Vara în care am devenit actor

Cum venea vara, parcă se schimbau toate la Băr­bătești, satul de deal al Gorjului, în care m-am născut. Parcă era mai liniște, vocile copiilor se auzeau mai șterse, strigătele care însoțeau fotbalul cu mingea de cârpă se auzeau mai înfundat. Vacile și boii, caprele și oile, cât ar fi fost de flămânde, ieșeau cu greu din graj­duri, de teama arșiței de afară. Era ora 8 dimi­neața, când deschideam porțile, îndemnându-le să iasă în ogradă, dar animalele nu se îndemnau să dea piept cu arșița. Vara, la țară, era anotimpul vipiilor de foc, al ză­du­fului. Biata mama ne înțelegea, ne lăsa să dormim, așteptând cu îngăduință să se ridice focul căzut din cer, și abia după aceea să ducem vitele la pășune. Du­minicile pleca ea, ne lăsa liberi la somn. Chiar dacă era sărbătoare, le făcea iute pe toate: boii, caprele și tot ce era viu în grajduri ajungeau pe dealul de la Sub­vii, înaintea răsăritului; la întoarcere, dădea trezirea. Intram direct „în tură”, cum glumea bunicul meu, moș Ilie. Spărgeam nucile, iar Maria, sora mea, pisa sâmburii în piuă, împreună cu un pachet de stafide, cumpărate de la Nea Ionică, care avea grijă să aducă la cooperativă tot ce foloseau gospodinele la cozo­naci. Dincolo de grijile casei, și eu, și Maria, mer­geam zilnic la căminul cultural, pentru activități ar­tis­tice, pe care le prezentam, cu mândrie, în fiecare du­minică, pe scena din sat. În vara în care terminasem clasa a X-a, vorbeau vecinii de „copiii lu’ Longică” de par­că am fi fost mari actori. Jucam amândoi în celebra piesă Patima Roșie, de Mihail Sorbul, eu, în rolul lui Șbilț, Maria, în rolul Tofanei. Eram fruntea în Bărbătești! Când se pornea hora, la Sfinții Cons­tantin și Elena, în hora adulților apărea o altă horă mai mică, hora copiilor, pe care, adesea, o conduceam tot noi doi. Ne zbenguiam pe sub vioara și cobza lăutarilor Dindiri sau Pițigoi, lăsându-ne arătați cu degetul de câte o gospodină cu drag de cultură, care ne văzuse pe scena căminului cultural. Pe Maria, o știau și din piesa „O noapte furtunoasă”, dar pe mine nu mă puteau uita din rolul lui Șbilț, când fusesem aplaudat de tot satul, minute în șir. Dacă eu am plecat la București, la facultate, pe Maria au fost gata s-o mute la un liceu din Craiova, căci luase premiul pe regiu­nea Oltenia, în rolul Tofanei. Doreau s-o facă actriță. S-a reorientat la timp către matematică. Așa erau verile acelor timpuri, am mai scris despre ele și cu alte ocazii, atât de pătimaș, de parcă vara ar fi fost sezonul comandat special pentru mine. Din păcate, am avut și un spectator, căruia nu i-am plăcut pe sce­nă, ca actor: Mimi, frumoasa mea colegă din clasa a IX-a. S-a speriat de ce fac, a ieșit din cămin și dusă a fost… Nu mai eram colegul de rând, pe care să-l apu­ce, pe furiș, de mână. Devenisem actor!

Ion Longin Popescu