* Cristiana Trică, „Povești din Bellu”, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), colecția „Planeta București”, 202 p.

Interesul pentru cimitire e departe de a fi o atracție morbidă. Mai ales pentru istoria unor localități, a evenimentelor petrecute acolo, a generațiilor succesive care au viețuit în acele locuri, cimitirele sunt surse de informații prețioase. Destinele unor personalități sau ale unor anonimi, cuprinse între anul nașterii și cel al morții, vanitatea cavourilor împodobite cu statui (unele purtând semnătura unor arhitecți și sculptori renumiți), dar și modestele inscripții care păstrează lapidar identitatea defunctului sunt, pentru cei ce știu să cerceteze, parte din neuitarea istoriei și culturii naționale. În marile metropole, cimitirele sunt deopotrivă muzee în aer liber, oaze de liniște în vacarmul urban, parcuri cu arbori bătrâni și flori. Deși inițial erau în afara zonelor locuite, prin extinderea neîncetată a acestora au ajuns în mijlocul unor cartiere aglomerate, au devenit, mai puțin spații de reculegere, cât obiective turistice, loc de comemorări oficiale cu discursuri politice sau de promenadă pentru îndrăgostiți. Cristiana Trică e istoric. Pentru ea, cele două secole de existență ale cimitirului Bellu, legate de istoria Bucureștilor în care e specialistă, înseamnă în primul rând parcursuri genealogice reconstituite din bibliografii, arhive, ziare și istorii orale păstrate în vechi familii. Înseamnă evocarea, cu pasiune și talent, a unor personaje reale, devenite uneori subiecte de legende urbane, pentru că „Bellu e cumințenia de azi a unui trecut care numai cuminte n-a fost pe când era prezent”. Așa cum se cuvine, autoarea își începe călătoria în timp cu generațiile familiei Bellu, cea căreia i-a aparținut pământul vast înconjurat azi de ziduri. Istoria românească a familiei Bellu începe pe la 1780 cu Ștefan Bellio, fiul unei vechi și bogate ramuri grecești, însurat cu Elena Bălcescu și ajuns mare vistiernic al lui Vodă Caragea, dregătorie de pe urma căreia se îmbogățește prin corupție (nimic nou sub soare). A avut zece copii. Urmașii lui, unii cu destine tragice, au căpătat înalte ranguri boierești și au fost nelipsiți din cronica mondenă de la mijlocul sec. 19 ca subiecte de scandaluri amoroase și politice – adevărate telenovele. Pentru a nu lăsa „liniștea uitării” peste alte familii importante îngropate la Bellu, Cristiana Trică, pornind de la cavoul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino Nababul, evocă și lunga istorie a Cantacuzinilor, plină și ea de subiecte romanești, amestec de drame și comedii, de adultere, intrigi politice, dar și de ctitorii, palate opulente, acte de caritate. Ingrediente picante nu lipsesc nici din poveștile lor. De exemplu, când e vorba de Mișu Cantacuzino, fiul Nababului, însurat cu Maruca Rosetti Tescanu, e menționată o bârfă ce a făcut deliciul „lumii bune”: „în iarna lui 1906, Maruca își surprinde soțul în camera surorii sale, Nellie (…) și pune capăt oricărei relații conjugale. De aici înainte își va lua toată libertatea pe care o consideră că o merită în calitate de soție trădată” (despre căsătoria din dragoste cu George Enescu și despre pasiunea târzie pentru Nae Ionescu s-a scris mult). Și despre familia Dalles, al cărei nume e cunoscut de toți bucureștenii datorită sălii de expoziții și conferințe, aflăm povești inedite, ca și despre neamul Văcăreștilor. Un monument celebru, cel ce străjuiește cavoul Poroineanu, e un prilej pentru a demonta cu delicatețe și bun simț legenda fraților incestuoși, persistentă la începutul sec. XX. Farmecul instructiv al acestei cărți e sporit de mulțimea de ilustrații de bună calitate care ni-i aduc în fața ochilor pe protagoniștii poveștilor adevărate, casele în care au locuit, imagini de epocă.