SELECȚIA „FORMULA AS”

* Cristiana Trică, „Povești din Bellu”, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), colecția „Planeta București”, 202 p.

Interesul pentru cimitire e departe de a fi o a­trac­ție morbidă. Mai ales pentru istoria unor loca­lități, a evenimentelor petrecute acolo, a genera­țiilor succesive care au viețuit în acele locuri, ci­mi­tirele sunt surse de informații prețioase. Des­tinele unor personalități sau ale unor anonimi, cuprinse între anul nașterii și cel al morții, vani­tatea cavourilor împodobite cu statui (unele pur­tând semnătura unor arhitecți și sculptori renumiți), dar și modestele inscripții care păstrează lapidar identitatea defunctului sunt, pentru cei ce știu să cerceteze, parte din neuitarea istoriei și culturii naționale. În marile metropole, cimitirele sunt deo­potrivă muzee în aer liber, oaze de liniște în vacar­mul urban, parcuri cu arbori bătrâni și flori. Deși inițial erau în afara zonelor locuite, prin extinderea neîncetată a acestora au ajuns în mijlocul unor cartiere aglomerate, au devenit, mai puțin spații de recu­legere, cât obiective turistice, loc de come­morări oficiale cu discursuri politice sau de prome­nadă pentru îndrăgostiți. Cristiana Trică e istoric. Pentru ea, cele două secole de existență ale cimi­tirului Bellu, legate de istoria Bucureștilor în care e specialistă, înseamnă în primul rând par­cursuri genealogice reconstituite din biblio­grafii, arhive, ziare și istorii orale păstrate în vechi familii. Înseamnă evocarea, cu pa­siune și talent, a unor personaje reale, de­venite uneori subiecte de legende urbane, pentru că „Bellu e cumințenia de azi a unui trecut care numai cuminte n-a fost pe când era prezent”. Așa cum se cuvine, autoarea își începe călătoria în timp cu generațiile familiei Bellu, cea căreia i-a aparținut pământul vast înconjurat azi de ziduri. Istoria românească a familiei Bellu începe pe la 1780 cu Ștefan Bellio, fiul unei vechi și bo­gate ramuri grecești, însurat cu Elena Bălcescu și ajuns mare vistiernic al lui Vodă Caragea, dregă­torie de pe urma căreia se îmbogățește prin co­rupție (nimic nou sub soare). A avut zece copii. Ur­mașii lui, unii cu destine tragice, au căpătat înal­te ranguri boierești și au fost nelipsiți din cronica mondenă de la mijlocul sec. 19 ca subiecte de scan­daluri amoroase și politice – adevărate tele­novele. Pentru a nu lăsa „liniștea uitării” peste alte familii importante îngropate la Bellu, Cristiana Trică, pornind de la cavoul lui Gheor­ghe Grigore Canta­cu­zino Na­babul, evocă și lunga istorie a Cantacu­zi­nilor, plină și ea de su­biecte roma­nești, amestec de drame și co­medii, de adul­tere, intrigi poli­tice, dar și de ctitorii, palate opu­lente, acte de caritate. In­gre­diente picante nu lipsesc nici din poveștile lor. De exem­plu, când e vorba de Mișu Cantacu­zino, fiul Naba­bului, însurat cu Maruca Ro­setti Tescanu, e menționată o bârfă ce a făcut deli­ciul „lumii bu­ne”: „în iarna lui 1906, Maruca își surprinde soțul în camera surorii sale, Nellie (…) și pune capăt oricărei relații conjugale. De aici înainte își va lua toată libertatea pe care o consideră că o merită în calitate de soție trădată” (despre căsătoria din dra­goste cu George Enescu și despre pasiunea târzie pentru Nae Ionescu s-a scris mult). Și despre fa­milia Dalles, al cărei nume e cunoscut de toți bucureștenii datorită sălii de expoziții și con­ferințe, aflăm povești inedite, ca și despre nea­mul Văcă­reștilor. Un monument cele­bru, cel ce străjuiește cavoul Poroineanu, e un pri­lej pentru a demonta cu delicatețe și bun simț legenda fraților incestuoși, persistentă la începutul sec. XX. Far­mecul ins­tructiv al acestei cărți e sporit de mul­țimea de ilus­trații de bună calitate care ni-i aduc în fața ochilor pe protagoniștii poveștilor adevărate, casele în care au locuit, imagini de epocă.