Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Badea Alexandru (țăran din comuna Șanț, jud. Bistrița Năsăud): „De aici, de la muntele Ineu, care are 2229 de metri, vă pup și vă salut pe toți”

– L-am poftit din nou în paginile revistei „Formula AS”, ca să ne dea știri despre ce se întâmplă în satele de pe Someșul Năsă­u­dului. Nemișcat de pe banca din fața porții, badea Alexandru vede și știe tot. Citește în prezent și-n trecut, ca din carte -   

– Bună ziua, bade Alexandru! Se face anu’ de când n-am vorbit și ni s-a făcut dor de poveș­tile dumitale. Ce mai faci? Tot pe bancă stai, în fața casei, la postul de observație?

Prin sat, pe scuter

– Oooo, mare bucurie îmi faceți! La telefonul ăsta chiar că nu mă așteptam, zisei că ați uitat de mine. Eu sunt biiiine, mulțămesc de întrebare, tot pe-aci, pe lângă munții Rodnei și pe lângă Someș! Da, domnișoru lu bunicu, tu ce mai faci? Te-ai însurat, că dacă nu, ți-om găsi o drăguță pe-aici, pe la noi, pe la Bistrița, că avem aici fete mândre, țărănci bune, care nu știu atâtea șmecherii ca pe la București. Da eu, personal, cu ce pot să te servesc?

– Ne-am gândit să ne spui cum arată vara în sus, pe Someș, că la noi se topește asfaltul. Au ajuns căldura și seceta până în Șanț?

– Scumpu lu bunicu, sunt foarte bucuros că vorbim! De aici, de la muntele Ineu, care are 2229 de metri, din satul Șanț, unde m-am născut eu, și până în Delta Dunării, la Chilia și Sulina, vă salut și vă iubesc pe toți! Scumpu mieu, și aici sunt călduri, dar avem multă pădure de molid, de brad, de fag, și ea ne răcorește și ne da umbră deasă și bună, gratis, să pu­tem respira. Pădurea îi cobo­râtă până în sat și căldura n-are tărie lângă ea. Îi moderat, îi bine la noi. De plouat, a plouat numa di tri ori în vara asta, da câta-câta o fo bine pentru pământ. Un pic apa o scăzut pe Someș, da îi bine, că îi un aer așe de curat, nu intră la comparație cu ce se întâmplă în București. Și avem șoroaie cu apă rece și tăt ce trebe, nu mere cu povești la noi. Da ați auzit ce-o pățit o bătrână amu-i săptămâna, aici, între Șanț și Rodna? S-a oprit la o răstig­nire de-asta îngrădită frumos și zâce baba: „Doamne, fă bine și dă-mi și mie bani să îmi cumpăr niște adidași noi, că ăștia de-i am îs tăt șperlă și găuriți. Și să am și de două chile de făină și o cupă de oloi!”. Da cum se ruga ea așe, or trecut pe drum, pe lân­gă ea, doi turiști de la București, cum ai fi dumneata și încă unu. „Bu­nă ziua, mătușă. Ce faci aici?” or zis turiștii cătă ea. „Păi, zice baba, iaca mă rog la răstignirea asta, să facă bine să îmi deie și mie niște bani, că îs amărâtă”. „Da”, zice un turist de-acela, „de ce nu mergi la primar să ceri, că acolo îs banii?” „Am fost, zice bunica, „da or zâs con­silierii că îl spânzură pe primar numa peste două săptămâni, ca să am cui mă ruga la răscruce”. Ni, întâmplări de pe la noi…

Când eram mai tineri

– Fân ai făcut anul ăsta? Dealurile Some­șului îs pline de pajiști cu flori…

Meșterind în pragul casei

– Terenuri am, da fânul nu îl mai pot face la vârsta mea, am dat pajiștile în arendă. Da în tine­rețea me făceam la fân pe vremea asta, oho! Apăi nu mă fălesc, da de mic copil lucram cu părinții, ia­ca, din zori. Când eram mai tineruc un pic, ți­neam animale de tăt felu – bivoli, vaci, oi, măgari. Mai apoi am rămas numa cu un măgar, și l-am ți­nut zăce ani numa așe… ca să am păreche pă lu­me… No, și în tinerețe aveam colibă sus, la mun­te, la răcoare, tot fain, și urcam acolo, cu dăsagii pe măgari. Meream la deal și stă­team tătă vara acolo. Ultimii ani am ținut numa bivolițe, că dădeau lapte gros, stătea lin­gura în chișoare în castronul cu lapte și smântână, așe era de gras! Mă sculam de dimineață, pe răcoare, că nu erau cositori moderne ca amu, și trăjeam cu coasa, voie bună! Trei rânduri de cuți aveam la brâu, piatră de ascuțit coasa, că așe lucram. După ce am avut copiii, că am tri copii, îi trimiteam la izvor după apă proaspătă. Le dădeam o cofă și zâceam „Mereți de aduceți”. Da ei, ca copiii: ajun­geau acolo, se luau cu bălăceala, ba se mai certau, uitau după ce porniseră, uitau și cofa acolo și se întorceau tăt un râs și o voie bună și eu muream de sete spre amiaz, cu coasa me cu tăt. „Tiii! N-aduserăți apă?”. Și-apăi seara făceam coleșă la foc și cu groșciori și cârnați și cartofi, că no, astea erau mâncarea de bază pe-aci. Și pe-atunci făceam clăi de fân, nu era ca amu, de fac baloți. Făceam clăi, cu zece-douășpe proptele, nu așa! Apoi căram fânul cu carele cu bivoli. Era drumul cam rău și carul să tot rupea, așa că într-un an, am făcut un car tot din fier, de se mira lumea în sat, că până și jugul îl făcusem de fier. Și-apăi pe acela puneam câte două clăi odată, și lungeam teleaga carului, să nu se prăvale fânul, să se prade. Așe puneam două clăi pe car și dădeam drumul la bivoli pe un plai la vale, iar eu meream în capătul plaiului pe alt drum, mai ușor, și așteptam bivolii jos. Da era drumu rău, că odată or ajuns bivolii cu carul numa în trei roți, una s-o rupt pe drum, într-o stâncă. Ș-apăi tot așe era viața noastră vara. Când nu lucram la pământ, munceam la forestieri, și-acolo, cum era pe vremea aia, se dădea cu rația. Aveam un cântar din acela cu limbi, cu tingiri, nu ca amu, de-ăsta sofisticat. Veneau femei mai frumușele, da și mai urâțele o țârâcuță, așe, să ia rațiile de zahăr, de orez, de ce mai era. Ca să câștig și eu ceva, no, la femeile mai frumușele, când le cântăream rațiile, le puneam un magnet mai micuț, care erau mai urâte și mai ale dracu, puneam un magnet mai maaare. Am avut viață faină, că am fost și gestio­nar în sat, și vreo 20 de ani am lucrat și în Cluj, la fabrica de împachetat fum, venea fumu așe, gros, și eu îl tăiam cuburi și îl împachetam… Nu că mă țân deștept, da nu prea am fo prost.

La furat, pe lună plină…

Satul Șanț

– S-a schimbat felul verilor, bade Alexandru? Sunt altfel azi, față de anii copilăriei?

– Aoleo, dară când am fo io copil… Ion Creangă o fo zero! Noi puneam niște glii de-a curmezișul, în râu, adică niște lemne mari, și eram câte 20-30 de băieți și încă pe atâtea fete. Împreună puneam gliile, să se strângă apa, să se facă mai mare, mai adâncă. Și ne-aruncam de pe mal așe, în chielea goală, unii peste alții, și dă-i scaldă și chiuituri! Ne uita Dumniezău acolo, de veneau părinții după noi și ne luau hainele de pe mal, de meream în chielea goală aca­să, tot prin grădini și tăt scheunam pe lângă gard. „Mamă, mamă!”, stri­gam din câte o tufă. „Tii, da unde ți-s hainele, că dară ai plecat cu haine pe tine!”, zicea mama. Și-apoi me­ream la furat prin grădini, la mere și ci­reșe și pere. Nu rămânea niciun pom neciugălit de noi! Meream noap­tea, când era luna plină, de se vedea ca-n pal­mă. Eram vreo 7-8 draci de copii și dădeam iama prin grădinile oamenilor. Da era viață faină la noi în sat, era liniște și pace între oameni, că nici primăria nu avea nevoie decât de un primar și doi secretari, nu ca acu, o armată de oameni. Nu-ți avea nime baiu, noapte bună!

– Vara nu urcați cu oile în munte? Că aici este tradiție veche cu ciobănitul.

– Ba, cum nu! Pe mine de micuț m-o dus tata la oi, la stână. Da nu ca stânele astea moderne, cu televizor și cu saltele. Era colo, o stână făcută din niște lemne puse laolaltă, cu căldarea pe foc și dormeam pe jos, pe coajă de molid, nu ca păcurarii ăștia domnoși de azi. Era fărină de mălai necernută, măcinată cu ciucălăi cu tăt, da așe mâncam, cu urdă dulce. Ș-apăi beam cu lapte, că de la prima oaie mulsă luam o felie de lapte și dă-i. Hai, Dumniezăule, Doamne, și erau câte 30-40 de cai liberi prin munte și îi strâmtoream acolo, în­spre niște molizi, îi prindeam de coamă și le pu­neam un drot în gură, o bucată de sârmă, că nu aveam căpestre. Așa îi călăream, numa ne țineam de coamă, fără șei, fără nimic, și dă-i ture pe mun­te! Mai chicam, da ne ridicam și hai! Vineau noap­tea lupchii, că nu erau atâtea drăcării ca azi, cu becuri și alte treburi. Noi ieșeam noaptea din coli­bă cu un tăciune aprins și începeam a chiui și a fluiera, puhăluiam și săreau câinii, da tot ne mai lu­au câte o oaie – plata muntelui. Și mistreții ve­neau pe runcurile ăste până lângă noi, fără frică.

Seri de vară cu stele

Vârful Ineu din Munții Rodnei

– Ai avut viață frumoasă, bade Alexandru… Să stai în nopțile de vară, la munte, sub cerul înstelat…

– Daaa, frumos cu ceriu înstelat, numa că nouă noaptea ne stătea capu la altele. Odată o zâs unu cătră mine: „Mă Alexandre, hai să furăm doi saci de mălai din mălăiște!”. Hai, am zis. Și ne-am dus noaptea, am rupt cucuruzu și am umplut sacii, da la sfârșit am văzut că ăsta luase un sac mai mare și mie îmi dăduse un sac mai mic. Ne-am întors, și cam pe la marginea țin­tirimului, n-am mai răbdat și i-am zis: „Mă, nu-i bine, că sacu tău îi mai mare”. „Și ce-are?”, zice ista cătră mine. „Păi are. Merem aci, în țintirim, golim sacii și îi îm­părțim egal, altfel io aci las sacu și cu tine nu mai umblu”. „Bi­ne”, zice el. Am dat să intrăm la țintirim că nu era paznic, și lui îi chicară doi știuleți din sac, da am zis, lasă că îi luăm când ne întoarcem. Ne-am așezat colo, pe un mormânt, și am început să împărțim ciucălăii cu voce tare: „Unu mie, unu ție, unu mie, unu ție”. Da diaconu, numa ce ieșise de la preot, și ne aude. S-o întors și i-a zis la popa că îs veniți doi draci în țintirim și își împart morții. A ieșit cu popa și, cum stăteau ei la poartă, ne-au auzit cum ziceam noi: „Unu mie, unu ție”… Și cum gătarăm de împărțit, zic eu: „Și cu ăia doi de la poartă, ce facem?”. Io am zis de ăia doi cucu­ruzi căzuți, da popa și diacu au crezut că zicem de ei. Și Georgică zice cătră mine: „Păi ce să facem, îi luăm și pe-ăia cu noi!”. Or fugit popa și cu diacu, de nu știau pe unde să ajungă mai repede în casă. Cam așe erau serile de vară, cu stele, pe la noi, ni!

– La 80 de ani, mulți înainte, faceți încă parte din trupa de teatru țără­nesc nescris, din satul Șanț, un teatru unic în România. Mai aveți spec­tacole? Dar spec­ta­tori?

– Am fost, acu îs do­uă săptămâni, la Mărișel, că s-a inaugurat un că­min cultural și ne-or che­mat. O fo lume și ne-or aplaudat și o fo tare fain! Da în altă parte nu știu dacă mai mergem anu ăsta, că uite, iar or în­ceput zvonurile cu pan­demia. Ne cam temem a ne duce, să nu luăm vreo boală. Avem trupă faină! Jucăm piese de vreo 15 minute, și nu avem sufliori, nimic – numa din capu nostru dăm replicile. Și tăt ce ne trebuie e să aibă piesa început, mijloc și sfârșit și să bată publicu din pălmi la final. Dacă nu aplaudă lumea la final, atunci îi bai. Da’ noi n-am luat niciodată premiu doi, numa unu sau special sau excelență, că dară ați văzut, peretele îi plin de diplome și de cupe. Cu teatrul mai povestim și noi pe scenă, din ce se întâmplă în comună. Bunăoară, or venit două domnișoare faine, de-astea de lucrează la ziar, ca dumneata. Or mărs la o bătrână, pe-aci, de stă în valea Pârvelor, de n-avea lumină electrică, n-avea de niciunele. „Bună ziua, mătușă”, or zis ele, „am venit până la dum­neata și ți-am adus niște prinoase de-astea – mălai, zahăr, orez – ca să îți luăm o țâră de interviu”. „Cuuuum să nu?”, zice bătrâna. „Unde ți-e moșneagu?”. „Păi îi dus, îi mort de vreo 20 de ani”. „Ș-apăi stai fără dragoste?”. „Păi”, zice bătrâna, „este un cioban mai la deal, să țipă în vale și-mi bate și mie în geam. Da nu-mi adu­ce nimica, nici măcar o cupă de lap­te de la oi”. „No, bine mătușă, să ne spui cum de-ai trăit atâta, ca să luăm exem­plu, să trăim și noi, ăștia mai tineri, cât ai trăit dumneata. Cum de n-ai murit până amu?”. „Păi”, zice bătrâna, „n-or avut ficiorii mei bani de înmormântare, că eram îngropată de mult”. Ne mai ocupăm și cu povești de-astea, că dară de-aia avem teatru nescris.

„Tătă granița cu Ucraina e soldat lângă soldat”

Fân bogat

– Dar de criză vă ocupați? Lumea se plânge peste tot că e criză. La dumneata în sat nu se simte? Sunt oamenii îngrijorați?

– Este criză, da la noi nu prea să simte, că oa­menii țân multe oi, au vite, grădinile îs lucrate și au di tăti. Așa că poate să vie orice foamete, că noi pe-aci nu ne temem. Mai teamă ni-i de porcu cela de Putin, să nu se bage la Basarabia noastră sau la noi, și poc, să dea o rachetă. Da ăsta al Americii, Bi­don, sau cum îi zice, l-o avertizat: dacă se atinge un centimetru de la vreo țară NATO, a îmbumbat-o! Da suntem liniștiți, că tătă granița cu Ucraina, la noi e soldat lângă soldat.

– Dacă ai conduce dumneata țara, ce ai face?

– Domnișorule, de când am început să po­ves­tim știam că o să îmi pui întrebarea asta. O aștep­tam! Așe! Scumpu meu prieten, vasăzică îți spun: dacă America are 250 de parlamentari și România, o țară de-o acoperi cu câteva plapume, are 600, îi normal? Și nicio firmă din România, poa să fie firma soarelui, n-ar scoate bani din țara noastră. I-aș zice: „Vrei să lucri aici? Banii jos!”. Aici să ră­mână banii, în țară. Nu e posibil să facă bani la noi, da să îi ducă la ei. Altă problemǎ de care m-aș ocupa: la Merkel merg iar centralele cu cărbuni și la noi nu? De ce? Și încă ceva: tăți ăștia de-au furat și vor să fugă în străinătate, unde și-au cumpărat domenii sau și-au ascuns averi, primu lucru, să li se ia banii! Dacă îi prind, îi bagă în temniță de-asta, cu televizoare pă perete, cu teren de fotbal și coafor. Ce fel de temniță e aia? Prinzi hoțul, ia-i banii, nu-l duce în pușcărie de lux, și-aia, pe banii noștri! Banii luați toți și temniță grea, adevărată, nu de-asta, de jucărie! Da-n primul rând, aș scăpa de toți securiștii, că securiștii ăia bătrâni îs morți și-ngropați, și îs veniți amu ficiorii și fetele lor. Curățenie generală și dați afară din conducerea statului! Să conducă numa cine are cinstea verificată la milimetru, și cum a călcat strâmb, afară! Că altfel, țara asta nu se mai face bine în veci. Așa văd eu, de-aci din satul Șanț, că ar trebui procedat, dumnecații lor de hoți! Îs cu năduf mare când e vorba de politică, pentru că eu, 50 de ani am tot cosit aci, pe luncă, ca să pot ținea o vacă, și ei s-or îmbogățit pe spatele omului de rând. Și câte n-ar fi de zâs, că până mâne dimineață nu gătăm!

„Nu mă interesează decât pensia. Să-mi ajungă”

Vară pe Someș

– De când stăm de vorbă la telefon, a trecut amiaza și se apropie seara. S-a mai răcorit un pic. Ce program aveți de obicei pe la ora asta?

– Domnișorule dragă, din leatul meu am fost 57 de pensionari și numa 4 am mai rămas. Ne în­tâl­nim pe centru, și de apucăm pe politică, ne sfădim de nu vorbim apoi câte trei zâle. De pe la ora asta ne strângem, mai povestim, mai râdem, mai bem câte-un cafei… Eu, cum am scuter, tăt umblu prin sat, mai dau o tură și pe la casele co­pii­lor… mă uit la ele cum stau așe, închise și pus­tiite, că ei îs tăți duși prin străinătățuri. Și apăi vin acasă însingurat de singurătatea caselor și mă pun pe pat. Mă mai uit la televizor să mai alung din gânduri și cam asta e situația. În rest, nu mă inte­resează decât să îmi chibzuiesc pensia, să îmi ajun­gă de la o lună la cealaltă.

– Sănătate, bade Alexandru, și mulțumesc pentru interviu. Cititorii noștri abia așteaptă vești de la dumneata. Te pomenesc în scrisori…

– No, vă pupă bunicu pe toți! Vă pup, vă pup, vă pup cu mult drag! Și am o rugăminte: când îm­plinești dumneata 80 de ani, să mă suni neapărat, să vezi ce mai fac.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian