Misterul de sub Marele Canion

Peștera cu mumii

Totul a început pe 5 aprilie 1909, când, în pa­gi­nile publicației Arizona Gazette, a apărut un in­terviu amplu, cu un titlu ce atrăgea imediat atenția: „Misterele unei peșteri imense ies la lumină: des­coperiri remarcabile arată că un popor străvechi a emigrat aici din Orient!”. Pe intervievat îl chema G. E. Kinkaid, și se recomandase ca fiind un ­privat ce lucra în asociere cu celebrul institut de cercetare Smithsonian, din Washington DC. În urmă cu câteva luni, pornise într-o expediție cu scop geologic, prin Arizona. Tot căutând, lu­ase în cele din urmă o bar­că și se aventurase prin Ma­rele Canion, pe cursul flu­viului Colorado. La un mo­ment dat, a remarcat în stra­turile sedimentare ale malu­lui, niște pete ciudate, aflate la circa 610 metri deasupra nivelului apei. Curios, a tras barca la mal și s-a chinuit să se cațere    până la acele pete. Spre surprinderea lui, a des­coperit că ele erau de fapt o gură de peșteră, în care a pă­truns înaintând cu prudență, printr-un tunel care avea o formă regu­lată, iar pereții erau netezi ca oglinda! În capătul tunelului, a dat peste o încăpere la fel de frumos fa­sonată, care, în lumina slabă a felinarului său, s-a dovedit a fi o criptă cu mumii. Peștera continua, ra­mi­ficându-se. Dându-și seama că făcuse o desco­perire extraordinară, Kin­kaid s-a întors de urgență la barcă, după care a anunțat Institutul Smithsonian solicitând asistență pentru a continua cercetările. Imediat, o echipă de oameni de știință, condusă de profesorul S. A. Jordan, a pornit către locul de întâl­nire indicat de Kin­kaid, de unde cu toții au purces către miste­rioa­sa peșteră. După o noapte petrecută în tabăra așe­zată în proximitate, în dimineața urmă­toare, întrea­ga echipă a inițiat explorarea minu­țioasă a cavernei. Însă ceea ce se credea a fi doar o locuință rupestră „mai spațioasă” a strămoșilor amerindieni s-a do­vedit a fi cu mult mai mult: un oraș subteran plin de enigme!

Statuia de Cristal

Tunelul principal, cu o lungime de 1,5 kilo­metri, ajungea într-o criptă de mari dimensiuni, apoi continua câțiva zeci de metri, până într-un soi de „aulă” perfect rotundă, cu pereții, de asemenea, netezi. „În centrul ei,” a explicat Kinkaid, „am gă­sit o statuie din cristal alb, translucid, care pre­supunem că-l reprezintă pe zeul la care se închina această populație. Zeul stă așezat cu picioarele încrucișate, cu brațele destinse și palmele deschise, iar în fiecare pal­­­mă are câte o floare de lotus. Aduce cu Buddha, dar nu este el. Ceea ce ne-a ui­mit a fost faptul că, în clipa în care lumina de la felinarele noas­tre a căzut pe sta­tuie, aceasta a părut să fie brusc animată! A în­ceput să iradieze o lumină albă, pe care nu o pot descrie altfel, decât cu termenul «dulce», iar din creștetul capului, din dreptul inimii și din cele două flori din palme, s-a deschis câte o lumină intensă, într-o nuanță de roz-mov! În jurul zeului se află mai multe statuete, mult mai mici: unele sunt su­perbe, cu chipuri senine, altele sunt con­torsionate și hâde, exprimând suferință sau chiar răutate. Presu­pu­nem că ele ilustrează con­cep­­tele de bine și rău. Statuetele sunt sculptate dintr-o piatră a­se­mănătoare cu marmura. De jur împrejurul sălii au fost așezate urne și boluri din cupru solid și din aur pur, toate re­a­lizate cu un meșteșug ieșit din comun. Însă cea mai mare enigmă o reprezintă sursa minereului de cu­pru și a celui de aur. Așa ceva nu există în aceas­tă regiune a Americii. Cele mai apropiate surse sunt la mii și mii de kilometri depărtare!”. Din această sală centrală radiau alte tunele, „ca spițele unei roți”, după cum s-a exprimat Kinkaid, „spițe” care fuseseră amplasate la intervale absolut egale! Din aceste tunele se­cundare se deschideau câteva sute (!) de    încăperi, toate pă­trate, cu latura de 12,20 metri, care, judecând după mulțimea de artefacte con­ținute, serviseră drept locuințe pen­tru o popu­lație extrem de sofisticată! Dincolo de obiectele de uz cotidian, similare cu cele folosite la anul 1900, dar toate realizate din cristale, cerce­tătorii au ca­talogat și un număr impresionant de „lucruri a că­ror utilitate nimeni nu a reușit s-o ghicească, deși, era clar că rolul lor nu era unul decorativ. Cel mai mult ne-au nedumerit o serie de cutii enigmatice, ins­cripționate cu sim­boluri ne­cunoscute, ase­mă­nătoare cu hie­roglifele. Aceste cutii aveau, toate, exact aceleași di­mensiuni, erau confecționate din cristal roz și mi-au a­dus aminte de vechile «cutii cu secrete» eu­ro­pene, adică bă­nu­iesc că ele se des­chid cumva, prin inter­me­diul unui resort invi­zibil sau poate chiar prin rostirea unei «for­mule magice», fiind acționate printr-o coman­dă vocală, deși nu cunosc ca vreo astfel de tehno­lo­gie să existe în pre­zent în lumea noastră civili­zată. În plus, e bizar că astfel de cu­tii au fost des­coperite cel puțin câte una în fiecare cameră”, a povestit Kinkaid. Dar surprizele au conti­nuat: „Accesul în in­te­riorul camerelor pă­trate se face prin uși ovale, realizate din câte o singură bu­cată masivă de cris­tal mov! Fiecare încăpere este echi­pată cu un sis­tem de ventilație ce comunică direct cu culoarele de acces. Plafoanele sunt con­cave, având un punct central marcat cu un desen com­plex, săpat în stâncă”.

Kinkaid a continuat prin a descrie mai multe „grânare, care încă mai conțineau semințe”, un de­­pozit uriaș, construit „dintr-un soi de ciment foar­­­te dur, a cărui compoziție și origine sunt o enigmă”, o altă sală uriașă, de 122 de metri pe 214 metri (!), despre care echipa arheologică a bănuit că era sala de masă, cât și un număr impresionant „de pietre galbene, a căror natură și scop nu au putut să fie determinate și care sunt presărate pe podeaua așa-numitei săli de masă”.

Conform măsurătorilor inițiale, incomplete însă, orașul subteran era cu-adevărat uriaș, estimându-se că el putea să adăpostească un minimum de 50.000 de persoane! Și peste tot, pe pereți, pe podele și pe miile de obiecte, erau săpate niște simboluri ne­cunoscute, asemănătoare cu hieroglifele, dar im­posibil de tradus.

Alte enigme au apărut atunci când echipa de cercetare a intrat în cripta pe care Kinkaid o vizitase fugitiv, la momentul descoperirii sitului. „Pereții ei au o înclinație ciudată, de 35 de grade, a cărei necesitate nu a putut să fie determinată. Pe unul dintre pereți se prezintă nișe suprapuse, săpate în stâncă, care adăpostesc un număr mare de mumii. Toate sunt învelite într-un soi de material nemai­văzut, al cărui aspect exterior aduce cu scoarța de copac. În cazul unora, peste acest material a fost adăugat un strat de argilă albă. La capul fiecărei mumii se găsea câte o cupă din cupru. E de notat că toate mumiile pe care le-am examinat până acum aparțin unor bărbați, deocamdată nu am găsit nici o femeie și nici un copil. Însă cel mai sur­prinzător este faptul că mumiile din nișele supe­rioare prezintă o ano­ma­lie: toate au capul foar­te alungit și bombat înspre spate!”.

Bezna de piatră

Kinkaid a ținut să mai sublinieze un element: bez­na compactă din ora­șul subteran, care în unele zone stingea lanternele arheologilor, de parcă ar fi fost lumânări. Cuprinși de o frică paralizantă, oa­menii s-au grăbit să pă­răsească incinta. „Unul din­tre tunele, din câte am putut să ne dăm seama, nu este ventilat. Din el ve­nea un miros pesti­len­țial, ca de moarte. Când ne-am apropiat de el, întunericul era atât de dens, încât ne-a băgat pe toți în sperieți, împie­trindu-ne. Oricât am în­cercat să-l străpun­gem cu felinarele, n-am reușit. Era ca și cum lu­mina se întorcea, lovindu-se de un zid negru! Unii dintre membrii expediției au spus că e posibil ca înăuntru să existe vreun gaz letal sau cine știe ce alte chimicale folosite de acea populație, fie pentru a-i respinge pe intruși, fie în scopuri mistice necu­noscute. Oricum, întregul oraș de sub pământ e cufundat într-o atmosferă sinistră, iar bezna din interiorul lui te apasă cu o mare greutate pe care o simți aproape fizic. Excepție face sala cu zeul din cristal, care a primit lumina aș putea spune chiar cu bucurie – deși știu că această exprimare poate să pară ciudată sau chiar venind din partea unui nebun”.

În finalul articolului, jurnalistul l-a întrebat pe explorator unde, cu exactitate, se găsea intrarea în orașul misterios de sub Ma­rele Canion, în­să interlocutorul său s-a dovedit foar­te evaziv, spunând că o asemenea desco­perire trebuia să fie neapărat protejată și că, oricum, intrarea în orașul subteran, aflându-se „pe un teren guverna­men­tal, nimănui nu i se va permite să ajun­gă acolo și să pă­trundă înă­untru”. Ca atare, concluzia trasă de    „Ari­­zona Gazette” a fost următoarea: „Domnul Kinkaid, ar­heolog la Institutul Smithsonian și finanțatorul aces­tei expe­diții de cercetare, a făcut descoperiri care do­vedesc aproape fără tăgadă că populația care a locuit în această peșteră misterioasă, săpată în stâncă de mâna omului, era de origine orientală sau poate că venea din Egiptul lui Ramses. (…) Asta ar rezolva și enigma originii populației preis­torice din America de Nord și a artei ei deosebite. Egiptul și Nilul, pe de o parte, și Arizona și Co­lorado, pe de altă parte, par legate de un lanț isto­ric ce traversează mileniile”.

Blestemul peșterii

În 1926, John Rizzi, un emigrant italian, dor­nic de înavuțire, a aflat povestea miste­riosului oraș subteran din Ari­zona, despre care, din 1909, nu se mai auzise nimic. Gândindu-se că ar fi putut să facă avere din vânzarea artefac­te­lor prețioase prezente în tunelurile de sub pă­mânt, John a încercat să găsească informații cu privire la locul exact un­de se afla intrarea în ele, dar toate tentativele lui au eșuat. Atunci a decis să-l caute pe jur­nalistul care publicase articolul din „Arizona Gazette”. Acesta, spe­rând că în urma unei noi expediții, ar fi putut să mai publice un material răsunător despre orașul misterios, s-a dovedit foarte amabil: i-a mărturisit lui John că nu ținuse legătura cu Kinkaid, dar i-a pus la dispoziție întreaga do­cumentație de care se folosise. Hotărât să-și ducă pla­nul la îndeplinire, John Rizzi s-a gândit să-l caute pe G. E. Kinkaid, eroul principal al eveni­mentelor. După mai multe luni în care nu a reușit să-i dea de urmă, a apelat la Institutul Smithsonian, sperând să obțină o adre­să. Spre uimirea lui, la numeroasele scrisori adre­sate instituției nu a primit nici un răspuns. Încăpă­țânat, italianul a mers în Washington și a solicitat o audiență la președintele Smithsonian, care vizibil iritat, i-a spus că nu-i înțelege asiduitatea, de vreme ce „Institutul nu a fost niciodată asociat cu această persoană, cu acest G. E. Kinkaid”. După care vizitatorul a fost poftit afară. Din ce în ce mai intrigat, John a mers mai departe și a perseverat, până ce a găsit un alt arheolog, pe nume Jordan, care lucrase la Smithso­nian, și care se pensionase între timp. După două luni, italianul i-a dat de urmă și s-a prezentat la ușa lui. Jordan l-a primit cu ama­bilitate, dar, în clipa în care a aflat motivul ne­așteptatei întrevederi, a refuzat să vorbească. În cele din urmă, după multe ezitări, bătrânul i-a spus lui John că era mai bine să renunțe la ideea de a găsi orașul de sub Marele Ca­nion, fiindcă și-ar atrage necazuri, ba chiar și moar­tea, așa cum li se întâmplase și lor.    După acea pri­mă rundă de cerce­tări, întreaga echipă de arheologi împreună cu G. E. Kinkaid se întorsese în Washing­ton. Voiau să se odihnească puțin, să se aprovizio­neze cu hra­nă, apă și mai multe echipamente și să se întoarcă la Ma­rele Canion pentru a continua expediția. Dar pla­nurile le-au fost spulberate. În zi­lele următoare, în­tregul grup de ar­heologi, inclu­siv Kinkaid, fu­se­se­ră vizitați de niș­te bărbați cu fe­țele acoperite de măști, care le spu­seseră să nu mai vor­beas­că în veci de veci despre peș­­te­ra din Ari­zona, dacă vor să mai tră­iască. Trei din­tre membrii echi­pei, guralivi, apu­case­ră să le povestească deja rudelor și unor prie­teni apropiați despre incredibilul oraș subteran. Rezul­tatul? Toți trei muriseră după câteva zile, bă­tuți cu sălbăticie de niște indivizi pe care poliția nu i-a prins niciodată. În ceea ce-l pri­vea pe Kinkaid, el dis­păruse fără ur­mă, iar Jordan era convins că fu­sese omorât. Sin­gura informație pe care Rizzi a mai ob­ținut-o de la Jor­dan a fost că el, personal, nu îm­păr­tășea opinia exprimată în ar­ticolul din Ari­zona Gazette, că ființele care tră­i­seră în orașul sub­­teran veniseră din Egiptul lui Ramses sau din Orient. Scri­­erea prezentă peste tot semăna, într-ade­văr, cu sis­temul hieroglific egip­tean, iar zeul din cristal adu­­cea, în­tr-adevăr, cu Buddha, dar bă­trânul ar­heo­log era de părere că, de fapt, acele fi­ințe pre-da­tau civilizațiile egipteană și orientală, reprezentând „sâm­burele de la care a pornit totul”. „Craniile, craniile acelea lungi și bombate sunt cheia miste­rului”.   

Astăzi, povestea orașului de sub Marele Canion din Arizona și a comorilor ascunse în el este cata­logată de știința oficială drept ficțiune fără funda­ment real, în vreme ce adepții ufologiei o consideră o dovadă indubitabilă despre prezența extratereș­trilor pe Pământ.

Conform unor informații neconfirmate, se pare că s-ar pune la cale o expediție de cercetare mo­der­nă cu finanțare privată, pentru cercetarea omu­lui subteran: specialiști din mai multe domenii, echi­pați cu aparatură de ultimă generație (inclusiv cu ultra-eficientul sistem de scanare 3D LiDar, cu aju­torul căruia se pot descoperi orice fel de ano­malii ascunse în vegetația densă ori sub pământ), ar porni în viitorul apropiat de-a lungul fluviului Colorado, pentru a redescoperi misterul îngropat sub Marele Canion.