anii copilăriei mele, în sat eram vreo 60 de familii, răspândite în 60-65 de case răsfirate pe dealuri, că satul nostru e, ca ȋntindere, cât un mare oraş. Dar dacă cineva lucra pe un capăt de sat, undeva, cam la jumătate de kilometru dis­tanță şi chiar mai bine, și vedeai că nu răzbește, săreai și îl ajutai. La noi nu se ȋncuiau niciodată uşile. Dacă venea cineva și lua o secure, o furcă, știai sigur că o aduce ȋnapoi. Am fost tare fericiți noi, acolo, ȋn satul nostru, unde nu am văzut bec și curent electric decât ȋn clasa a X-a, iar televizor, numai când am mers la liceu. Aşa o viaţă fericită ca până la 15 ani eu nu am mai trăit după aceea! Îmi amintesc și acum dimineaţa, cum răsărea soarele, ȋmi amintesc și puzderia de stele pe cer. După ce terminam toate treburile, ieşeam afară, și parcă sim­ţeam că iese o fericire din pământ, aşa cum îl scălda lumina lunii. Asta, pentru că la noi în sat era o viaţă morală şi strictă duhovniceşte, pe care nu am mai întâlnit-o nici măcar ȋn mânăstiri, după ce m-am călugărit. Ce am trăit la noi ȋn sat eu nu am mai trăit nici ȋn mânăstire… Oamenii erau atâta de corecţi, de cinstiţi. Acolo, fiecare se străduia să facă ceva bine, nu să-l ȋnşele pe celălalt, cum e ȋn lumea de azi, unde fiecare ȋşi caută interesul. Trăiam în bine și în frumos.

„Să postim cu bucurie”

– Postului Mare i se spune și „primăvara su­fletului”. Să fi ales biserica dinadins acest ano­timp pentru a sărbători Învierea?

– Încă din prima duminică a lăsatului de sec, numită Duminica izgonirii lui Adam din rai, bise­rica ne duce cu gândul    acolo, la acea grădină veşnic verde, cu flori care nu se trec, cu un timp când nu era nici iarnă, nici noapte. Mintea se înalță la acea stare de frumuseţe, de fericire, care îţi cere și să ierţi, ca după aceea să poţi porni la drum, să te scu­turi de tot ce te-ar putea apăsa şi-apoi să porneşti pe calea postului. Ne-a învățat Hristos – „Când postiţi, nu fiţi trişti, ca făţarnicii!”. Adică, nu fiţi trişti, că prin post vă ȋntoarceţi la fericire.    Întoarcerea acasă, adică în rai, e o stare de bucurie, de fericire, nu e o stare de tristeţe. De asta ni se şi spune: „Să postim, fraţilor, cu bucurie!”. Sfinţii părinţi au ȋnţeles că, venind Hristos pe pământ, ne-a readus raiul, ne-a reȋncorporat ȋn rai, iar asta ȋnseamnă eliberarea de lumea aceasta păcătoasă şi dureroasă, care ne face să trăim ȋntre aceste două realităţi – plăcerea şi durerea. Iar postul ne cheamă să dăm la o parte plăcerea, ca să descoperim bucuria. Zice Sfântul Siluan Athonitul că prima treaptă a postului e să nu mănânci cât să te saturi. Apoi, uşor-uşor, dacă trupul se usucă de post, poftele trupeşti se usucă și ele, iar prin aceasta, scăpăm şi de dureri, pentru că orice plăcere aduce după ea durerea. Bucuria aceasta o au doar copiii nevinovaţi.

„Dumnezeu îmbrățișează pământul cu iubirea lui, ca pe un măr”

– Părinte Andrei, de unde vine porunca postului? De ce ne cere biserica asta?

– Primii oameni au primit o poruncă: să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Era o poruncă menită să testeze iubirea: „Dacă Mă iubeşti, nu mănânci din acest pom.” Păcatul lui Adam, de fapt, ăsta a fost: lipsa de iubire faţă de Dumnezeu. El mi-a spus să nu mănânc, iar eu trebuia să respect porunca, să fiu atent să nu Îl supăr, să nu greşesc căl­când ȋn picioare dragostea Lui, dispreţuind-o. Așadar, neascul­ta­rea primilor oameni față de Dumnezeu s-a produs prin acest păcat al neȋnfrânării. De aceea, postul este prima treaptă a vieţii duhovniceşti, primul pas pe ca­lea reȋntoarcerii noastre către Dumnezeu şi a reȋmpăcării noas­tre cu El. Postim ca să arătăm că-l iubim. Nu vedeţi ce frumos se spune în biserică: „lăsatul secului”. Ce ȋnseamnă asta, că lăsăm „secul”? În viziunea mea, lăsăm veacul trecător în care trăim, ca să ne deschidem spre iubirea lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu nu e o iubire ab­stractă, impersonală, ci este o iubire a CELUI care ne-a creat. De aici, practic, porneşte totul! Scopul postului este iubirea, dobândirea iubirii. Iar prima treaptă pentru a putea să iubești este smerenia. Eu cred că de aceea prima duminică a Postului Mare este dedicată ortodoxiei, pentru că ortodoxia ȋn­seam­nă smerenie. Ea îți cere să recunoşti lucrurile aşa cum le-a făcut Domnul, în primul rând recu­noscându-te pe tine ca fiinţă creată de El, să te recunoşti dependent de Dumnezeu, să recunoşti că există o persoană veşnică, infinită, atotputernică, atotiubitoare, atotfrumoasă, atotbună, atotblândă, izvorâtoare de frumuseţe, de bunătate și de iubire. Să porneşti pe calea aceasta, care te curăță și te duce, în cele din urmă, la vederea lui Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu ȋnseamnă ȋntâlnirea cu iubirea. Totul se scaldă ȋn iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu ȋmbrăţişează pământul ca pe un măr cu iubirea Lui, cu bunătatea lui, cu apa, cu aerul, cu tot. Noi suntem nişte fiinţe mici ȋn faţa lui Dum­nezeu, şi totuşi, suntem capabili de a aprinde iu­birea Lui. Căderea din rai a fost o lipsă de iubire a lui Dumnezeu. Nu l-am iubit pe Dumnezeu şi nu l-am ascultat, am dispreţuit porunca Lui şi am căzut. De aceea avem nevoie de post, ca să resta­bilim iubirea pe verticală.

„Postim împreună cu îngerii”

– Mulți dintre noi păcă­tuim nu doar prin lipsa iubirii de Dumnezeu, ci și prin lipsa iubirii față de aproapele nos­tru, față de cei alături de care trăim. Se poate îndrepta sta­rea asta de negură sufletească, prin post?

– De ce urâm sau de ce nu iubim? Pentru că avem în noi egoism, mânie, mândrie, invi­die, gelozie. Postul alungă toa­te aceste patimi. Sfântul Ma­xim Mărturisitorul ne spune că postul aduce ȋngerii ȋmpreună, la rugăciune. Ei vin şi se roagă ȋmpreună cu noi. În felul acesta, postind, uşor-uşor, fiinţa noastră primește un suport pentru iubire. Asta se poate experimenta şi practic: dacă nu poţi iubi pe cineva, dacă simţi ȋn tine ceva care te reține, încearcă să nu mănânci nimic o jumătate de zi şi fă 50-100 de metanii, pentru că postul ȋnseamnă şi nevoinţă trupească. O să vezi imediat cum te eliberezi de acel duh rău care te ţine ȋmpietrit, de nu poţi ierta, nu poţi face bine. De ce ne este dat canonul de către duhovnic? Ca să ne putem menţine la o anu­mită stare de dăruire a iubirii. Pentru că postul ȋnseamnă, până la urmă, dăruire. Creștinul se ȋnfrânează ca să poată aduna energie, să se poată apoi dărui. Ce e energia aceasta la noi, creștinii? Este harul dumne­zeiesc, pe care ȋl dăruim apoi ce­lor din jur. De ce Sfântul Serafim s-a zăvorât şi mânca doar o dată la nu ştiu câte zile? Ca să dobân­dească iubire, pe care apoi să o reverse peste lume.

„Biserica are un har care nu există în altă parte”

– Sfinția voastră cum vă sfă­tuiţi ucenicii să postească?

– Îi învăț ceea ce am învățat și eu de-a lungul vieții: ce am primit acasă, ȋn copilărie, şi ce am trăit după aceea ȋn mânăstire. Ce am învățat în copilărie v-am spus. În mânăstire, postul este mai aspru. În mânăstire, ȋn prima săptămână din post nu se mănâncă deloc, până vineri (cei care nu pot mănâncă şi miercuri). Este săptămâna Deniilor Canonului Mare, compus de Sfântul An­drei Criteanul, unele dintre cele mai frumoase slujbe ale bise­ricii din tot anul. Acum, după 30 de ani, constat că e foarte important să te integrezi ȋn programul lor. Asta le spun și ucenicilor mei: să fie prezenţi la slujbe, ȋn Postul Mare, să descopere frumuseţea lor. Pen­tru că ȋn biserică eşti ȋntr-un loc de bucurie, de fericire, pentru că biserica are un har care nu există pe Pământ ȋn altă parte. Prin slujbe, trăim schimbarea duhovnicească mult mai uşor. Trăirea aceasta ȋn comuniune, nevoinţa aceasta şi pocăinţa aceasta ȋn comuniune e mai plăcută decât cea de unul sin­gur. Se tocesc patimile trăind ȋn comuniune. Îl vezi și pe celălalt cum face metanii, vezi cum se roagă, iar celălalt vede cum te rogi tu. Mântuirea e o stare de comuniune,    depinde foarte mult de ceilalţi. Intrarea ȋn biserică te duce ȋn comuniune. Eu stărui mult ca oamenii să trăiască nevoinţele ȋn biserică şi să nu facă nevoinţă după min­tea lor, adică să de­vină răz­leţi. Făcând totul ȋn biserică, te ȋncadrezi ȋn această co­mu­nitate de sfinţenie, care durează de mii de ani, şi de­vii şi tu unul dintre milioa­nele de sfinţi, poate. Altfel, lup­tându-te răzleţ, provoci duhurile rele ca un soldat ieşit din armată, care se duce să lupte singur: ȋl capturează repede duș­manul şi lupta lui nu prea dă roade. În ziua de azi, mulţi spun: cred ȋn Dum­nezeu, dar nu cred ȋn biserică, nu cred ȋn toate cu­vintele din evanghelie. Or, a nu-L crede pe Dumnezeu, pe Hristos, care ne-a vorbit în evanghelii, ȋnseamnă a-L dispreţui, a nu-L iubi. Când primești ceea ce spun evan­gheliile, te des­chizi, de fapt, iubirii lui Dumnezeu. El nu a căzut niciodată din iubire, nici nu poate cădea.

Și le mai recomand creştinilor ca în Postul Mare să citească. Sunt câteva cărți dedicate acestei perioade: Postul Mare, cartea părintelui Alexandru Schmemann, sau Triodul explicat al părintelui Macarie Simonopetritul. Aşa intrăm un pic ȋn atmo­sfera vieții duhovnicești. Noi suntem pietre vii ȋn Biserica lui Dumnezeu. Prima piatră trebuia să fie Adam, dar el a greşit, de aceea a venit la noi Adam Cel Nou, Domnul Iisus Hristos, El e Piatra pe care s-a întemeiat Biserica. Pe această Piatră s-au așezat apoi, ca niște pietre vii, cei 12 apostoli. Iar după ei venim toţi creștinii,    devenim și noi pietre vii ȋn această biserică. Noi toți avem o legă­tură de sânge duhovnicesc, de viaţă, de sevă, cu toţi câţi au postit, de la Moise încoace.

„Noi, toți, suntem o biserică”

– La final, vă rog să le dați un sfat de pre­gătire pascală cititorilor „Formulei AS”.

– Să citească „Formula AS”! (zâmbește). Să ȋncerce să postească, cum descrie biserica postul. Adică să postească, dar să țină și rânduiala bise­ricii, să se spovedească, să se împărtășească. Pos­tind după rânduiala bisericii, se vor şi ruga, și vor face și milostenie, pentru că postul are două aripi: rugăciunea şi milostenia. Nu trebuie să ne oprim doar la post, ci trebuie să trezim în noi dorinţa de a face rugăciune, dorinţa de a face bine. Să sporim în rugăciunea liturgică a bisericii, dar și în cea isihastă, care e o datorie a tuturor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. La monahi, e chiar un legământ această rugăciune, dar ar trebui să fie la orice creştin, pentru că ea este respiraţia sufletului. Toţi avem datoria de a ne ruga neȋncetat, porunca e aceeaşi şi pentru călu­gări, şi pentru mireni. Rugăciunea te duce la un interes duhovnicesc, devii interesat despre cum trebuie să posteşti, cum să te rogi, cum să intri ȋn rânduiala bisericii, care e părerea bisericii despre viața ta. Așa    conştientizăm, măcar ȋn post, că noi toţi suntem o biserică, că nu putem trăi dezbinaţi. Când mă rog, eu mă rog nu numai pentru mine, ci și pentru cei care vin la biserica noastră, pentru oraşul în care trăiesc, pentru ţară, pentru tot poporul. Trebuie să ajung să simt că toţi fac parte din mine. Dacă eu mă duc la o biserică ȋn Brăila, sunt acasă. Dar și dacă mă duc la o biserică ȋn Nigeria, sau ȋn Rwanda, tot acasă sunt, pentru că biserica este aceeaşi pretutindeni. Să nu avem ideile acestea egoiste, să ne lăsăm atraşi de o anumită modalitate de exprimare a cultului, sau a cu­vân­tului lui Dumnezeu. Trebuie să ajun­gem să trăim conştienţi că ȋnvăţătura bisericii e una, pretu­tindeni. Și să avem grijă, mai ales în aceste vre­muri tulburi, ce se spune ȋn biserică şi ce nu e din biserică. Pot să fie ȋnvăţături, anumite cu­vinte, din par­tea unora sau a altora, pe care le auzim prin biserică, dar care nu reprezintă biserica. Bise­rica este cea    care cuprinde ȋn ea toate su­fletele lui Hristos.