PAMELA RAȚIU ROUSSOS: „Aici e acasă. E foarte mult acasă”

A venit în România hotărâtă să stea cel mult doi ani, cât să pună pe picioare o afacere. Dar americanca umblată prin lume, care trăise în Beverly Hills, în New York și Londra, s-a îndrăgostit fulger de Bucureștiul fre­mă­tător al începutului anilor 2000. „Cred că aș putea sta aici mai mult de doi ani”, și-a spus, iar intuiția nu a în­șelat-o: cei doi ani s-au făcut do­uăzeci, iar Pamela Roussos n-a mai ple­cat din România. Între timp, a lăsat Bucu­reștiul cosmopolit pentru o curte liniștită din Turda, în inima Transil­vaniei, unde pa­tronează o fundație și practică un turism de cinci stele, gândit să finanțeze pro­iecte care să schimbe lumea în care tră­im. Cum a ajuns din New York la Tur­da? Răspunsul este un adevărat roman de aventuri. După o carieră de mare succes ca top-model în Londra, după un ma­riaj cu celebrul cântăreț Demis Roussos și du­pă ce a intrat, cu succes, în lumea afa­cerilor, Pamela Roussos a pătruns în puternica familie a marelui politician Ion Rațiu, prin mariajul cu fiul cel mic, Indrei. Într-un loc a cărui istorie e strâns legată de vechiul neam al Ră­țeștilor, Pa­mela a pus umărul la ridi­carea orașului, implicându-se în pro­iectele celor doi fii ai seniorului demo­crației românești. As­tăzi, „Crème de la crème”-ul occidental, cum îi place Pamelei Rațiu să spună, cu inimitabilul său accent american, vine an de an la Turda, pentru conferințe de cel mai înalt nivel, despre democrație și despre liber­tatea de expresie, două din temele favo­rite ale lui Ion Rațiu.

Curioși să aflăm ce o ține la Turda, în plină provincie românească, pe ame­ri­canca cu destin atât de aventuros, ne-am dat întâlnire la o cafea, în superba pen­siune a Casei Rațiu. Imortalizat într-o statuie, ce se sprijină de o balustradă în curtea interioară, Ion Rațiu zâm­bește larg. Bătrânului om politic i-ar fi plăcut, cu siguranță, să patroneze pro­iectele fun­dației care îi poartă numele, atât de bine puse în practică, astăzi, de nora lui…

„Turda are multe de oferit”

– În ciuda micului paradis creat de dvs. în curtea Casei Rațiu, Turda este un oraș care poar­tă, încă, amprenta tranziției post-comuniste. Ați putea trăi în oricare dintre marile metropole occidentale, ce vă ține aici?

– Sincer vă spun, lumea nu a descoperit încă Turda cu adevărat. Orașul are multe de oferit! Îna­inte de toate, are o istorie importantă, aici s-au petrecut evenimente unice în Europa, pre­cum edictul din 1568, privind toleranța reli­gioa­să, aici se află un muzeu de istorie foar­te ofertant, cu toată memoria legată de Mi­hai Viteazul, sunt și Cheile Turzii, care nu mai au nevoie de prezentare, și, evident, e Salina Tur­da, unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din România. Există un centru de echitație, dar și o vinărie foarte apre­ciată. Sunt mulți artiști plastici in­teresanți, unii lucrează într-un stil clasic, alții fac „street art”. Teatrul Municipal e la nivel interna­țional, nu mă sfiesc să spun asta! De când cu baza NATO de la Câmpia Turzii, o mulțime de lume bună vine cu treabă prin zonă și ne trece pragul, iar asta e o oportunitate în plus. Turda are multe de oferit, iar eu am simțit din primul moment această bogăție a locului, care, ca atâtea alte locuri din țară, nu a fost, poate, suficient mediatizată. Lucrurile s-au schimbat în ultima vreme, infra­structura se în­noiește an după an, sunt lucruri pe care nu se poate să nu le remarci!

– Mai țineți minte prima dvs. întâlnire cu ora­șul?

– Pe atunci, nu prea vedeai oamenii râzând sau vorbind pe stradă. Sunt aici de aproape 20 de ani și mă bucur să văd cât de mult s-au schimbat lu­cru­rile: acum vezi oameni stând în cafenele, lumea zâm­­bește pe stradă, e cu totul și cu totul altă at­mos­feră. Văd mai multă încredere în oameni, văd mai multă convivialitate, mai multă bucurie de a trăi… E drept că de când am venit la Turda, și Casa Rațiu s-a schimbat. Am transformat-o într-o casă de oaspeți care susține, din veniturile sale, activi­tatea de la „Rațiu Forum”. Avem parteneriate în di­verse colțuri ale lumii și facem aici con­ferințe de nivel internațional. Pentru toți cei care susțin conferințe la noi, Casa Rațiu a devenit a doua casă. Locul prinde viață în tim­pul evenimentelor! Unii studiază într-un colț, alții se lasă prinși în dezbateri, e o atmosferă care ține foarte mult de spi­ritul lui Ion Rațiu.

– Când ați ajuns în România? Și cum i-ați cunoscut pe frații Nicolae și Indrei Rațiu?

– Am venit în România în 2001, la Bucu­rești, cu gândul să stau doi ani, la ru­gămintea unor prieteni din Grecia. Aveau o agenție de turism care lucra cu marile companii din România și voiau pe cineva care să le găsească vacanțe ide­ale șefilor cei mari, din multinaționale, și soțiilor lor. Erau pe atunci două ziare de limbă engleză în București, care, cum apărea vreun străin remarcabil, fă­ceau un interviu. Dacă citeam că noilor ve­niți le place să joace golf, le găseam condiții să joace golf în România! Pe vremea aceea, era o mare problemă cu infrastructura. Nu erau atâtea zboruri in­terne, cei mai mulți dintre șefii de com­panii nu vedeau mai mult decât Sinaia sau Brașovul! Am început să organizez seri cu cine în pădurile României, ceea ce mi se părea, atunci, ceva foarte ori­gi­­nal. Apoi am început să închiriez spații deosebite: la Palatul Enescu, pe Calea Victoriei, era o cameră extraor­dinară, unde organizam serate. George Enescu avea o mică scenă acolo, luam legătura cu cei mai buni artiști, să vină să cânte, ieșeau niște evenimente absolut spe­ciale. Îmi plăcea să-i duc și la Mogo­șoa­ia, mai erau și alte proprietăți intere­san­te ale familiei Știrbey. Ce mai, duceam o viață absolut interesantă în București!

„Am fost îndrăgostită de București, înainte să mă îndrăgostesc de Transilvania și de Turda”

– Epopeea Rațiu cum a început?

– Eram bine instalată în România, când i-am în­tâlnit pe frații Rațiu. Am fost îndrăgostită de Bucu­rești, înainte să mă îndrăgostesc de Transil­vania și de Turda (râde). Îmi plăcea arhitectura, îmi plăcea energia orașului, Bucureștiul era foarte ofertant pentru străini: avea operă, avea balet, care dădeau niște reprezentații extraordinare, pe care ți le și puteai permite, nu ca la Londra sau New York. Erau la aceeași calitate ca acolo, dar mult mai accesibile. România are un standard foarte ridicat în arte, în știință, în multe domenii, iar pentru ex­pați, Bucureștiul oferea o viață de vis. În acel con­text, am făcut cunoștință cu Nicolae Rațiu, fiul regretatului Ion Rațiu, și m-am alăturat acțiu­nilor Asociației „Pro Patrimonio”, unde el activa. Așa am ajuns să aflu despre fratele său, Indrei, care de­cisese să se întoarcă în România, din Sta­tele Unite ale Americii. Într-o seară, eu și Indrei ne-am întâl­nit la un concert, iar de atunci am în­ceput să ieșim împreună. Aveai atâtea de povestit cu el!

La un moment dat, Indrei se pregătea să lan­seze „Centrul Rațiu pentru Democrație” și înce­puse să renoveze Casa Rațiu. M-a rugat să pregă­tesc pentru primarul de atunci al Turzii o analiză despre potențialul turistic al orașului. Am venit cu o echipă, am făcut o investigație. Cel mai intere­sant mi s-a părut edictul privind libertatea religioa­să și faptul că la Turda se aflau atâtea biserici ale diferitelor culte. Am descoperit că în Occident erau grupuri interesate să facă turul bisericilor din zonele pe care le vizitau. Era o piață de care Turda putea profita. Dar nu asta i-a atras atenția pri­marului, ci ideea mea de a face la Turda un festival agricol. Am început cu acest festival, care s-a trans­­format într-un veritabil festival cultural și gastronomic. Evenimentul a avut un succes uriaș, a adus multă mândrie Turzii, a mobilizat întreg orașul. Dacă am fi reușit să îl continuăm, azi ar fi ajuns la nivel de elită internațională. Dar am început colaborarea cu celebra „London School of Economics” și am simțit că nu ne puteam concen­tra pe mai multe direcții. Nu poți să faci și festival agricol, și conferințe despre democrație. Iar ce fa­cem acum ni se pare mult mai relevant…

„Indrei și Nicolae Rațiu sunt absolut dedicați liniei pe care a mers tatăl lor!”

– Ce îi face pe Indrei și pe Nicolae Rațiu să fie atât de atașați de valorile pentru care a luptat tatăl lor?

– Indrei și Nicolae Rațiu sunt absolut dedicați liniei pe care a mers tatăl lor! Toate direcțiile noastre sunt foarte apropiate de felul în care Ion Rațiu vedea lucrurile. Aducând profesori de la „London School of Economics”, am ajuns la un anumit nivel. Lucrăm cu jurnaliștii români, avem un premiu anual pentru jurnalism, avem o serie de seminarii, avem un program de mentorat pentru tinerii jurnaliști de investigație. Toate astea se leagă de faptul că familia Rațiu a deținut un ziar important după 1990, „Cotidianul”, dar și cu fap­tul că atât Ion Rațiu, cât și Indrei, au lucrat la radioul public britanic, la BBC. Totul se potrivește foarte bine cu brandul familiei Rațiu. Credem și că momentul e cât se poate de potrivit, jurnaliștii au tot felul de dificultăți în majo­ri­tatea țărilor din jurul României. Apoi, mai avem direcția legată de predarea istoriei. Asta ne ajută să înțele­gem mai bine prin ce am trecut, cum ne-am format optica. Preda­rea istoriei e foarte impor­tantă și vă explic de ce. Acum mulți ani, când eram împreună cu Demis Roussos, am fost luați ostatici în Bei­rut. Asta avea de-a face cu Hez­bollah. Am ieșit din expe­riența res­pectivă fără să urăsc pe nimeni, dar am ieșit și cu ideea că Vestul nu a înțeles Orientul Mijlociu. Cei care ne-au răpit erau foarte fericiți să îl aibă pe Demis ca ostatic și își adu­ceau copiii să facă poze cu el. Sco­teau gloanțele și le dădeau copiilor armele să se joace. Nu mai vă­zu­sem așa ceva! M-am întors de-aco­­lo cu ideea că ei erau îndoc­trinați de când erau mici. Unii dintre cei de acolo erau edu­cați, vorbeau engle­ză foar­te bine, dar ei, de la doi ani se jucau cu arme ade­vă­rate și li se spunea că cei­lalți sunt oameni răi. Dacă ești crescut așa, nu ai nici o șansă să vezi lucrurile altfel. Deci, e foarte important să cunoști istoria. Ne ajută ca oameni, ne ajută cu par­te­nerii noștri și cu familiile noas­tre, ne ajută cu vecinii, ne ajută cu țările vecine.

Dar, revenind la atașa­men­tul fraților Rațiu pentru aceste valori, aș spune că povestea merge mult în spa­te. Emilia Rațiu a început aici, pe la 1800 și ceva, miș­carea pentru drep­tu­rile fe­meilor, a fost apoi doc­torul Ioan Rațiu, „memoran­dis­tul”. De la 1600 încoace, is­toria locului e legată de un membru al familiei Rațiu. Pe de altă parte, și familia Pil­kington, ramura britanică a soției lui Ion Rațiu, e o fa­milie extraordinară. Asta se trans­mi­te mai departe. Pri­mul gând al fraților Rațiu e la ce pot să facă ca să ajute într-o cauză sau în alta, în stânga și în dreapta. Sunt pe o tradiție solidă de fa­milie și din partea mamei, și din par­tea tatălui. Nu l-am prins pe Ion Rațiu, dar am prins-o pe doamna Elizabeth, care era o persoană minunată. Îmi pot imagina de ce s-au îndră­gostit unul de celălalt, de ce s-au căsătorit, de ce au avut relația pe care au avut-o și de ce și-au crescut copiii așa cum și i-au crescut.         

„România nu trebuie să fie ca în Vest”

– Înțeleg că Turda, un oraș de provincie transilvă­neană, pentru dvs. a devenit „acasă”. Ce vă motivează, în mod special?

– De când am venit pri­ma oară, mi-am dat sea­ma că erau o mulțime de lucruri care se puteau fa­ce aici. Am crezut în ceea ce făceam, ve­deam cum creștem o echipă minunată. Suntem ca o familie. Dacă cineva are o problemă, cu toții ne implicăm! Când am venit în România, lumea îmi spunea că în 10 ani totul va fi pe drumul cel bun, dar țara e încă în tranziție. Sunt și acum destui care spun că România trebuie să fie ca în Vest. Nu, nu trebuie să fie ca în Vest! Trebuie să te uiți un pic la istoria locului. Româ­nia tre­buie să adapteze din Vest doar lucruri care i se po­tri­vesc. Fiecare țară are o istorie și un ADN propriu. Iei o idee bună, dar vezi ce ele­men­te de acolo ți se potri­vesc.

– Activismul dvs. cum se explică? Aveți un drag și un entuziasm nebun în ce fa­ceți. E și o moștenire de fa­milie?

– Întâi de toate, e o moș­tenire de familie: mama a lucrat în industria hote­lieră de top. Am învățat multe de la ea, simt că îmi vine natural această postură de organizator de eveni­mente. Pe de altă parte, una din ideile mele fixe este să mă înconjor de oameni care se pricep. E valabil în orice fac! Când m-am mutat aici și am început să organizez Festivalul agricol, am început să colaborăm cu „Oxford School of Hospi­tality”, un de­par­tament care, timp de 14 ani, ne-a trimis voluntari. În fiecare do­me­niu, e înțelept să te încon­jori de experți. Te miști mai re­pede, aco­peri mai mult, plus că mai și în­veți de la ei. Aici, la Turda, lu­crăm cu un „chef” din Anglia, dar avem și o bucătăreasă extraor­di­nară, care a fost cu noi de la în­ceput. Lucrăm împreună cu „Ox­ford Cultural Collective” pe par­tea de gastronomie, iar acum ne­gociem un parteneriat cu o uni­versitate irlandeză, ce ne va tri­mite voluntari care vor lucra cu echipa noastră.

„«Casa Rațiu», loc de întâlnire a unor minți frumoase”

– Organizați, de ani de zile, evenimente de ma­re rafinament. Ca­re e secretul unui gaz­de bune?

– Cred că în pri­mul rând ones­titatea. Apoi, să știi să-l asculți pe celălalt. Nimic din ce facem nu este despre noi. „Casa Rațiu” nu e despre mine, nu este des­pre In­drei, nu este despre Ni­colae. E im­por­tant ca locul să fie cen­trul de în­tâlnire a unor minți fru­moa­se; univer­si­ta­rii iu­besc să vină aici, iar noi ne dăm si­lința să facem din acest loc o a doua casă pentru toți cei care ne trec pragul. Am botezat camere după câțiva dintre cei mai proe­mi­nenți vizitatori de-ai noș­tri, iar asta e ce­va ce nu li s-a mai întâm­plat nică­ieri. Le ser­vim mân­că­rurile lor pre­ferate. Și invitații con­fe­rințelor noas­tre au acest obicei, de-a face expe­rien­ța cât mai plăcută pentru oaspeții noș­tri. Sunt oameni in­tere­sați de ce ai tu de spus. Te ascultă și îți pun întrebări. Avem personalități la noi tot timpul, vin și pleacă. Tână­rul Principe Nicolae a fost aici acum câteva săptămâni, cu soția sa. Avem oaspeți care ne vizitează cu re­gularitate. Nu vă pot da numele lor, dar sunt per­so­nalități unul și unul, oameni foarte interesanți. Preferă să stea în Turda, deși Clujul e la doi pași!

Ce facem noi aici se numește „business so­cial”. Închiriem casa de oaspeți, avem 21 de ca­mere și o cafenea, iar asta ne ajută să susținem o parte din proiectele noastre. În plus, afacerea noastră, în sine, e ca o carte de vizită. Cine intră în „Casa Rațiu” înțelege asta. Folosim „Casa Rațiu” și când avem conferințele noastre. Suntem o familie discretă, iar asta e parte din succesul nostru. Facem lucrurile să fie cât mai confortabile și plăcute, ca și cum le-ai găsi dacă ai vizita un bun prieten peste weekend. Nu ne vindem ca ce nu suntem. Suntem „Casa Rațiu” de la Turda, nu fa­mi­lia contelui Kalnoky, cu castelul din Miclo­șoara.

„Am multă energie pentru cineva de 73 de ani”

– Ați copilărit în Beverly Hills, în epoca romantică a Americii. Unde visați să ajungeți? Ce doreați să faceți, dacă nu v-ar fi ieșit Româ­nia în drum?

– În Beverly Hills, stăteam vizavi de Valentino Liberace, faimosul pianist. În capul străzii, stătea actorul Gene Kelly. Asta a fost la început. Părinții mei au divorțat când eu eram foarte mică. Asta te poate face cam fragil, presupun. Apoi ne-am mutat în Missouri, de acolo am ajuns în Florida. Am fost crescută printre adulți, am fost o sin­gu­ratică. Eram prea înaltă, eram slabă, aveam pis­trui, aveam părul foarte creț. Eram cumva pro­scrisă, mai ales când ne-am mutat în Florida, pentru că eu nu mă puteam bronza. Toată lumea era bronzată, numai eu nu. Am avut o copilărie mai ciudată, dar cu siguranță am trecut peste as­ta. Am studiat să fiu violonistă. Am avut ceva suc­ces, dar cu siguranță nu aș fi ajuns ca Ale­xandru To­mescu. Îmi plăcea muzica, dar voiam să fiu ac­triță și am studiat cu Stella Adler, am fost colegă de clasă cu Robert de Niro. Întotdeauna s-a în­tâm­plat să fiu în locul potrivit la momentul po­tri­vit, așa că am cunoscut o mulțime de lume bună. Nu am ajuns actriță, dar întotdeauna m-am sim­țit foarte confortabil cu ceea ce am făcut și cu lo­cul în care m-am aflat, cum e cazul acum, la Turda.

– Ați purtat de-a lungul vieții două nume sonore: Roussos și Ra­țiu. Nu sunt greu de dus, nu implică un anume compor­ta­ment cu care nu ești mereu de acord?

– Sincer, nu mă gân­desc prea mult la asta. Sunt cine sunt și atât. Îmi lipsesc, probabil, multe, dar sunt foarte încre­ză­toare în mine. Nu cred în faimă, faima mi se pare peri­cu­loasă. Cred că a­tunci când devii ce­le­bru, îți vinzi, în­tr-un fel, o parte din suflet. Nu am fost prea fericită cu lu­crurile care i s-au în­tâm­plat în viață lui Demis Roussos din cauza cele­brită­ții sale, deci nu sunt o mare fană a fai­mei. Pentru mine, Demis era „Papa”, eu pentru el eram „Mumsy”, am fost probabil una dintre puținele femei care l-a tratat ca pe un prieten, nu ca pe superstarul care era. Cât despre numele de Rațiu, am un respect deosebit pentru toți cei din familie și pentru tot ce au făcut, dar mă gân­desc mai mult la ce am eu de făcut, ca să duc misiu­nea mai departe, și mai puțin la trecut.

– Debordați de energie. De unde v-o luați? Are de-a face cu stilul de viață? V-a ajutat în vreun fel activitatea de top-model în acest sens?

– Americanii sunt re­cunoscuți ca oameni foarte muncitori. Când am fost top-model, am avut succes, nu pentru că am fost cea mai fru­moasă, ci pentru că am fost foarte dedicată. Fac și astăzi sală în fiecare zi, am un „antrenor per­sonal”, care vine din Cluj în fiecare săptămână și lu­crează cu mine și cu Indrei. Am multă energie pentru cineva de 73 de ani. Dar am o echipă foar­te bună, foarte dinamică, și asta mă ține în formă.

– Nu vă lipsesc New York-ul, Londra?

– Nu, nu îmi lipsesc! „London School of Eco­nomics” m-a invitat în Italia, tot la 6 săptămâni sunt la Londra, pentru câteva zile, unde mă văd cu prietenii mei buni. Dar aici, la Turda, nu te plic­tisești niciodată. Întreabă-i pe băieții de la ca­fenea, dacă nu mă crezi!

„Totul în jur are o marcă din Transilvania”

– Locuiți de ani buni în inima Transilvaniei. Ce vă place în mod special?

– Îmi plac enorm peisajele. Îmi plac toate ca­sele de lemn din Apuseni. Îmi place viața la țară. Avem o casă la țară, în Petrești. Obișnuim să or­ga­nizăm seri cu cine în pădure și-acolo. Oaspeții au vorbit despre asta ani la rând! Ești în pădure, un cvartet de vioară cântă muzică clasică… Și to­tul în jur are o marcă din Transilvania. De la vin la tacâmurile din Sibiu sau la farfuriile făcute la Turda. Să pui la un loc toate aceste detalii din Transilvania, apoi bunătățile aduse de prin Ardeal și rafinate de „chef”-ul nostru englez și să te bucuri de asta, într-un peisaj de poveste dă un efect absolut magic! I-am convins pe mulți că România nu e o țară periferică, ci e o țară cu o istorie extraordinară, cu enorm de mult talent. Lumea a legat multă vreme România de sărăcie – parte din cauza romilor pe care îi vedeau pe dincolo – nu era conștientă de valoarea adevărată a României și de talentul de aici. Lucrurile se în­tâmplă în timp, e un proces lent și cred că trebuie să tratăm situațiile cu mai mult umor și să mer­gem mai departe, să discutăm mai mult unii cu ceilalți. Eu, una, învăț în fiecare zi și de la echipa mea și de la experții din jur, iar asta mă ține vie.

– Cum vedeți viitorul Turzii? Simțiți că ac­ti­vitățile „Rațiu Forum” schimbă lucrurile în bi­ne?

– Eu cred că da. Dar ambiția noastră e să schimbăm ceva în bine nu doar la Turda, ci în întreaga regiune. Suntem cunoscuți internațional. Sunt mândră de tot ce am realizat în ultimii ani. Suntem singurii din România care oferim așa ceva, singurii care invităm „crème de la crème”. Mai sunt multe de schimbat, dar România are atâtea de oferit! Are atâtea de oferit la orice nivel: al turismului, e lumea IT-ului, aveți mari cam­pioni, aveți muzicieni, actori de teatru, oameni de știință. România e foarte-foarte bogată în atât de multe aspecte! Nu are reputația pe care ar meri­ta-o și pe care ar trebui să o aibă, dar sunt con­vinsă că lucrurile astea se schimbă.

Revenind la Turda, simt orașul cum deco­lea­ză! Are tineri minunați, care au șanse mai bune ca oricând. Tinerii de azi gândesc mult mai larg decât pe vremea când am venit prima dată la Turda. Mă întâlnesc la Londra cu cineva și îmi spune: „Nu mă mai recunoașteți, dar am fost mem­­bru în clubul de dezbateri de la Casa Rațiu din Turda. Sunt avocat acum, la Londra!”. E ceva minunat! Unul dintre cei de care sunt foarte mân­dră este Rareș Craiu, directorul meu de la Festi­valul agricol. S-a mutat la Bruxelles, e secre­tarul general al unei organizații de tineret. Și am văzut asta la mulți tineri din Turda. Lu­crurile se schim­bă enorm. La fel și la Cluj, și acolo se schim­bă lucrurile: văd mai multe oportunități în univer­sități, pen­tru că au ajuns la putere lideri mai tineri. Cred că Turda se dez­voltă și că se va dezvolta și mai mult. Iar unii dintre tineri se vor întoarce sau vor lucra pentru Turda și pentru România, de a­colo, de unde se află.

– Doamna Pa­mela Rațiu, o ul­timă între­ba­re: ce vă oferă Turda și nu vă oferă alt loc?

– Îmi place să mă simt acasă, și eu, la Turda, mă simt acasă. Când sunt ple­cată la New York sau la Londra, abia aș­tept să mă întorc. Aici e acasă, nu pot să explic altfel. E foarte mult acasă.