Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Lunița

Foto: Shutterstock

Era o vițelușă mică, cu ochii ca smoala, pe ca­re noi, cei patru copii ai fa­miliei, am botezat-o simplu: Lunița. Era prietena noastră. Jucăria noastră însuflețită. O răsfățam, o duceam la păscut, iar ea creștea ca Făt-Frumos din po­ves­te. Din puiul sub­ți­rel și fricos s-a ridicat o vițea puternică și frumoasă care, la nici doi ani, ne-a dăruit pri­mul ei vițeluș.

Anii au trecut, Lunița și cu noi am crescut îm­preună, nu ne-am dat seama când, rând pe rând, am părăsit casa părinților, plecând spre școli, în oraș. Singura care n-a ple­cat de acasă a fost Lunița, ca­re ne tot trimitea prin diferiți mesageri urdă și smân­tână, făcute din laptele ei… Dar tim­pul a început să apună. Cine s-o mai ducă la păscut pe Lunița? Unde sunt mâinile celor patru copii care o alin­tau? Așa se face că pă­rinții mei au ho­tărât s-o vân­dă, dar nu ori­un­de și oricui, ci u­nui gos­podar ca­re să-i o­fere da­că nu dra­gos­tea cu care fusese obiș­nu­ită, măcar nece­sarul de hrană pe care-l avusese la noi. Așa a ajuns Lunița mult mai de­par­te de casa părin­teas­că, la un gospodar din același sat.

Anii au trecut… Noi am ter­minat școlile și ne-am an­gajat care pe unde… Numai des­pre Lunița nu mai știa nimeni nimic. Până într-o seară de toamnă târzie, când liniștea a fost sfărâmată de mugetul ei, la poarta casei părintești. Or fi năpădit-o a­du­cerile-amin­te? Cine știe… Cum să nu pri­mești în curte un prieten drag, ca­re te-a scos ani de-a rân­dul din atâtea ne­voi? Stă­pâna casei a ieșit la poartă și, șter­gându-și o la­cri­mă cu col­țul bro­boadei, a pri­mit-o pe Lu­nița în grajdul care i-a fost adă­post ani de-a rândul. Dar șe­derea ei a fost numai de-o noapte, pentru că Lu­nița nu mai era a noastră. A fost dusă la noii ei stăpâni.

Iarăși au trecut doi-trei ani… Minunea s-a în­tâmplat tot într-o toamnă târzie, când, pe-nserat, la poarta casei pă­rintești s-a auzit un muget dis­­perat. Cine putea să fie? Era Lunița. Obosită și abă­tută. Voia numai să se odih­nească. Și mai avea ceva de făcut: să mai aducă pe lume încă un vițel, pe care dorise să-l fete în adevărata ei casă, casa amintirilor sale, pline de mângâieri. A doua zi di­mi­neață, în vechiul grajd, ală­turi de mamă, mu­gea plân­găcios un vițel… A venit stă­pânul cu că­­ruța și i-a luat aca­să. De atunci, n-am mai auzit ni­mic de ea. Poate că nici nu mai exis­tă. Unde ești, Lu­nița? Mi-e dor de tine! Cât devo­ta­ment ai as­cuns în inima ta! Oa­­meni, luați aminte!

SOFIA P. – Focșani

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian