Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

La Roseți, pe malul Borcei

Primarul Nicolae Rajnoveanu

De la Călărași la vale, Dunărea curge, până la Galați, numai pe pământ ro­mâ­nesc. De o parte, câmpia Bărăganului, de cealaltă, spre răsărit, Dobrogea, marcată de un mal înalt, stâncos. Fluviul se desface aici în două-trei brațe, care închid ostroave largi, raiuri ale pes­carilor și păstorilor. Pe malul dinspre apus al Borcei, unul dintre aceste brațe, se întinde o co­mu­nă mare, cum rar întâlnești în tot județul. Se nu­mește Roseți, numără peste șase mii de locuitori și, dacă ar fi să dăm crezare istoriilor locale, ar fi trebuit să fie un oraș în toată puterea cuvântului! Așa l-ar fi visat un boier de odinioară, din faimosul neam Rosetti.

Școală cu opt sute de elevi

Comuna Roseți

De la periferia Călărașiului, intru pe șoseaua care urmează brațul Borcei. Văd prin parbriz ză­voaiele nesfârșite și apele verzui, abia încrețite de vânt. Pe stânga, tarlalele cu grâne și porumbiști de la marginea Bărăganului. Marile regate ale cerea­lelor își dau aici suflarea. Fluviul le pune capăt, le fixează o graniță. Las în urmă localitățile Modelu și Tonea și ajung în comuna Roseți. Toate aceste așe­zări sunt atât de apropiate, încât par una singură, o prelungire edilitară a reședinței de județ. Îmi amin­tesc de o carte numită „Orașele în mișcare”, scri­să de    istoricul Arnold J.Toynbee. Savantul en­glez a anticipat lăbărțarea în neștire a orașelor, în­tin­­derea lacomă a tentaculelor din beton, cărămidă și țiglă, cât mai adânc, în natura înconjurătoare. A avut sub ochi exemplul unor metropole de pe toate continentele, dar viziunea sa este confirmată, iată, și de o călătorie pe șoseaua Călărași-Fetești. Casele și vilele se înșiră aproape fără întrerupere, pe o dis­tanță de peste 10 km. Unde nu sunt case, sunt cons­trucții agricole. Roșul țiglelor alternează cu verdele grădinilor, al câmpurilor, al zăvoaielor. Locul este pi­toresc, cald, îmbi­e­tor. Rosețiul are străzi drepte, ca tra­se cu rigla, trotuare, șanțuri betonate, gar­­duri și porți meta­lice. Unele case sunt cu etaj, cu un bal­con sau o terasă, de unde proprietarul privește curge­rea domoală a Borcei. Fac câțiva pași și îmi spun că imaginea satelor pră­fuite și înapoiate ale Bă­răganului, ima­gi­ne care persistă încă în rândul opiniei publice, ar tre­bui să sufere o corecție radi­cală. Da, s-au schimbat lucrurile, și multe dintre aceste sate nu mai sunt ca pe vremuri: ulițele pline de noroi s-au transformat în străzi asfaltate, institu­țiile pu­bli­ce au fost renovate sau cons­truite altele noi, școlile au fost, de ase­menea, renovate și, multe dintre acestea, dotate cu toate ce­le ne­cesare unui învățământ modern. Banii au venit din do­uă surse: bu­getul european și bugetul na­țio­nal. Dar existența acestor fon­duri nu a fost con­diția suficientă pen­tru dezvol­ta­rea satelor noas­tre. A fost con­diție necesară, dar nu suficien­tă. A mai trebuit ceva în plus: spiritul gospodăresc, de ini­ția­tivă, al unor primari. Ni­co­lae Râj­noveanu are 72 de ani și con­duce primăria Roseți de la în­ceputul anilor 90, imediat du­pă re­voluție. „Prea multe man­date”, co­mentează demo­cra­tul din mine. Pe de altă par­te, omul a rămas în pri­mă­rie în urma unor alegeri locale, l-au votat locui­to­rii. Dacă ar fi avut motive să-l sancționeze în ca­bina de vot, ar fi făcut-o până acum, după atâtea rân­duri de alegeri. Or, decizia lor a fost să-l realea­gă, de fiecare dată, fiindcă este un om hotărât, demn de înaintașii lui, Râjnovenii, oieri bra­șoveni sălășluiți pe malul Borcei. Dincolo de biroul pro­priu-zis, e o cameră cu pereții acoperiți de dosare frumos așezate. Fie­care dosar numără sute de file. Acolo este toată me­moria investițio­na­lă a comunei, toa­te informa­țiile despre banii și obiectivele edi­litare în care au fost transformați: asfaltări, rețele de apă, instituții pu­blice puse la punct. Anul acesta, are loc recen­sământul populației și al locuințelor. „Noi cred că vom ieși pe plus, suntem mai mulți decât acum zece ani, nu ne-am depopulat ca alte sate, nu suntem o comună îmbătrânită, avem la școală opt sute de elevi”, mă asigură primarul.

Planul boierului

Cu peste două sute de ani în urmă, stăpân peste marginea asta a câmpiei, răcorită vara de apele Borcei, era un Iancu (Ion) Ruset, din marele neam boieresc Rosetti, ale cărui origini ar fi fost italie­nești. Un cavaler Rosetti a murit într-o bătălie dusă împotriva împăratului Henric al VII-lea, în anul 1310. Unii membri ai familiei au ajuns mai târziu la Constantinopol, iar urmași ai lor s-au stabilit în Moldova și Țara Românească.    Între 1675 – 1678, a domnit, la Iași, Antonie Ruset, al cărui frate, Cons­tantin Ruset, a fost cupar, adică ajutor al pa­harnicului. Ramura muntenească a neamului Ro­setti se trage din acest dre­gător. În sec. XIX, îi regăsim pe bărbații din familia Rosetti implicați în mișcarea revoluțio­na­ră. Iancu Ruset și-a eli­berat robii, care au rămas mai departe pe moșia lui, de pe malul Borcei, ca mun­citori la fabrica de că­ră­midă pe care a des­chis-o în sat. Totodată, a a­tras, prin anumite înles­niri, locuitori de pe alte moșii, reușind să ex­tin­dă satul, numit Roseți-Vol­nași. Învățătorul Ni­cu D. Petre, care a scris o mo­nografie a satului, în perioada in­ter­belică, a arătat că boierul in­tenționa să transfor­me satul într-un oraș, cu do­uă bulevarde largi, cu trei piețe și mii de locuințe. Aici se aflau săpate în pământ, sub ma­lul fluviului, hrube largi, unde era depozitată car­nea de oaie și de capră, livrată apoi turcilor din Ostrov. Producția de cărămizi luase avânt. Func­ționa și o distilerie, numită „Povarna de spirt”. Pla­nurile lui Iancu Ruset de a întemeia un oraș pe ma­lul Borcei au fost date peste cap de dom­nitorul Bar­bu Știrbei, care a decis să înființeze o așezare urbană, mai în amonte, față în față cu ora­șul bul­găresc Silistra. A plasat acolo un regi­ment de ca­vale­rie, care să apere zona de incursiu­nile otoma­nilor de peste Dunăre. Noul oraș, numit Călărași, a prins cheag, iar Rosețiul a rămas, pe mai departe, o așezare rurală. Locuitorii de aici au păstrat însă conștiința unei urbe care nu s-a mai concretizat. Poate de aceea, doi săteni care se răcoresc cu bere, la bufetul de peste drum, nu ezită să afirme: „La noi e mai bine decât în Călărași”.

Cărțile satului

Dimineață, la brațul Borcea

Învățătorul Nicu D.Petre și-a scris monografia în perioada interbelică, dar lucrarea sa a rămas multă vreme, în manuscris, într-o formă nede­fi­ni­ti­vată. A cules însă destule informații care îl trans­portă pe cititorul de azi într-o lume țărănească dis­părută, cu un boier (aga Iancu Ruset), care, pe lângă banii cuveniți, le oferea țăranilor și porții de le­gume, chiar măsline, cu bărbați și femei care, va­ra, se scăldau la sfârșit de săptămână în apele Bor­cei, ca boierii aflați în vilegiatură, cu pețitori abili, care trebuiau să câștige pentru băiat, după ne­go­cieri complicate cu părinții, fata pe care o plăcea, cu leacuri și practici băbești, unele părând absurde astăzi, dar care, în trecut, îi făceau pe săteni să spere că vor scăpa de suferințe cu nume bizare pen­tru noi: fălcariță (încleștarea fălcilor), năit (dureri de urechi), apucat (dublă pneumonie), plescariță, fluture în gât etc. Învățătorul Nicu D. Petre nu a mai trăit să-și vadă car­tea tipărită: a mu­rit în 1945, în urma unui accident, după ce supraviețuise răz­bo­­iului. Notele sale monografice dedicate Rosețiu­lui (era ori­gi­nar din comuna Ște­fan Vodă, tot din ju­dețul Călărași, a cărei monografie a scris-o în tranșee)    au fost integrate ulterior în lu­crări care re­cu­­pe­rează trecutul așeză­rii, cum este și o carte sem­nată de un fiu al satului, Gheor­ghe Ghe. Bădulescu. În primă­rie, pe lângă zecile de dosare po­menite mai sus, se află și o astfel de carte, cronică a Rosețiului, satul care visase să ajungă oraș. Lo­cui­torii Rose­țiului se simt însă ca și cum ar trăi într-un oraș: au case și curți bine în­grijite și spun oricui îi întreabă, că în satul lor e mai bine decât în ca­pitala ju­dețului. Ei sunt orășenii care nu au    apu­cat să fie, dar orașul ade­vă­rat vine acum peste ei, își în­tinde lacom    tentaculele din be­ton, cărămidă și țiglă, ca în vi­ziunile lui Toynbee. Visul lui Ian­cu Ruset poate se va îm­plini, într-o bună zi.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian