Despre provincie și spiritul provincial
Tema vieții în orașele de provincie ne-a fost sugerată în scrisori, de cititorii revistei. Mai există în România „locuri unde nu se întâmplă nimic”? Așezări amorfe, cu oameni care se simt expirați, împinși la marginea existenței? Acceptăm provocarea și pornim la drum, cu un prim interviu, solicitat Alinei Olteanu, tânăra colaboratoare a revistei noastre, care trăiește, cu întreaga familie, la Târgoviște, departe de „luminile” Bucureștiului. E greu? E ușor?
„Adaptarea a fost lină”
– Ești bucureșteancă prin naștere, crescută într-o familie de intelectuali, absolventă a Liceului German, una dintre cele mai râvnite școli din România, pentru perspectivele internaționale pe care le oferă. Când colo, locuiești și trăiești la Târgoviște, cu toată familia ta. N-a fost o trecere prea dură de la Capitală la un orășel de provincie?

– Am iubit Bucureștiul și nici prin cap nu mi-ar fi trecut să-l părăsesc. Lucrurile s-au schimbat când am devenit mamă și am mers într-o zi cu copilul în vizită la cumnata mea, care avea un petic de iarbă. Peticul acela de iarbă m-a convins să mă mut, pentru că am văzut cât de fericit era fiul meu, care tocmai învățase să meargă de-a bușilea, să exploreze mica grădină. Dar n-am plecat în căutarea naturii și a aerului curat direct la Târgoviște, ci am stat câțiva ani în Corbeanca, în apropiere de București. Un loc frumos, plin de verdeață și flori, dar un pic cam snob și artificial, și în care nu ne-am simțit niciodată pe deplin ca acasă… Încât atunci când băiatul cel mare a ajuns la vârsta școlarizării, ne-am mutat la Târgoviște. Eram deja obișnuită cu locul, pentru că de ani buni de zile veneam în vizită la socrii mei, aproape în fiecare weekend. Și, spre surprinderea mea, a fost o adaptare ușoară și lină.
– Lucrezi în presa tipărită și online, predai lecții de limbă germană. Nu te simți stingherită în profesia ta? Nu te „înghesuie” locul?
– Mi-am așternut de tânără lucrurile astfel încât să pot munci de oriunde aș fi, așa că mutarea mea în Târgoviște nu a reprezentat o problemă. Iar de fiecare dată când mi s-a propus să fac nu știu ce pas în carieră, care să presupună revenirea „la centru”, am refuzat politicos. Alegerea nu a fost niciodată greu de făcut, viața tihnită de aici îmi aduce împlinire, în vreme ce o goană nebună prin Capitală, după bani și prestigiu, nu-mi spune nimic.
„Internetul anulează distanțele, mă simt conectată la lumea întreagă”
– Are munca online puterea de a anula granițele provinciale? Te simți „cetățean al lumii”?
– Munca online are în mod cert meritele ei și mă bucur că, în urma pandemiei, a înțeles asta tot mai multă lume. Sunt multe lucruri care pot fi făcute la fel de bine sau poate încă și mai bine de la distanță. Eu predam germană pe Skype cu ani buni înainte de Covid. Am descoperit că pentru elevi era mai antrenant așa, dar și mai comod. Mi s-a întâmplat să predau cuiva care se afla în ziua respectivă în Italia, în Belgia sau pe te miri unde altundeva. Da, mă simt conectată la lumea întreagă. Internetul anulează distanțele măcar acolo unde diferențele de fus orar nu sunt exagerate. Iar în ceea ce privește articolele, a fost și mai simplu. De scris, poți scrie oriunde. Tot ce contează de fapt e să-ți faci treaba cât mai bine, pe cei cu care lucrezi nu-i interesează nimic altceva.
„Târgoviștenii sunt fenomenal de dăruiți celor mici”
– Ești măritată. Ai doi copii. Oare provincia favorizează familia? Sunt mai puține tentații, frivolități…
– E o întrebare interesantă. Da, cred că provincia favorizează familia, dar nu pentru că ar exista mai puține tentații, ci pentru că mentalitatea e alta. Într-un oraș ca Bucureștiul, ți-e mai ușor să te arunci cu capul înainte într-un mariaj pentru care, poate nu ești de fapt pregătit. Dacă se întâmplă să sfârșești peste doi ani divorțat, nu e chiar un capăt de țară. Șansele să-ți refaci viața sunt mari. Nu știu ce spune statistica, dar eu am impresia că în provincie oamenii cumpănesc mai bine lucrurile înainte să facă pasul cel mare. Iar odată ce l-au făcut, nu prea mai dau înapoi. Dacă au probleme în căsnicie, nu dau imediat bir cu fugiții, ci aleg să îndure sau caută soluții și luptă activ să-și salveze mariajul. La atitudinea asta contribuie, probabil, și temerea că oamenii din jur, chiar și cercul de prieteni, ar putea să-i respingă, odată ce-au divorțat. Nu doar pentru că divorțul continuă să fie privit într-o mare măsură ca un eșec și un fel de dezonoare, deși în realitate lucrurile nu stau deloc așa, dar și pentru că mulți se tem să-i integreze în viața lor pe cei divorțați. De exemplu, pe motiv că s-ar putea isca gelozii sau situații stânjenitoare. Un alt motiv poate fi acela că cel divorțat, redevenind burlac, poate ajunge să ducă o viață mai tumultuoasă, ce nu se mai potrivește cu cea a prietenilor lui familiști, care continuă să ducă un trai cuminte și liniștit. Așa se explică faptul că unele cupluri care au divorțat, până la urmă au revenit asupra deciziei, s-au mutat la loc împreună, iar acum se înțeleg bine. Chiar dacă nu s-au recăsătorit. Copiii joacă, desigur, și ei, un rol important. Mai ales că târgoviștenii sunt fenomenal de dăruiți celor mici. Nu că n-ar fi și bucureștenii, dar aici oamenii sunt parcă și mai și, din acest punct de vedere. Mai mămoși ca structură.
– Băieții tăi sunt de vârstă școlară. Calitatea învățământului e comparabilă cu aceea din București?
– Programa e aceeași peste tot. Iar profesori excelenți se găsesc în toate colțurile țării, la fel cum se pot găsi și unii profesori slabi, care s-au nimerit să predea în școli considerate a fi dintre cele mai bune. Rezultatele concrete se văd întotdeauna la bacalaureat și la admiterea în facultate. Iar dacă e să mă iau după acești doi indicatori, Târgoviștea o duce rezonabil de bine. Până la urmă, totul se reduce la cât de motivat e copilul să învețe. Am văzut destui absolvenți ai unor licee sau chiar facultăți considerate de top, care nu aveau prea mare lucru în cap. Iar când am ajuns eu însămi la facultate, am rămas impresionată de mințile frumoase pe care le pot produce școlile de provincie. Dar există și situații speciale. De exemplu, elevii deosebit de talentați, care vor să facă o carieră muzicală, sunt îndemnați de multe ori chiar de propriii lor profesori de aici să plece la București încă din timpul liceului. Nu le e deloc ușor nici lor, nici părinților, dar o fac. Pentru că într-un oraș ca Târgoviște poți avansa în anumite cariere doar până într-un anumit punct.
„Dacă vreau o expoziție bună, un concert mai de soi, trebuie să plec obligatoriu la București”
– Când ți-e dor de cultură, ce faci? Ce oportunități există în Târgoviște?

– Când mi-e dor de cultură, citesc, ascult muzică și filozofez cu soțul și cu prietenii mei. Sigur, oportunitățile, din acest punct de vedere, nu se pot compara cu cele din București. E în firea lucrurilor ca artiștii în căutare de afirmare să migreze către capitale, către orașele mai mari, mai vibrante, unde au un public pe măsură și unde pot găsi mai multe suflete înrudite care să-i accepte, să-i inspire și chiar să-i provoace, să-i stimuleze să devină mai buni în ceea ce fac. Deci, dacă vreau mai mult, o expoziție bună de pictură, un concert mai de soi, trebuie să plec obligatoriu la București. Deși există și aici evenimente culturale care mi se par atrăgătoare, dar rar.
– Social, te simți împlinită? Ai prieteni? Ai cu cine comunica? Ai unde ieși în oraș? Spații în care să evadezi?
– Din punct de vedere social, mi-e foarte bine acum, însă n-am ajuns ușor la acest echilibru. Când ne-am mutat aici, nu cunoșteam pe mai nimeni, în afară de familia soțului meu. Și nici nu aveam mari speranțe să găsesc oameni care să fie și buni la suflet, dar și interesanți și ofertanți, din punct de vedere intelectual. Mă resemnasem să socializez, când și când, doar cu unii dintre vechii mei prieteni din București care mai dădeau o raită pe-aici. Dar apoi mi-am cunoscut mai îndeaproape vecinii târgovișteni, care s-au dovedit, fără excepție, prietenoși și deschiși. Mi-am dat copilul la școală și am interacționat cu alți părinți. Lucrurile au început, treptat, să se lege. Predatul germanei s-a dovedit și el un lucru bun, din acest punct de vedere, pentru că m-a ajutat să găsesc un anumit tip de oameni, de o anumită factură. Iar apoi, au fost prietenii soțului meu, foști colegi de liceu, de facultate sau de cămin, care reveniseră, și ei, în orașul natal. Și uite așa, în câțiva ani, ne-am creat un grup de prieteni destul de mare și de pestriț. Sinceră să fiu, sunt și eu surprinsă. Nu mă așteptam să găsesc aici noi prieteni care să îmi devină atât de apropiați, în care să am încredere absolută și pe care să știu că mă pot baza oricând, la nevoie. Să descopăr noi oameni, de la care să am mereu ceva nou și valoros de învățat. Pe care să-i respect, nu doar pentru suflet, ci și pentru personalitate și minte. Oameni care sunt în general mai blânzi, mai puțin sarcastici decât bucureștenii. Deci, la capitolul comunicare și socializare, nu sunt probleme, ne întâlnim cu prietenii weekend de weekend. Cu ieșitul în oraș e însă mai greu. Eu mă plictisesc repede de un loc, iar diversitatea lipsește. Există câteva parcuri drăguțe, câteva restaurante foarte bune, ba chiar și un centru mare de natație și un mall. Dar e loc de mai mult, de mult mai mult! Așa că atunci când vreau să „ies”, prefer să ies de-a binelea din oraș. Mă duc în natură, în locuri ideale de picnic, dar în care să nu fie oameni aproape deloc, pentru că nu îmi plac aglomerația și balamucul. Mă mai plimb și la „gârlă”, cum i se spune pe-aici, pe malul Dâmboviței, mai ales cu copiii. Sau, când vreau să rămân mai aproape, pe dealurile din jurul casei mele.
– Ce vezi pe geam dimineața, din fereastra ta?
– Tot natură. Iarbă și flori și copaci. Și o grămadă de păsărele.
„Există o limitare, care în orașele mari e mai puțin vizibilă”
– Există spirit de provincie în Târgoviște? Dacă da, în ce constă?
– Prima revelație în acest sens am avut-o când mi-am cunoscut vecinii. Trebuie să spun că sunt niște oameni extraordinar de deschiși, cum n-am întâlnit printre bucureștenii născuți acolo, ca mine. Abia mă mutasem și exploram zona într-o scurtă plimbare cu mama și cu unul dintre copii, când ne-a strigat un vecin în curtea căruia tocmai se dădea o mare petrecere. Era ziua unuia dintre băieții lui. Ne-a invitat și pe noi, iar familia lui ne-a tratat cu căldură, de parcă ne-am fi știut de o viață. M-a tulburat și m-a emoționat atitudinea asta. În București, oamenii sunt mai închiși și mai reci. Nu știu de unde e diferența asta. Poate pentru că, fiind orașul foarte mare, rolurile sunt mai ușor de jucat. Poți fi altceva pentru fiecare. Masca se tot schimbă, în funcție de mediul în care se află cineva pe moment. În Târgoviște, o abordare de genul acesta nu ar avea cum să funcționeze, cel puțin nu pe termen lung. Lumea e mică, iar oamenii trebuie să se gândească de zece ori înainte să facă vreo poznă, pentru că vor fi ținuți minte, iar faptele lor vor reverbera pretutindeni în jur. Acesta e un aspect poate un pic neplăcut. Dar celălalt aspect e că oamenii nu se mai chinuie atât să se ascundă. Se acceptă pe sine și îi acceptă pe ceilalți într-o mai mare măsură așa cum chiar sunt, cu bunele și cu relele lor. Mi se pare ceva frumos. Dar există desigur și un revers al medaliei, când vorbim despre spiritul provincial. Există o limitare, care în orașele mari e mai puțin sesizabilă. Mulți nu îndrăznesc să viseze prea departe sau să facă lucrurile altfel, să iasă un pic din tipare sau măcar din zona lor de confort. Sunt mai simpli, mai necomplicați. Ceea ce este poate și bine, dar e și un pic rău, pentru că asta poate duce la o stagnare. Pe de altă parte, enorm de mulți oameni de prin partea locului au plecat să muncească peste hotare, mai că nu există o familie din care să nu lipsească măcar câte-un membru. Însă, sunt și surprinzător de mulți care s-au întors între timp din străinătate. Și care sunt mulțumiți de alegerea făcută.
– Ție ce îți lipsește, Alina, ca să fii pe deplin fericită în Târgoviște?
– O universitate mai prestigioasă, cu o ofertă semnificativ mai variată. Pun pariu că dacă am avea așa ceva, s-ar simți treptat o schimbare puternică în bine. Și în plan cultural, și în plan economic, dar și ca atmosferă generală. Cred că ar crește nivelul orașului, din toate punctele de vedere. Iar copiii poate că nu s-ar mai grăbi chiar așa să fugă care încotro, după 18 ani. Poate că, dimpotrivă, ar veni copii bucureșteni sau clujeni să studieze aici. Poate am putea importa minți luminate și chiar și artiști. Orașul acesta cochet, primitor și plin de istorie și case frumoase, are tot potențialul de care are nevoie. Nu este nici prea mare, nici prea mic, nici prea departe, dar nici prea aproape de Capitală, e prietenos și e viu. Dar nu i-ar strica, într-adevăr, mai multă cultură.
ANDRA OCNARU