Povești adevărate cu zâne și spiriduși

Cu toții am crescut cu basme în care per­sonajele principale erau zâne, spiriduși și pitici, ființe magice cu puteri suprana­turale, care trăiau într-o dimensiune paralelă ascunsă, ori pe un tărâm fermecat de sub pământ, interac­țio­nând cu oamenii în situații speciale, ajutându-i, dân­du-le învățătură sau chiar salvându-i de la moarte. Apoi, crescând, cu toții am crezut că aceste ființe sunt doar rodul imaginației autorilor respec­ti­velor povești. În realitate, însă, zâ­nele, spiridușii și elfii apar (uneori cu varia­țiuni, în privința denu­mi­rilor) în legendele folclorice ale tuturor culturilor străvechi de pe pământ: despre ei vorbește tradiția șama­nică darkhadă din Mongolia, tradiția irlan­deză, scoțiană, franceză, germană, română, japoneză, chi­neză, afri­cană, dar și aceea a aborigenilor australieni. Iar în anii din urmă, datorită trudei asidue de sute de ani a folcloriștilor, care au strâns un corp uriaș de infor­mații, istoricii, arheologii, antropologii, dar și alți oameni de știință care își asumă ieșirea din „pătră­țelul” perspectivei tradițio­nale au început să ia în serios „basmele” care se referă la aceste ființe, au început să creadă că e posibil ca, de fapt, ele să aibă în spate o rea­litate autentică! Iată în continuare o se­lecție de diferite argumente, care funda­mentează cercetările științifice demarate în ultimii ani în Europa și în Australia.

Jurnalul reverendului Robert Kirk

Robert Kirk s-a născut în Aberfoyle, Scoția, în 1644, fiind al șaptelea fiu (o po­ziție importantă în folclorul magic al multor popoare!) al preotului James Kirk și al    soției aces­tuia, Mary. Întrucât părinții săi dispu­neau de venituri suficiente, bă­iatul, care s-a arătat foarte inteligent și curios, a fost dat la învățătură, ajungând să obțină o „diplomă de înalte studii” de la Uni­ver­sitatea St. An­drews, și apoi o diplo­mă de masterat de la Universitatea din Edinburgh. Ulterior a ales, însă, să-i calce pe ur­me tatălui, devenind preot epis­copal în Scoția natală.

Biblia Zânelor

În lumea creștină, Robert Kirk e cunoscut și azi ca primul cărturar care a tradus și a publicat Biblia în limba gaelică a scoțienilor. El este însă și mai    renumit ca autor al așa-numitei „Biblii a Zânelor”, un volum amplu de povestiri culese din spațiul scoțian: „Comunitatea secretă a elfilor, faunilor și zânelor”. Sau, cel puțin, așa s-a crezut până foarte recent: că e vorba doar de niște povestiri culese. Rea­litatea s-a dovedit a fi cu totul alta: cercetând mai multe arhive scoțiene în scopul unui studiu având ca temă literatura veche, profesorul John Matthews a făcut o descoperire extraordinară. Într-o cutie neca­talogată, uitată într-un depozit de cine știe când, a găsit „Jurnalul personal al reverendului Robert Kirk”, al cărui supratitlu este „Viețile secrete ale el­filor și zânelor”! Mai mult, începând să citească jur­nalul, Matthews și-a dat seama că el relatează toate poveștile ca întâmplări trăite de autor! Intrigat, profesorul a trimis manuscrisul la un laborator, pen­tru autentificare, iar în paralel, a continuat să caute prin arhive, încercând să rezolve această enigmă. Ana­lizele au confirmat vechimea și autorul jurna­lului, iar o serie de alte documente i-au relevat cer­cetătorului che­ia mis­te­ru­lui: reve­rendul Kirk a ținut, într-adevăr, un jurnal per­so­nal, pe care însă nu l-a pu­blicat. Acest do­cument pri­vat a ajuns, prin in­ter­me­diul des­cen­den­ților lui Kirk, în mâi­nile celebrului scriitor scoțian Walter Scott, care, fascinat de lectură și în același timp dorind să păs­treze discreția, a rescris conținutul jurnalului, astfel încât materialul (pe care l-a publicat în 1815) să pară o culegere de povestiri folclorice, adunate de reverendul Kirk în decursul călătoriilor sale prin zonele rurale ale Sco­ției!

Dar ce informații conține manuscrisul original, adică jurnalul personal al lui Robert Kirk? Pe scurt, e vorba de relatarea călătoriilor pe care preotul le-a făcut în „Ținutul de Dedesubt”, adică pe tărâmul de sub pământ, unde trăiau niște ființe denumite elfi, fauni și zâne. Pre­latul era un mare amator de plim­bări prin natură, astfel că, în preajma apusu­lui, pleca adesea de la casa lui din Aber­foyle, și pornea să rătăcească prin pădu­rile și pe dealurile din regiune, ținându-se mereu cât mai departe de zarva satelor. La distanță de câteva mile de Aberfoyle exis­tau și niște movile de pământ înverzite, care, încă din negura timpului, erau cunoscute ca „Mo­vilele Zâne­lor”. Într-o seară, Kirk s-a decis să exploreze și acea zonă, dar, ajuns în proximitatea delu­șoarelor, a văzut cu uimire că „aerul vibra cumva straniu, ca și cum ar fi fost alcătuit din milioane de strune invizibile, fine, ce cântau o melodie pe care urechile mele n-o percepeau, doar ochii reușind să sesizeze o ușoară tremurare a atmos­ferei”. Apropiindu-se și înce­pând să urce pe una dintre mo­vile, Kirk s-a simțit brusc in­vadat de o căldură plăcută și, în vârful colinei, a văzut „un fel de poar­tă de lumină gălbuie ca mie­rea, care, de asemenea, vibra, ca luciul unei ape mângâiate de un vân­ticel de vară”. Cu curio­zitatea astfel ațâțată, reverendul s-a apro­piat de „poartă” și, dintr-odată, s-a simțit atras în ea. Cât a clipit, s-a trezit într-o altă lume, într-o poiană scăl­dată întru totul în aceeași lu­mină găl­buie ca mierea, cu iarbă verde și cu flori în toate cu­lorile curcube­ului care, „cu toa­tele și-au întors corolele în­spre mine, ca niște gaz­de sur­prinse de un musafir ne­așteptat”. Apoi, din capătul celălalt al poienii, a văzut apărând două ti­nere subțirele, potrivit de înalte, a căror piele stră­lucea străveziu, de parcă ar fi fost acoperită cu praf de diamant, și care erau cu totul înconjurate de o aură asemenea celei a sfinților, doar că a lor avea o lucire albăstruie. Reverendul a continuat să explice în jur­nalul său că tinerele l-au întâmpinat cu bună­voință și l-au invitat la palatul Zânei Zânelor, condu­cătoarea regatului lor. Aceasta l-a pri­mit „cu o atitudine prie­te­noa­să”. Apoi, călăuzit de tine­rele pe care le văzuse întâia dată, Kirk a prins să descopere „Ți­nutul de Dede­subt” și pe lo­cuitorii săi, zânele, elfii și fa­u­nii. Tot atunci a aflat că există și „zâne rele, dar pe ele nu e bine să le întâl­nești, căci viața ți-ar fi în primejdie. Noi avem grijă să nu pătrundem în ținutul lor, iar ele nu vin în ținutul nostru și nici unui vie­țuitor de Sus nu-i este îngăduit să meargă aco­lo”. Când vizi­ta­­torul a obosit, călău­zele sale l-au întrebat dacă ar dori să se odih­nească ori să se întoarcă în lumea lui, aceea de la suprafața pă­mân­tului, explicându-i că, „un viețui­tor de Sus” nu putea să stea în lumea lor mai mult decât „soa­rele înconjoa­ră o dată pă­mân­tul”, alt­fel nu mai are voie să pără­seas­că „Ținu­tul de Dede­subt”. Kirk a spus că voia să se întoarcă în lu­mea lui, dar a întrebat dacă i se per­mitea să mai vină pe tărâmul zânelor. I s-a răs­puns că era oricând bine­venit, căci oricum „numai aceia a căror lumină in­terioară e asemenea celei a noastre pot vedea poarta și să pătrundă prin ea”!   

Reverendul Robert Kirk a profitat de bunăvoința zânelor și le-a mai vizitat în numeroase rânduri, înscriind în jurnalul său o bogăție de detalii, cu privire la aspectul fizic și vestimentar al locuitorilor din „Ținutul de Dedesubt”, la organizarea lor so­cială, la obiceiurile și la alimentația lor și, în mod deosebit, în ceea ce privește „vas­ta lor bibliotecă, alcătuită din cărți de lumină, care cuprind atât de multă învă­țătură, încât mintea mea s-a poticnit din cau­za șocului”. A mai notat și faptul că zânele, elfii și faunii erau nemuritori, ei fiind spirite înalte, a căror misiune era aceea „de a păstra cunoașterea uni­­versului” și de a acționa astfel încât „lumea de Sus” să rămână în echilibru, deși, după cum îi ex­plicaseră gazdele sale, asta era din ce în ce mai greu, fiindcă oamenii neso­coteau din ce în ce mai mult le­gile naturii. (Să ne amintim, de exemplu, de defri­șările masive practicate de-a lungul secolelor în Sco­ția, care au făcut ca, la un moment dat, pădurile să dispară cu totul, iar în epoca modernă, să se apeleze la îm­păduriri artificiale!)

Într-o zi însă, reverendul Robert Kirk a făcut o greșeală catastrofală. Deși fusese avertizat cu privire la zânele rele („spirite decăzute, care au apucat-o pe calea răului”), curiozitatea l-a împins să treacă în ținutul lor. Această încălcare deliberată a ordinii din lumea de sub pământ a iscat un mare conflict, care a dus la convocarea „tribunalului zânelor, din care făceau parte atât zâne bune, cât și zâne rele”. S-a hotărât să fie judecat pentru păcatul de neiertat pe care-l comisese cu bună-știință. „În fața juzilor, am declarat că eram gata să-mi dau viața pentru a-mi plăti păcatul și pentru a păstra secretele Ținu­tului de Dedesubt, pe care nicio clipă nu dorisem să-l pun în primejdie.” Mărturisirea aceasta a do­molit mânia celor care îl judecau. „După o în­de­lungată cântărire, mi s-a dat dreptul de a alege: fie să mor pentru pă­ca­tul meu, fie să pă­­răsesc pentru tot­­deauna lumea mu­­ritorilor de Dea­­su­pra și să-mi tră­iesc, în spirit, tot restul zilelor în Ținutul de De­de­subt.” Reverendul Kirk a ales cea de-a doua variantă, dar a cerut să i se acorde un răgaz de o zi, în care să se întoarcă în lumea lui, „pentru a-mi pune lucrurile în or­di­ne”. Zânele i-au acor­dat aceas­tă fa­voare, astfel că pre­otul a revenit acasă, a scris mai multe docu­men­­te prin care își punea familia la adăpost, din punct de ve­dere legal și finan­ciar, și și-a com­pletat jurnalul cu informațiile legate de proces. Ultima no­tație a fost adre­sată direct fa­miliei: „Voi pleca acum către Ținutul de Dedesubt, de unde nu mă voi mai în­toarce la voi niciodată. Fac asta cu inima grea, căci familia mi-e averea cea mai de preț, însă aceas­tă pedeapsă e justă, întrucât eu însumi am comis cu bună-știință gestul care a cauzat-o, iar cuvântul dat în fața tri­bunalului zânelor nu pot să mi-l încalc, dacă vreau să fiu cu conștiința curată. Nădăjduiesc ca viața să vă fie lină, iar dispariția mea să nu vă împovăreze prea mult. Voi ascunde acest jurnal în­tr-un loc unde să-l găsiți mai târziu, pentru ca nu cum­va să mă împiedicați să-mi port povara alege­rilor până la capăt. Dumnezeu, creatorul acestei lumi și a celei de dincolo, să vă aibă în paza Lui!” De asemenea, preotul a mai lăsat separat și o scri­soare adresată fiului său cel mare, Colin, în care îl ruga să aibă grijă de familie, să-și vadă în continuare de învățătură și să fie convins că tatăl lui trăiește alături de zâne. Apoi, înainte ca soarele să apună, a pornit-o către „poarta de lumină”. În dimineața ur­mă­toare din anul 1692, trupul reveren­dului Robert Kirk a fost găsit de un sătean în vârful uneia dintre „Movilele Zânelor”. Corpul nu prezenta nicio rană și era așezat ca și cum omul ar fi adormit pe iarbă, iar chipul îi era senin și împodobit cu un surâs.

În baza acestor date, teoria pe care se merge în prezent e aceea că reverendul Kirk a intrat în contact, datorită compatibilității vibratorii, cu o civilizație intra-terestră, despre care există numeroase alte măr­turii contemporane, începând cu celebra descriere a amiralului Ri­chard Evelyn Byrd, renumitul pilot și explorator arctic american, care a mărturisit că, în timpul Opera­țiunii Highjump, din 1947, a des­co­perit în Antarctica „o deschi­dere” în pă­mânt, care l-a condus la o societate intra-terestră stră­ve­che, ce trăia în „cetatea Agartha”. Ul­te­rior în­toar­cerii sale în Ame­rica, amiralul Byrd a fost inte­ro­gat în­delung în legă­tură cu ex­traor­di­nara sa desco­pe­rire, iar la final i s-a ordonat să nu facă pu­blică nicio in­formație des­­pre Agartha și civili­zația din inte­rio­rul Pămân­tului, astfel că po­ves­tea s-a aflat mulți ani mai târziu.

Regina-zână Maeve

Irlanda are o tradiție străveche legată de zâne și spiriduși, tradiție care nu a murit, întrucât și azi, mai ales în zonele rurale, există încă foarte mulți localnici care sunt convinși că în păduri și sub pă­mânt trăiesc spirite ori ființe cu puteri su­prana­turale, unele bune, care apă­ră natura și-i călăuzesc pe oa­meni, al­tele poznașe, care le joacă oame­nilor tot felul de renghiuri, și altele rele, care încearcă să le facă oa­me­nilor neajunsuri. Însă dintre toate aceste ființe magice, irlandezii o prețuiesc cel mai mult pe Regina-Zână Maeve, despre care spun că-și avea palatul „în lumea dintre lumi” din regiu­nea Knock­na­rea și că tot acolo, în apropierea actua­lului orășel Sligo, s-ar afla și mormântul ei.

Denumirea Knocknarea are două posibile expli­cații etimologice: Cnoc na Ré, care se traduce prin „Dealul Lunii”, și Cnoc na Riogha, care înseam­nă „Dealul Regilor”. Iar în mijlocul ei se găsește, într-adevăr, un deal de mari dimensiuni, din piatră de calcar, pe care localnicii îl numesc, simplu, „Dealul Zânei”, privindu-l cu adâncă reverență, întrucât au credința neclintită că în măruntaiele lui se găsește mormântul Reginei-Zână Maeve, cea mai măreață și mai puternică dintre toate zânele. Maeve e descrisă ca o zeitate feminină iubitoare de libertate, voluntară, cu o personalitate tenace, dar și soție a lui Ailill și mamă a șapte fii. Maeve își proteja poporul, alcătuit din zâne și spiriduși, dar îi apăra și pe oamenii care respectau natura și ființele din „lumea dintre lumi”, de asemenea, dându-le sfaturi potrivite în situații de cumpănă și ajutându-i cu diferite cantități de aur. De altfel, simbolurile ei erau aurul și păsările, prin ur­mare, în manuscrisele medievale, e reprezentată adesea purtând pe umeri păsăruici aurii, care par să-i șoptească la ureche vorbe înțelep­te. Se mai poves­tește că în vremea domniei lui Maeve, zânele și spiridușii ieșeau în lumea oame­nilor în fiecare an, la în­ceputul lunii Mai, lăsându-se să fie văzuți de mu­ritorii care, totuși, trebuiau să fie cu băgare de seamă, ca să nu cadă victime șotiilor acelor ființe din univer­sul paralel: trebuiau să îmbrace o haină pe dos ori să poarte ceva roșu. Iar tradiția mai spunea că era bine ca oamenii să le ofere în dar zânelor și spiridușilor, pâine dulce sau miere. Cadourile acestea aromate erau foarte apreciate de ființele „din lumea dintre lumi”, astfel că, în semn de mulțumire, ele le ofereau muritorilor un cadou în aur ori se învoiau să-i ajute întru rezolvarea unei probleme mai complicate.

Dar cum se poate ca o regină-zână să moară? Cum se poate ca ea să aibă un mormânt în această lume? Denumirea de „mormânt al Reginei-Zână Maeve” e, de fapt, improprie. Legenda irlandeză ne lă­murește: la un moment dat, o zână rea a încercat să pună stăpânire pe lumea oamenilor, și atunci Maeve a intervenit, „înlănțuind-o pe vecie pe cea mașteră și luându-i toate puterile”. Ca răzbunare, fiul zânei cea rea, Fur­baide, s-a aliat cu „Mai Marele Întune­ricului” și a pus asupra lui Maeve o vrajă: ea nu mai poate să vină în lumea murito­rilor, trupul ei „doarme” și nu mai poate să-i ajute pe oameni, decât în spi­rit. Așadar, azi, dacă o persoană vrea s-o roage pe Maeve s-o sprijine într-o problemă ori să-i ceară sfatul, trebuie să facă următorul ritual: ia o felie de pâine, o pră­jește la foc, până când aceasta capătă o crustă aurie, apoi, cu un ac, trebuie să scrijelească pe crustă cuvintele-cheie, care să-i indice pro­blema. Apoi felia de pâi­ne tre­buie fărâmițată în iarba de pe mormântul Re­ginei-Zână. Păsărui­cile care vor mân­ca firimi­turile îi vor duce mesa­jul lui Maeve, iar ea, fie va in­­terveni întru rezol­varea problemei, fie își va transmite sfatul în vis. Surprinzător sau nu, un număr din ce în ce mai mare de oameni jură că Maeve îi ajută și în prezent. Din acest mo­tiv, fai­ma Re­gi­nei-Zâ­nă a tre­cut de mult gra­nițele Ir­lan­dei, astfel că mor­mântul ei este vizitat anual de circa 10.000 de turiști stră­ini! Ceea ce e foarte bine pentru eco­nomia ir­landeză și, în spe­cial, aceea a regiunii Knock­narea, în schimb nu e deloc bine pentru echipele științifice pluridisciplinare, care ar dori să întreprindă săpături în „Dealul Zânei”, ca să vadă da­că acolo există măcar un artefact ce ar putea să fie pus în legătură cu Maeve. Temându-se, probabil, că „mor­mântul” ar putea să fie gol și turiștii n-ar mai veni, autoritățile nu acordă autorizația necesară. Totuși, câteva explorări neinvazive au relevat deja date extrem de interesante. În primul rând, s-a constatat că „Dealul Zânei” și zona din imediata lui proxi­mitate emite un soi de energie foarte intensă, care, conform primelor evaluări, se pare că are capacitatea să grăbească regenerarea țesuturilor afectate și, în general, să imprime vitalitate celor care petrec peste 30 de minute în acest areal! De aseme­nea, structura solului care îmbracă roca de calcar prezintă niște „anomalii” nemaiîntâlnite nicăieri pe glob! Mai mult, în urma scanărilor cu laser (cu teh­nica LiDar), s-a descoperit că în interiorul dealului există ceea ce pare a fi un tunel, care duce la o cavitate dreptun­ghiulară, interpretată în randare 3D ca fiind o încă­pere. În plus, conform analizelor, se estimează că această structură subterană are o ve­chime de cel puțin 5.000 de ani! Dar ce ascunde ea? Oare în în­căperea de sub pământ „doarme”, în­tr-adevăr, trupul Re­ginei-Zână Maeve?