MATEI CHIOARIU (Actor): „Să stăm cu gândul sus. Cu credință”

– Matei Chioariu, actor la Teatrul Național din Timișoara, este un ar­tist total: joacă impecabil, cântă, dansează, toate dublate de o profun­zime spirituală greu de egalat. Cu gândul că „rețeta” lui le-ar putea fi și altora de folos, l-am poftit la un interviu –

La teatru, din întâmplare

– Matei, cum te-ai îndrăgostit de teatru?

– Eu m-am născut în Onești. Sunt moldovean. Mama și tatăl meu sunt moldoveni, dar din partea unei bunici sunt ungur, mai exact – ceangău. Și cu toate astea, pe când aveam eu un an, ne-am mutat cu toată familia la București, unde tata, care era in­giner constructor, putea să-și facă meseria mai bine. Până la 18 ani, când am dat examen la Facul­tatea de Teatru, interacțiunile mele cu această artă au fost aproape zero. Cred că am mers de două ori la Tea­trul de Copii „Ion Creangă”, cu clasa, așa cum se obișnuia. Dar asta a fost cam tot. Nu fu­sesem inte­resat, nici măcar curios, despre ce se în­tâmplă în lumea teatrului. Ba, dimpotrivă, mi se părea o lume tristă, unde niște oameni vin pe scenă și își etalează supărările, frustrările și, la sfârșit, par mai bucuroși. Dar nu mi se părea nimic ade­vărat. Absolut nimic. Până într-o zi. Dar până să îți po­vestesc când m-am îndrăgostit de teatru, tre­buie să îți spun ce m-a făcut să dau la teatru. Eram imediat după terminarea cla­sei a XII-a și intrasem la Facultatea de Construcții. Cântam într-o orches­tră, la flaut, dar aveam și o trupă în care, pe lângă flaut, cântam și cu vocea. Cu trupa asta de băieți aveam concerte, am fost și la Festivalul Mamaia, prin 2005. Repetam într-o sală de balet de la Palatul Copiilor. În trupă aveam un coleg cu 10 ani mai mare. Era la a treia facultate. Terminase ASE, Con­servator și era în primul an la Teatru. Atât de mult s-a ținut de capul meu să dau și eu la Teatru, în­cât peste vară, am învățat cinci poezii și două mo­nologuri și m-am prezentat la exa­men. Sur­priza a fost că am și intrat. Le-am avut pro­fesoare pe doamna Sanda Manu și pe doamna Dana Voicu. Chiar de la început, le-am spus: „Vă mulțu­mesc pentru tot, dar eu plec. Nu înțeleg nimic din ce se întâmplă aici. Îmi spuneți să ies în fața clasei, să șterg o masă și apoi mă întrebați de ce am șters-o. Eu vă răs­pund: «Pentru că așa mi-ați zis dum­nea­voastră». Iar dumneavoastră vă supărați pe mine și îmi spu­neți: «Ieși afară, Chioariule! Nu îți mai bate joc de noi!». Așa că eu plec.” Doamna San­da Manu mi-a spus: „Ești abia la început. Mai ai puțină răbdare”. Cred că declicul a fost când ni s-a dat să fa­cem un exercițiu: să analizăm oamenii de pe stradă și să le dăm viață, să îi transformăm în per­sonaje. Ni­cio­dată până atunci nu mă gân­disem la ce se află în spatele gesturilor mărunte. Vedem pe stra­dă preț de câteva clipe un om care se scarpină în cap, dar nu știm de ce a făcut-o. Avea mâncărimi sau se gândea intens la ceva? Noi tre­buia să desco­perim interiorul acelui om, poves­tea din spatele gestului. Și așa se nășteau zeci de povești. Când am realizat câte lucruri se pot ascunde în spatele unui simplu scărpinat în cap, am rămas siderat: „Băi, asta este ceva foarte fain!” Și atunci m-am îndrăgostit de munca actorului. Pentru că ea presupune aplecarea asupra omului și analiza atentă a resorturilor lui interioare.

Flautul fermecat

– Unde ți-ai petrecut copilăria în Bucu­rești? Ce amintiri mai ai de atunci?

– Am copilărit în cartierul Berceni. Am avut o copilărie frumoasă, bogată în întâm­plări interesante și complet lipsită de griji. Îmi amintesc verile interminabile, caietele cu foi rupte din care făceam cornete, îmi amintesc de jocul „Portofelul”, care era desenat cu creta pe asfalt, îmi amintesc de sărbătorile de iarnă și cum mer­geam la colindat cu prietenii. După 5 minute în care ni se închideau ușile în nas, ne îmbărbătam că a doua zi vom avea mai mult succes. Eram flituiți și a doua zi, dar noi nu ne lăsam. Mergeam și a treia zi. Așa că până la urmă, cred că mai mult ca să scape de noi, cei care ne alungaseră ne primeau cu colindul și ne dădeau mere, nuci, covrigi, eu­genii și, uneori, chiar bani. Îmi amintesc și că ve­rile nu mâncam niciodată acasă. Eram ori în cireși, ori în duzi, ori în corcoduși, ori în nuci. Ne bucu­ram de darurile verii. Dar de pe la 11 ani, toate aceste jocuri s-au mai rărit, pentru că am început să studiez flaut și pian, la Școala de Muzică numărul 5. Acolo s-a deschis pentru mine un cu totul alt univers, o altă lume.

Viața, după program

– Dacă ar fi să te carac­te­ri­zezi în câteva fra­ze, ce ai spune des­­pre tine, cu bu­ne și cu rele?

– Aș spune că sunt un om ca ori­care altul. Aș spu­ne că nu este zi în care să nu exer­sez, în care să nu îmi adun toate for­țele și în care să nu cer tot ce se poate lua de la acea zi. Vreau să cred că am rămas un pro­fesionist. De fapt, chiar cred că sunt un pro­fesionist, gân­dindu-mă că mi-am respectat me­reu pro­gramul. În liceu a­veam a­gen­de cu pro­gra­mul fiecărei zile. Era împărțit pe zeci de minu­te. Zi­ua mea în­cepea pe la 6, cu exer­ciții fizice: ab­­do­mene, flo­tări… Mer­geam cu au­to­buzul o oră până la liceu, timp în care citeam 100 de pagini dintr-o carte. Reușeam să fac asta într-o oră. Ur­mau orele de școală. Apoi, de cele mai multe ori, aveam re­pe­tiții cu trupa și cu or­chestra. Drumul spre repetiții și apoi cel spre casă trebuia și el fructificat, așa că citeam. Ajungeam acasă pe la 6-7 seara, ieșeam puțin cu prietenii, apoi mă întorceam să fac lecții. Temele le făceam până pe la 1 noaptea, ca apoi să mai citesc o tură și să mă culc. Genul ăsta de program m-a dis­ciplinat foarte mult și m-a ajutat în profesia pentru care cred că sunt făcut. Sunt un om cu bune și cu rele. Dar încerc în continuare să îmi gestionez timpul cât mai bine. Am doi copii, doi băieți, unul de 5 ani și celălalt de 9 ani, care îmi rod urechile. Și bine fac! Am o soție, studentă la Facultatea de Teatru din Timișoara, anul II, am o mamă minu­nată, care ne ajută enorm. Tatăl meu, din păcate, nu mai este, Dumnezeu să îl ierte, dar în sufletele noastre nu a încetat să fie prezent. Încerc să îmi fructific timpul cât mai bine și să rămân la fel de pasionat de meseria mea ca la începuturi, dar, în același timp, să fiu cât se poate de atent și de dedicat familiei. Astea îmi sunt prioritățile.

– Ești un showman autentic: cânți sublim (ai colaborat ani mulți cu Teatrul Național de Ope­retă), dansezi, arăți ca un prinț (nu degeaba l-ai jucat pe prințul Vronski, în „Anna Karenina”). Ce se ascunde, de fapt, în spatele unui actor care pare perfect?

– Se ascunde o disciplină de fier și zeci de mii de ore de muncă. Se ascunde, de fapt, pasiunea. Da, am colaborat cu Teatrul Național de Operetă „Ion Da­cian”, am luat lecții de canto, am studiat cu maestrul Corneliu Fânățeanu, fie iertat, am făcut un workshop de aproape un an cu Tonkins Anderson, co­regraful lui Janet Jack­son, lucru care m-a ordonat, m-a disci­plinat foarte mult pe zona de dans și a cu­rățeniei prin miș­care. Da, nu degeaba îl joc pe prințul Vronski și îi mulțumesc din suflet re­gizoarei Ada Lupu pen­tru această opor­tu­ni­tate, a fost și este un proiect minunat, și de-abia aștept să îl joc mereu. Disciplina este factorul cheie. Cam asta se ascunde în spa­tele unui actor care doar pare perfect.

– Ai dat Bucu­reștiul pe Timișoara. Cum s-a întâmplat a­cest lucru? Ce bucurii și ce regrete ai în urma acestei decizii?

– Fiind angajat la Tea­trul Național din Ti­mișoara, petreceam foar­te mult timp acolo, de­parte de soția mea și de bă­iatul cel mare care e­rau la București, iar asta pre­su­punea ca noi să fim foarte mult timp des­părțiți. Ne era foarte greu amândurora. Așa că am hotărât să ne mutăm cu toții la Timișoara, care este un oraș minunat, de care sunt în mod real îndră­gostit. Nu am niciun regret că ne-am mutat. Din când în când mi se mai face dor de locurile copi­lăriei, de prietenii din București, dar faptul că sunt angajat la Teatrul Național din Timișoara este o realizare și o bucurie reală, lucrul cu această echi­pă e o sursă extraor­dinară de inspirație și de ener­gie. De asemenea, oamenii din Timișoara au o altă structură, mai cal­mă și așezată, mă simt minunat printre ei, și orașul e ceva mai li­niștit decât Bucu­reștiul, trafi­cul nu e așa de tur­bat. Luând fie­care deta­liu în parte, este orașul ideal. Sunt nespus de fe­ricit, mândru și recu­noscător Adei Lupu că m-a dorit în echi­pa ei.

„Credința se trăiește, nu se vorbește”

– Ne-am întâlnit, la un mo­ment dat, pe treptele catedralei din Timi­șoa­ra. Nu era săr­bătoare, ci o după amiază obiș­­nuită. Ești credincios?

– Credința joacă un rol foarte important în viața mea. Am fost un curios și un cău-tător încă de mic, am „călătorit” mult, am vizitat frății ad­ven­tis­te, bap­tiste, penti­cos­tale, dar în final, m-am simțit acasă în locul unde de altfel și fusesem botezat, în bi­serica ortodoxă. Nu obișnuiesc să vorbesc despre asta pentru că eu cred că, mai ales în ortodoxie, credința se trăiește, nu se vorbeș­te, dar o fac cu drag acum. Cum spuneam, am „călă­torit” mult, am vrut să cunosc, am vrut să înțeleg. Con­sider că pentru mine (nu mă simt pregătit să gene­ralizez), e vital să aleg o cale spirituală. În pri­mul rând, din prisma meseriei mele. Sunt actor. Eu operez, în principiu, cu credința, dar plecând de la mine, pot da viață unui personaj, dar ca să izbutesc, am nevoie să cred, să pornesc la drum cu credință. Din punctul meu de vedere, fiecare universitate din lume ar trebui să aibă la examenul de admitere o probă de credință. Fiecare posibil viitor actor să țină un discurs de o oră, în care să le explice pro­fesorilor care îl examinează care îi este cre­dința, cum a întâlnit-o, cum îl ajută și cum îi îmbogă­țește viața. Actoria nu este o profesie pentru toată lumea. Un viitor actor trebuie să fie pregătit pe absolut toate planurile: emoțional, fizic, spiritual. Altfel nu se poate. Sau se poate, dar o faci cu jumătate de mă­sură și s-ar putea să îți pierzi timpul sau să ai sur­prize neplăcute pe viitor. Eu îmi impun să citesc un acatist pe zi, pentru că mă ajută foarte mult. Și când spun „îmi impun”, este pentru că, uneori, sunt luat de alte lucruri, de alte valuri. Despre credință se spu­ne că dacă o ai, o ai, dacă nu, nu. Nu cred că es­te adevărat. For­țând com­pa­rația, credința este un mușchi care se an­tre­nează. Dacă nu o antrenezi, se atrofiază. Nu e ceva cu care te-ai năs­­cut sau nu. Cre­dința tre­buie sus­ți­nută prin exer­cițiu, zi de zi. În­grijită ca și viața, pentru că, de fapt, credința este viață, ea tre­buie vegheată, dis­ci­pli­nată, întreți­nută, hrănită.

O pisică pe aragaz

– E momentul să ne povestești despre familia ta…

– Da. După cum spuneam, am doi băieți, o soție și o mamă extraordinară. Suntem destul de bine în­chegați, zic eu. Ne respon­sa­bilizăm unii pe alții. Am făcut față unor încercări destul de grele, ceea ce îmi conferă un echilibru și o stare de spirit bună. Băie­țelul cel mare are 9 ani. Îl cheamă Luca Ghyor­ghyos Cuenca Fro­mesta Nițu. Cred că astea îi sunt toate pre­numele. Nici până în ziua de azi nu le-am învățat. Este băiețelul soției mele dintr-o relație ante­rioa­ră, dar eu consider că este și copilul meu. Este un băiat ex­traor­dinar de sensibil, și la asta lucrăm. Ca, în egală măsură, să își păs­treze sensibi­lita­tea, dar, pe de altă parte, să fie an­grenat în realitate. Orice co­pil este cu mult mai viu decât un adult, as­ta e cert. Dar emoțiile trebuie edu­cate și ținute în frâu. Cât des­pre cel mic, Sava, el e cumva opu­sul, o ultimă ispra­vă a lui a fost că a vrut să pună pisica pe aragaz, pe foc, nor­mal că pi­sica a sărit și l-a zgâ­riat peste tot. I-am ex­plicat: „Sava, nu pu­nem pe foc pisica pen­tru că o ar­dem. Nu facem as­ta!”. „O ar­dem?”. „Da”. „Și nu putem să o stingem după aia?”. „Nu e vor­ba că o stingem, că de stins o stingem noi, dar e vorba că o doa­re”. I-a rămas lui ceva în cap cu stinsul, așa că după 5 minute, încerca să bage pisica în veceu ca să o stin­gă. Cam astea despre cel mic. Soția mea e cel mai frumos și mai sănătos lucru din viața mea. E o fată extraordinară. O iubesc enorm și îi mulțu­mesc pentru toată atenția și încre­derea pe care mi le acordă, pentru toată prietenia și simplitatea cu care tratează lucrurile. Îi mulțumesc pentru întâl­nire! Iar mama mea este mama mea. Ce aș putea spune mai mult? Cam astea ar fi de spus despre familia mea.

– În ce spectacole joci la Teatrul Național din Timișoara?

– Joc în foarte multe spectacole, slavă Dom­nului. Ultima premieră a fost „Îmblânzirea scor­piei”, în regia lui Radu Iacoban, unde joc Petru­chio, alături de o Catarină minunată, Flavia Giur­giu. A fost o premieră superbă. Radu e un regizor extraor­dinar! Am mai lucrat împreună, la „Po­vestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese”. Radu este și actor, așa că ne leagă foarte multe lucruri. Un alt spectacol minu­nat este „Ham­let”, în regia Adei Lupu, unde joc alături de Bean, solistul de la Subcarpați. Ar mai fi „Anna Kare­nina”, pe care l-ai menționat și tu. Apoi, „Mătușa Julia și condeierul”, în regia lui Sabin Popescu, un artist deosebit, „Don Juan”, în regia lui Ion Ardeal Ieremia, „Sunt o babă comu­nistă”, regia Antonella Cornici, „Zorba grecul”, regia Mihaela Lichiar­dopol, „O scrisoare pier­dută”, regia Ada Lupu, „O noapte furtunoasă”, regia Ada Lupu, „Durerea fantomă”, în regia lui Ion Ardeal Ieremia și e po­sibil să mai fie și altele. Că joc mult, slavă Domnului!

– Ce așteptări ai de la noua stagiune?

– Vreau ca noua stagiune să mă găsească să­nătos, în formă. Aș­tept provocări. Am uitat să spun că sunt și student în anul II la mas­ter. Să văd cum o scot la capăt și pe as­ta. Să fim să­nătoși și le-om fa­ce pe toate! Să ră­mâ­nem pasio­nați. Așa vom ră­mâne și vii, nu ne va mu­ri su­fle­tul. Și să stăm cu gândul sus. Să stăm cu cre­­dință!