– Când vorbesc despre criză, majoritatea oamenilor se gândesc la mâncare, iar prima măsură e să stocheze grămezi de alimente în cămară și frigider. În ziua de azi, mâncatul nu mai este o necesitate, ci un desfrâu. O dependență, ca alcoolul și drogurile. Cine să-și amintească de vremurile când copiii se hrăneau cu o bucată de pâine unsă cu marmeladă? Dar ele au existat: anii de după război, comunismul, epoca „glorioasă”, când alimentele se dădeau pe cartelă. Supraviețuitorii lor nu le vor uita niciodată. Oameni înarmați contra tuturor crizelor de pe pământ. Pe trei dintre ei, distinse doamne pensionare, le-am poftit să-și povestească amintirile în paginile revistei. Experiența vieții e o carte plină de învățături: REȚETE DE ÎMBLÂNZIT CRIZA –
CRISTINA STRUȚEANU, scriitoare, sat Ciocanu, jud. Argeș
Bunica Fulvia și chiștoacele de țigări
Mulți dintre noi, oamenii trecuți astăzi de jumătatea vieții, știm ce înseamnă să fii sărac. În anii de după război, am simțit lipsurile și foamea pe pielea noastră. Dar eram tineri, puternici, puși pe răzbit. Iar linia întâi a frontului era bucătăria. Acolo se duceau marile războaie ale existenței. Cine nu-și amintește de drobul de Paște din pateu de ficat de la cutiuță, cu orez și mult, mult mărar? Dar de șnițelele din parizer și de ostropelul din „adidași” de porc (extremitățile picioarelor, cu copite cu tot)? Dar, recunosc, au existat și momente de slăbiciune, când pofta era mai mare decât rușinea. Așa cum s-a întâmplat în ziua când am pescuit de la apartamentul de sub noi, din balconașul minuscul de la geamul bucătăriei, un ciorchine de strugure! Femeie în toată firea, dar mamă de trei copii, la care bunătățile nu ajungeau. Cu un umeraș de haine legat de o sforicică și cu inima cât un purice. Dacă mă vedeau și mă pârau cei din blocul de vizavi? Nu s-a întâmplat și azi pot spovedi fapta.
Cea mai bizară poveste am auzit-o, însă, de la o amică ce lucra într-un birou oarecare, unde colegele veneau de acasă, pentru pauza de masă, fiecare cu ce putea. Solidaritate la pachet. Fasole bătută, cartofi țărănești… Una, însă, căsătorită cu un drăguț de ștab politic, zicea totdeauna: „Fetelor, eu n-am ce aduce, cum să pun pe masă icre de Manciuria sau șuncă de Praga? Dacă intră cineva și le vede? N-am ce aduce…”.
Dar dincolo de rețetele și artificiile de supraviețuire, care aveau loc în bucătărie, mai este nevoie de ceva în timpuri grele: o soluție de viață! Aceeași dintotdeauna, cu care am făcut și vom mai face față vitregiilor: hazul, buna dispoziție, neluarea în dramatic. Dacă bunica mea, Fulvia, fiica lui Ioan Slavici, nu s-a sfiit să adune mucuri de țigări, chiștoace de pe bulevard, ca să-i poată trimite pachet la Canal fiului ei, aflat la închisoare, într-o vreme când n-avea pensie și rămăsese și văduvă, ce pot spune eu? Ce om minunat: veselă, tonică, nu se dădea bătută de nimic, își ducea ultimele lucrușoare în Talcioc, ca să ne poată lua nouă, nepoților, o nimica toată… Și după toate astea, mai avea putere să râdă! Dar se mai potrivesc „rețetele” vechi cu ziua de azi?
LUCIA CIOACĂ, educatoare pensionară, sat Șirnea, jud. Brașov
„Eu știu cu ce se mănâncă pâinea săracului”
Eiii, criza în sus, criza în jos, unde te uiți, într-un ziar ori la televizor, numai de asta auzi! Emisiuni de știri făcute să sperie oamenii. Eu nu zic că nu va fi, că nu este deja criză, dar au fost situații și mai grele și cei care au avut un pic de minte și de hărnicie le-au depășit. Eram copilă în vremea războiului și după aceea, când a fost sărăcia aceea mare, de nu găseai nimic, pe niciunde. Îmi amintesc că au fost zile când mama nu a avut de multe ori mălai să ne facă mămăligă. Nu vorbesc de pâine, pentru că era ceva de mare lux, o vedeam rar, poate doar la sărbători, ori dacă venea cineva de departe și ne aducea vreo pâine în dar. Țin minte că Vergil, fratele meu, a făcut odată amigdalită și avea mari dureri. Pentru că de-abia putea înghiți câte ceva, cineva din sat i-a adus o bucățică de pâine, pe care mama a înmuiat-o în apă și i-a dat-o ca pe un fel de leac. În vremuri grele, trebuie să găsești soluții pentru orice situație. Atunci când nu a avut mălai, mama a măcinat orz și a făcut un terci care a ieșit mai dulceag la gust. Ca să-l „învioreze” cumva, a adăugat niște urzici fierte. Primăvara era mai ușor, culegeam lobode și măcriș și făcea mama fiertură bună din ele. Când creșteau foile de sfeclă, le adunam și făcea mama o zeamă groasă, cu ou și lapte acru. Din zarzăre, fierbea chisăliță, pe care o îngroșa cu o lingură de făină sau de mălai și cu un pic de zahăr, dacă era, ca să fie mai sățioasă. Vara adunam ciuperci, o parte le uscam și aveam rezerve și pentru iarnă. Toamna, aveam cartofi, varză, și punea mama murături, cu ce aducea tata de la târgurile de toamnă, la care se ducea. Pe-atunci, țăranii, așa ca părinții mei, plecau rar din sat și mâncarea era bazată mai mult pe ceea ce aveam în gospodărie. Dulciuri am văzut doar la târg, turtă dulce și zahăr ars, dar pe atunci, copiii nu primeau așa ca azi, toată ziua „ceva bun”. O felie de mămăligă coaptă pe sobă și unsă cu magiun de măceșe ni se părea ceva deosebit. Ori o felie de pâine înmuiată în apă și presărată cu zahăr… asta era adevărată minune! La prăvălia lui Gheorghe al Iorghii, unde acum stă un domn venit din Scoția, am văzut prima oară biscuiți, când m-am dus odată să-mi cumpăr „știle”, cretă din aceea specială, cu care scriam pe tăblițele de ardezie pe care le foloseam la școală. Au fost timpuri grele, dar oamenii s-au gospodărit și n-au murit de foame. Și parcă erau mai fericiți și mai solidari unii cu alții. Ne adunam la câte o șezătoare, fierbeam câte o oală de cartofi și-i mâncam cu murături. Când puteam face gogoși, era sărbătoare mare.
Eu vreau să vă spun că nu-mi este frică dacă mai vine iar o criză ca aceea de demult, de după război. Nu-mi fac griji, Dumnezeu va avea ceva în traistă și pentru noi, cei mai în vârstă, că uite, eu am trecut acum pe-al optzeci și patrulea an. Sunt călită de-acum, am trăit tare multe, și bune, și rele, știu cu ce se mănâncă pâinea săracului. Milă mi-e de nepoții care au fost crescuți altfel, oarecum îndestulați cu de toate. Ei de s-ar putea adapta la vremurile care vin, ar fi tare bine…
ELISABETA NEBELA, 100 ani, loc. Cavnic, jud. Maramureș
„Râzi, când răsare soarele, și lasă greul zilei să apună odată cu el!”
Draga mea nepoată, Otilia, ce Doamne să-ți povestesc eu despre vremurile grele prin care am trecut? Că eu nu știu cum să le uit, nu să le mai și povestesc… Dar, pe de altă parte, e bine că mă întrebi, să știe și alții cum am trăit, poate să învețe câte ceva de la noi, să treacă peste ce vine acum. Că nu vine bine, oriîncotro te uiți și asculți. Asta e limpede. S-au făcut oamenii buieci, de prea mult bine, și acuma sigur că orice mănănțuș și neplăcere li se pare greu de trăit. Eu sunt născută acum o sută de ani, pe 22 mai 1922, și câte am trăit până acuma, ar fi bune de pus într-un film, ori într-o carte. Gândiți-vă numa’ cât e de greu de numărat până la o sută, d-apoi de trăit! Multă sărăcie am mâncat dimineața, la amiază și seara, în război, după aceea, în vremea foametei. Și-apoi, să vă mai spun ceva: într-o casă cu opt prunci e greu de scăpat de năcazuri. Am prins vremuri în care nu se găsea nici mălai, nici fărină de grâu, ca să poți face pâine ori mămăligă. Toți oamenii trăiau greu atunci, nu doar în familia mea a fost greu. Toți erau „de poznă”, cu viață grea, criză era peste tot. Nimeni nu te întreba de ai ce să pui în oală, dar mama a fost o femeie harnică și deșteaptă și ne-a organizat și pe noi, pe toți, să-i fim de ajutor, după puteri. Au mâncat oamenii mămăligă făcută din linte și bob, măcinate, la care-i ziceam „borș”. Dar nu prea avea gust și atunci o tăiau în felii și o prăjeau pe sobă. Dar nici așa nu prea-i schimbai gustul și eram tot balonați după mâncarea asta. Eu trebuie să recunosc că am avut oarecum noroc, pentru că un unchi de la Baia Mare m-a dus și m-a angajat ca servitoare în casa unor domni. Acolo nu am dus lipsă de nimic, în casa lor nu s-a cunoscut criza din timpul războiului. Dar eram tot cu gândul la cei de acasă și la mama, care se străduia cum putea să facă față la atâtea griji.
Aveam grădină mare, dar porumbul pe care-l punea de-abia ajungea pentru mămăliga pe care o lua tata de merinde la lucru. El a lucrat în mină și minerii aveau nevoie de mâncare mai bunișoară. Cu ce obțineai din grădina ta, din gospodăria ta, prin muncă multă, neîncetată, cu aia trăiai un an întreg. Au fost zile și luni în care la prăvălie nu găseai nimic, nici zahăr, nici orez, ori griș. Îmi amintesc că și la nunta mea, din 1945, am făcut numai un fel de cină cu apropiații. Surorile mele erau toate servitoare în Baia Mare și au cerut de la stăpânele lor câte puțin zahăr, ca să avem pentru prăjitură. De la toate s-a adunat cam un kilogram și cu zahărul acela am făcut niște cornulețe „poroni”, moi, și o tortă mică, mică. Atâta a fost, dar eu am avut bucuria să ajung mireasă curată și cinstită la altar. După o vreme, pentru mineri s-au dat cartele de alimente, și se dădea câte un fliștic din acela, un sfert de pâine pentru o familie. Ce să facă doar cu atâta? O lua tata la merindea lui și ne scăpa și la pruncii care erau pe lângă el, câte o bucățică.
Doamne feri, să se mai întoarcă acele vremi, Doamne feri! Dar nu se mai pot întoarce, că acuma se află de toate cele în prăvălii. Tăt ce este pe lumea asta poți afla în prăvălie. Bani să ai! Dar după părerea mea, nu asta e criza cea mare, cu mâncarea. Că de asta, o femeie gospodină găsește soluții să scape cumva, să supraviețuiască. Criza mare e la oameni, care nu sunt pregătiți să știe ce să facă dacă se întorc vremurile grele. Pruncii, tinerii de azi, cred că viața îi tăt așa, o veselie și o hoare, de dimineața până seara. Și lucru cât mai puțin, și dacă se poate, chiar deloc. Nu-s pregătiți pentru greu, și io mă rog în fiecare zi să nu ne deie Domnul vremuri așa de grele ca în război. Dar să vă mai spun ceva ce am învățat de la mama mea, care a avut o viață foarte grea, de o sută de ori mai grea decât a mea. Mama avea o vorbă: „Râzi, când răsare soarele, și lasă greul zilei să apună odată cu el!”.
Bucătărie de rezistență
Cât a ținut copilăria, nu am simțit niciodată ce înseamnă o „criză alimentară”. S-a întâmplat așa, pentru că am fost crescută de oameni vrednici, care au știut să-și gospodărească viața, cu înțelepciune și cumpătare. Am trăit însă criza de mai târziu, din ultimii ani ceaușiști, cu toată năpasta lor: sărăcie, foame, decădere morală, răsturnare de ierarhii. Vremuri grele, prin care am izbutit să răzbesc cu învățăturile primite în copilărie. Rețetele moștenite de la mama și de la bunica mi-au fost de folos și-mi amintesc cât de firesc se împleteau, în funcție de zilele săptămânii și de anotimpuri. Erau rețete simple, gustoase și, mai ales, sănătoase. Nu erau frigidere în vremea războiului. Cine avea de ţinut ceva la rece avea o singură soluţie: să pună mâncarea, cu vas cu tot, în găleata de la fântână. Nefiind frigidere, câştigul era imens: mâncarea era mereu proaspătă, căci se gătea zilnic, doar atât cât era nevoie. Totul era „de-al casei”. Cred că mare parte din gustul bun al mâncărurilor de atunci se datora acestei binefaceri.
Meniul Bunii
Pentru mâncarea de dimineaţă, Buna îmi făcea „cavei” (cafea) cu cicoare, lângă care punea o dărabă de pâine unsă cu miere. Alteori, mai spre iarnă, îmi dădea pâine prăjită, frecată cu usturoi şi stropită cu ulei, un veritabil medicament în zilele friguroase. Pe la amiază, era gata întotdeauna câte o supă de cartofi sau de varză, ori o „păzâtură” de legume, cu orez sau frecăţei de aluat. Seara mă aşteptau grişul sau orezul, fierte în apă, când n-aveau lapte, cu sirop de brad turnat deasupra, ori nudli, niște macaroane făcute din făină, cartofi și apă, presărate din belșug cu pesmet. Ca desert, mere coapte sau compotul din prune uscate. Peste zi, când mă întorceam de pe uliţi, de la joacă, și foamea era peste măsură de mare, Buna mă aştepta cu câte o felie de pâine unsă cu untură, presărată cu ceapă roşie tăiată mărunt, cu ridichi, leurdă sau cu boia. La fel ca și turtițele din mălai! De sărbători, la mare cinste era supa de găină cu tăieței, mâncarea națională a Transilvaniei. Parcă o aud și acum pe Buna, chemându-mă „fuga, fuguța”, de pe unde eram, ca să-mi dea câte o bucată de zahăr cubic, ascunsă ca o comoară prin sertarele din credenț. Dar dincolo de toate acestea, cel mai bine țin minte dragul cu care Buna se apuca întotdeauna de treabă, chiar dacă bucatele înșirate pe masă erau puține și „mai sărâte”, mai slabe. Lipsa lor era înlocuită de bucuria că Dumnezeu nu ne uită și-și mai împarte pâinea, și în ziua aceea, cu noi. „Mâncare slăbucă, da’ sănătoasă!”. Am răzbit cu ea în viață, până în ziua de azi.
