Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCHETĂ: „Cum e să trăiești într-un oraș de provincie? Vă simțiți împliniți sau visați să plecați?”

Ana Maria M., 18 ani, Făgăraș

„Ce-ar fi dacă toți oamenii buni și capabili ar pleca prin alte părți?!’’

Foto: Shutterstock

„Am fost de multe ori împreună cu mama și tata la București, cu diverse ocazii. Ce să spun, am fost impresionată de anumite aspecte: in­fra­structura, de exemplu, nu se poate com­para cu ce avem noi aici; opor­tunitățile sunt mai vas­te, dar, pe de altă parte, am găsit și destule trăsă­turi ca­re mi-au lăsat, cum să spun, un gust amar. Tra­ficul, murdăria, oamenii total ne­respectuoși, cu o aroganță care pe mi­ne m-a dezamăgit. O indife­rență gene­ralizată și sfidătoare. În fine, n-are sens să continui, probabil că toate lucrurile astea sunt subiective și îmi asum asta. Nu vreau să arăt cu degetul, dar cu toate neajunsurile, eu prefer via­ța de aici, un loc în care oamenii se respectă și se salută pe stradă, sunt gata să îți sară în ajutor, există o solidaritate tipic ardelenească, un comportament care te face să te simți diferit, un spirit bun, de fa­mi­lie. Să fii făgărășean e o mân­drie! Hărnicia e o tra­diție a locului, se moștenește în familie, lumea mun­cește, e o competiție în bine. Nici complexe șco­lare nu avem, Colegiul „Radu Vodă” e unul din cele mai bune din țară, cu o cifră mare de intrare în facultăți. Nimeni nu te împiedică să ajungi ce visezi. Cred că spiritul de provincie e mai degrabă o trăsătură de caracter: lipsa de am­biție, lenea, plafonarea. Și apoi, în ziua de azi exis­tă internet, ceea ce înseamnă că există acces la infor­mație și la comunicare. Poți deveni creator de opinie publică, poți participa la dezbateri, ești activ, în centrul atenției… Chiar și părinții noștri sunt avan­tajați. Filmele de la televizor se văd și în Fă­găraș, știrile ajung și aici. Provincia mai există în unele menta­lități și comportamente: stilul de viață, decorația caselor, moda, felul în care se gătește, ca acum o sută de ani… Dar nu văd nimic rău în asta. Provincie înseamnă, adesea, tradiție. În ce mă pri­veș­te, planul meu este clar: voi da examen la fa­cul­tatea de drept la Cluj, apoi mă voi întoarce aca­să. O să-mi des­chid un cabinet de avocatură în Fă­gă­raș, ca să-mi ajut comuni­tatea din care am plecat”.

Alexandru N., 17 ani, Balș

„Încerc să fac ceva ca să-mi dau sentimentul că trăiesc’’

„Balșul e pentru mine o groapă. Până la 12 ani am stat în București, după aia, viața mea a în­semnat hăituială. Au divor­țat ai mei, și eu am ajuns aici, la bunici. De-atunci încerc să fac ceva ca să-mi dau sentimentul că trăiesc. Dar nu vrei să știi cum e să-ți fie pândită fiecare miș­care, să fii între­bat de o mie de ori unde pleci și când vii. Școala e bună, nu zic, dar nu se compară cu aceea din Bucu­rești. Acolo era competiție, sim­țeai că poți ajunge departe dacă înveți, exista moti­vație. Aici, totul e sub capac, nu există entuziasm, emulație. Singura mea libertate e internetul. Stau pe jocuri și aștept ziua când unul din părinți o să-și amintească de mine și o să mă cheme la Bucu­rești. Dacă o să-mi mai rămână ceva din viață, până atunci”.

Bianca, 24 ani, Simeria

„Iubirea nu cunoaște provincie’’

„Am vorbit mult despre viitor cu Ionuț, iubitul meu. Iar când spun iubitul meu, spun totul. El e sprijinul, este omul în care pot să mă încred orbește. Nu-mi pot imagina viața fără el. Sun­tem împreună de când eu aveam 15 și el 18. Dar mi se pare că suntem iubiți de o viață. Am ajuns chiar să ne citim gândurile… În tot acest timp, ne-am certat o singură dată, când eu i-am spus că părinții mei mă îndeamnă să dau la facultatea de medicină la Târgu Mureș. «Realizezi ce înseamnă asta?!», m-a întrebat. «În­seamnă sute de kilo­metri distanță, înseamnă sfârși­tul», mi-a spus. Și abia atunci am re­alizat că am de ales între iubire și cariera pe care mi-o do­resc părinții. Ionuț vrea să rămâ­nem aici, să ne căsătorim. El urmează deja o facultate de la dis­tanță, mi-a spus că pot să fac și eu la fel. Există opor­tunități și în orașul nostru, putem deschide o afacere și aici, important e să fim împreună, iubirea ba­te locul, așa cred. Dacă su­fle­tului tău îi e bine, e frumos și locul în care trăiești. Și apoi, ne desparte o oră și jumătate de autostradă de Sibiu și două ore de Cluj. Ai chef de cultură, te duci acolo la un spectacol și până la miezul nopții ești înapoi. Cultură și aventură! Încât, ho­tărârea mea e luată. Aleg cu sufletul, aleg să fiu aca­să, cu omul pe care îl iubesc. Am citit de curând o carte, scrisă de Paolo Coelho, care spunea că mereu răspunsul e simplu și se află în inima ta.    Iar acolo scrie Simeria”.

Ștefan D., 20 de ani, Urziceni

„Poți să-ți dai seama cum e să te întorci de la Londra aici?’’

„Abia anul ăsta am înțeles exact ce înseamnă provincie. Fix după sărbători, când m-am întors de la Londra, unde stau cu părinții mei, înapoi, la bu­nici. Când am intrat în oraș, am văzut parcă pen­tru prima dată gropile, ma­gazinele amă­râte, blocurile astea vai mama lor, pufoaicele oamenilor, de la second hand, câinii vaga­bonzi, toată țevăraia asta ruginită, lăsată așa de o mie de ani, vaca lui nea Florică, care era, ca de obicei pe stradă… Până nu ieși de aici, să înțelegi spiritul de provincie, ți se pare că așa e normal. Nu știu dacă poți să-ți dai seama cum e să te întorci de la Londra aici. Nu mai zic că am vrut și eu să fac un duș când am ajuns aca­să și mi-a zis Buni că n-a mai venit apă caldă de o săp­tămână. Am încălzit apă la aragaz și m-am spălat la lighean. Venisem de la Lon­dra, înțelegi?! Pe sea­ră, am ieșit să închid co­te­țul găinilor și m-am dus cu cățeii în livadă. Se însera și m-a luat așa, nu știu cum să zic, ceva ca un nod în piept. Sunt multe lucruri care-mi plac aici, că doar aici m-am născut: sunt bunicii pe care îi iu­besc, sunt prietenii mei, dar n-ai cum să rămâi, când știi că lumea adevărată e în altă parte și arată cu totul și cu totul altfel”.

Marius T., arhitect, Brașov, 56 de ani

„Provincia era pentru mine raiul”

„Am terminat facultatea de arhitectură la Bucu­rești, șef de promoție, și am fost reținut ca asistent. M-am concentrat pe mese­rie o vreme, dar mă sim­țeam profund neîmplinit. În mine rodea dorul de Brașov, de acasă. Și când lucram la planșetă, mă ve­deam cu schiurile în Pos­tă­varu, coborând Su­li­na­rul. Mi-era dor perma­nent de natură, de miș­care, de liber­tate, de valo­rile în ca­re-am cres­cut. Mi-era dor de părinți și de prie­teni, cu totul alt­fel de oa­meni, decât cei prin­tre care trăiam în Bucu­rești. Și într-o zi m-am dus la rec­torul ins­titutului și i-am spus că plec la Brașov. «La Bra­șov? O să te înghită pro­­vincia», m-a avertizat. «O fi orașul frumos, dar nu există în el viitor pentru arhitectură. Vrei să cons­truiești blocuri muncito­rești?» Nu m-am lăsat întors din hotărârea mea și-am plecat. Vă spun că atunci când am ajuns prima dată pe munte am plâns. Acolo erau casa și inima mea. Carieră mare nu am făcut, mi-am câștigat pâi­nea cât să trăiesc decent, dar bucuria care m-a în­soțit de atunci înainte nu avea preț. Provincia era pentru mine raiul. De altfel, eu cred că ea nici nu există în realitate. E o proiecție a minții oa­menilor care nu se simt împliniți. Când ești în pace și armo­nie cu viața ta, nu există provin­cie”.

ANDRA OCNARU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian