De la Călărași la vale, Dunărea curge, până la Galați, numai pe pământ românesc. De o parte, câmpia Bărăganului, de cealaltă, spre răsărit, Dobrogea, marcată de un mal înalt, stâncos. Fluviul se desface aici în două-trei brațe, care închid ostroave largi, raiuri ale pescarilor și păstorilor. Pe malul dinspre apus al Borcei, unul dintre aceste brațe, se întinde o comună mare, cum rar întâlnești în tot județul. Se numește Roseți, numără peste șase mii de locuitori și, dacă ar fi să dăm crezare istoriilor locale, ar fi trebuit să fie un oraș în toată puterea cuvântului! Așa l-ar fi visat un boier de odinioară, din faimosul neam Rosetti.
Școală cu opt sute de elevi
De la periferia Călărașiului, intru pe șoseaua care urmează brațul Borcei. Văd prin parbriz zăvoaiele nesfârșite și apele verzui, abia încrețite de vânt. Pe stânga, tarlalele cu grâne și porumbiști de la marginea Bărăganului. Marile regate ale cerealelor își dau aici suflarea. Fluviul le pune capăt, le fixează o graniță. Las în urmă localitățile Modelu și Tonea și ajung în comuna Roseți. Toate aceste așezări sunt atât de apropiate, încât par una singură, o prelungire edilitară a reședinței de județ. Îmi amintesc de o carte numită „Orașele în mișcare”, scrisă de istoricul Arnold J.Toynbee. Savantul englez a anticipat lăbărțarea în neștire a orașelor, întinderea lacomă a tentaculelor din beton, cărămidă și țiglă, cât mai adânc, în natura înconjurătoare. A avut sub ochi exemplul unor metropole de pe toate continentele, dar viziunea sa este confirmată, iată, și de o călătorie pe șoseaua Călărași-Fetești. Casele și vilele se înșiră aproape fără întrerupere, pe o distanță de peste 10 km. Unde nu sunt case, sunt construcții agricole. Roșul țiglelor alternează cu verdele grădinilor, al câmpurilor, al zăvoaielor. Locul este pitoresc, cald, îmbietor. Rosețiul are străzi drepte, ca trase cu rigla, trotuare, șanțuri betonate, garduri și porți metalice. Unele case sunt cu etaj, cu un balcon sau o terasă, de unde proprietarul privește curgerea domoală a Borcei. Fac câțiva pași și îmi spun că imaginea satelor prăfuite și înapoiate ale Bărăganului, imagine care persistă încă în rândul opiniei publice, ar trebui să sufere o corecție radicală. Da, s-au schimbat lucrurile, și multe dintre aceste sate nu mai sunt ca pe vremuri: ulițele pline de noroi s-au transformat în străzi asfaltate, instituțiile publice au fost renovate sau construite altele noi, școlile au fost, de asemenea, renovate și, multe dintre acestea, dotate cu toate cele necesare unui învățământ modern. Banii au venit din două surse: bugetul european și bugetul național. Dar existența acestor fonduri nu a fost condiția suficientă pentru dezvoltarea satelor noastre. A fost condiție necesară, dar nu suficientă. A mai trebuit ceva în plus: spiritul gospodăresc, de inițiativă, al unor primari. Nicolae Râjnoveanu are 72 de ani și conduce primăria Roseți de la începutul anilor 90, imediat după revoluție. „Prea multe mandate”, comentează democratul din mine. Pe de altă parte, omul a rămas în primărie în urma unor alegeri locale, l-au votat locuitorii. Dacă ar fi avut motive să-l sancționeze în cabina de vot, ar fi făcut-o până acum, după atâtea rânduri de alegeri. Or, decizia lor a fost să-l realeagă, de fiecare dată, fiindcă este un om hotărât, demn de înaintașii lui, Râjnovenii, oieri brașoveni sălășluiți pe malul Borcei. Dincolo de biroul propriu-zis, e o cameră cu pereții acoperiți de dosare frumos așezate. Fiecare dosar numără sute de file. Acolo este toată memoria investițională a comunei, toate informațiile despre banii și obiectivele edilitare în care au fost transformați: asfaltări, rețele de apă, instituții publice puse la punct. Anul acesta, are loc recensământul populației și al locuințelor. „Noi cred că vom ieși pe plus, suntem mai mulți decât acum zece ani, nu ne-am depopulat ca alte sate, nu suntem o comună îmbătrânită, avem la școală opt sute de elevi”, mă asigură primarul.
Planul boierului
Cu peste două sute de ani în urmă, stăpân peste marginea asta a câmpiei, răcorită vara de apele Borcei, era un Iancu (Ion) Ruset, din marele neam boieresc Rosetti, ale cărui origini ar fi fost italienești. Un cavaler Rosetti a murit într-o bătălie dusă împotriva împăratului Henric al VII-lea, în anul 1310. Unii membri ai familiei au ajuns mai târziu la Constantinopol, iar urmași ai lor s-au stabilit în Moldova și Țara Românească. Între 1675 – 1678, a domnit, la Iași, Antonie Ruset, al cărui frate, Constantin Ruset, a fost cupar, adică ajutor al paharnicului. Ramura muntenească a neamului Rosetti se trage din acest dregător. În sec. XIX, îi regăsim pe bărbații din familia Rosetti implicați în mișcarea revoluționară. Iancu Ruset și-a eliberat robii, care au rămas mai departe pe moșia lui, de pe malul Borcei, ca muncitori la fabrica de cărămidă pe care a deschis-o în sat. Totodată, a atras, prin anumite înlesniri, locuitori de pe alte moșii, reușind să extindă satul, numit Roseți-Volnași. Învățătorul Nicu D. Petre, care a scris o monografie a satului, în perioada interbelică, a arătat că boierul intenționa să transforme satul într-un oraș, cu două bulevarde largi, cu trei piețe și mii de locuințe. Aici se aflau săpate în pământ, sub malul fluviului, hrube largi, unde era depozitată carnea de oaie și de capră, livrată apoi turcilor din Ostrov. Producția de cărămizi luase avânt. Funcționa și o distilerie, numită „Povarna de spirt”. Planurile lui Iancu Ruset de a întemeia un oraș pe malul Borcei au fost date peste cap de domnitorul Barbu Știrbei, care a decis să înființeze o așezare urbană, mai în amonte, față în față cu orașul bulgăresc Silistra. A plasat acolo un regiment de cavalerie, care să apere zona de incursiunile otomanilor de peste Dunăre. Noul oraș, numit Călărași, a prins cheag, iar Rosețiul a rămas, pe mai departe, o așezare rurală. Locuitorii de aici au păstrat însă conștiința unei urbe care nu s-a mai concretizat. Poate de aceea, doi săteni care se răcoresc cu bere, la bufetul de peste drum, nu ezită să afirme: „La noi e mai bine decât în Călărași”.
Cărțile satului
Învățătorul Nicu D.Petre și-a scris monografia în perioada interbelică, dar lucrarea sa a rămas multă vreme, în manuscris, într-o formă nedefinitivată. A cules însă destule informații care îl transportă pe cititorul de azi într-o lume țărănească dispărută, cu un boier (aga Iancu Ruset), care, pe lângă banii cuveniți, le oferea țăranilor și porții de legume, chiar măsline, cu bărbați și femei care, vara, se scăldau la sfârșit de săptămână în apele Borcei, ca boierii aflați în vilegiatură, cu pețitori abili, care trebuiau să câștige pentru băiat, după negocieri complicate cu părinții, fata pe care o plăcea, cu leacuri și practici băbești, unele părând absurde astăzi, dar care, în trecut, îi făceau pe săteni să spere că vor scăpa de suferințe cu nume bizare pentru noi: fălcariță (încleștarea fălcilor), năit (dureri de urechi), apucat (dublă pneumonie), plescariță, fluture în gât etc. Învățătorul Nicu D. Petre nu a mai trăit să-și vadă cartea tipărită: a murit în 1945, în urma unui accident, după ce supraviețuise războiului. Notele sale monografice dedicate Rosețiului (era originar din comuna Ștefan Vodă, tot din județul Călărași, a cărei monografie a scris-o în tranșee) au fost integrate ulterior în lucrări care recuperează trecutul așezării, cum este și o carte semnată de un fiu al satului, Gheorghe Ghe. Bădulescu. În primărie, pe lângă zecile de dosare pomenite mai sus, se află și o astfel de carte, cronică a Rosețiului, satul care visase să ajungă oraș. Locuitorii Rosețiului se simt însă ca și cum ar trăi într-un oraș: au case și curți bine îngrijite și spun oricui îi întreabă, că în satul lor e mai bine decât în capitala județului. Ei sunt orășenii care nu au apucat să fie, dar orașul adevărat vine acum peste ei, își întinde lacom tentaculele din beton, cărămidă și țiglă, ca în viziunile lui Toynbee. Visul lui Iancu Ruset poate se va împlini, într-o bună zi.
