Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

MERA – cum a ajuns un sat, buricul lumii

În curtea Muzeului Bivolilor

Pentru al șaptelea an la rând, la Mera s-a ținut, pe scena amplasată în șura unei gospodării, un festival internațional al muzicilor tradiționale, ce adună muzicanți și turiști din întreaga lume. Mera World Music Festival este un eveniment atipic, pe care organizatorii nu vor defel să îl crească altfel, decât calitativ. La Mera, lu­crurile curg natural, participanții își așează cortu­rile prin curțile localnicilor, stau cu ei la o bere pe terasa magazinului sătesc, învață dansuri tradițio­nale, vizionează filme documentare, participă la ateliere, discută cu invitații, iar seara se adună la con­certele din șură, susținute de trupe din Ghana, Sta­tele Unite, Ungaria, Spania. Fără ecrane la sce­nă, fără instrumente electronice, un adevărat festin al iubitorilor muzicilor simple, pline de tradiții și de miez.

Bruce

Bruce Dale

Mic de statură, la fel ca soția ce-l însoțește me­reu, un domn cu părul alb merge prin sat cu o gean­tă pe umăr și intră prin curțile oamenilor, pentru a le oferi în dar fotografii pe care le-a făcut în Mera, în urmă cu 50 de ani. Este Bruce Dale, fost fo­tograf, timp de 30 de ani, al celei mai cunoscute re­viste din lume, National Geographic. La sfârșitul anilor 60, tânăr fotograf pe atunci, a pornit cu o rulotă într-o că­lătorie epică, de 21000 de kilo­metri, de la Li­verpool până în India, pentru a recrea traseul parcurs de et­ni­cii romi de-a lun­gul istoriei. Drumul l-a dus și în România, iar fotografiile fă­cute în co­mu­nitatea de romi din Mera au a­pă­rut în cele­bra revistă ame­ri­cană, iar acum tronează, mă­ri­te, în curtea în care au loc concerte. Sunt fotografii superbe, care, dincolo de valoarea lor antropo­lo­gică și istorică, conțin o puternică tentă emoțională și artistică. „Cineva mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi, mi-a spus că i-am readus la viață lumea co­pilăriei, nu avea nici o poză de atunci. Sunt mân­dru că am păstrat asemenea amintiri. Călătoream în ritm intens, nu stăteam mult într-un loc, așa că fotografiam oamenii așa cum îi găseam, la muncă, la dans, nu era timp să se pregătească, să se îm­brace frumos. Pe atunci, Mera nu avea nici un drum asfaltat, ulițele erau murdare, însă-mi amin­tesc muzica fascinantă. Am rămas uluit să aflu că aici se desfășoară acum un festival internațional și să văd schimbările în infrastructură. În rest, sa­tul nu s-a schimbat prea mult”. Întrebat care este fotografia sa preferată din expoziție, Dale a arătat spre portretul unei copile, cu cozi împletite, care se bucură într-un carusel cu căluți. „Am tras două cadre, apoi m-am simțit prins puternic de braț. Era un milițian care m-a dus la secție și mi-a ținut morală două ore, întrebându-mă de ce fotografiez ce-i mai urât în țara asta frumoasă. Eu i-am spus că tocmai asta făceam, fotografiam ce-i mai fru­mos aici!”. Bruce Dale a fotografiat în zeci de țări, a trecut prin pericole, a câștigat premii importante și spune că una din cele mai mari provocări ale ca­rierei a fost să-și ia cu el în călătorii cei trei copii. Acum, octogenarul fără astâmpăr are plăcerea de a se reîntâlni cu personajele fotografiilor făcute în urmă cu jumătate de secol, de a le afla povestea vieții și impactul pe care l-a avut publicarea foto­grafiilor. Un răspuns surprinzător l-a primit chiar la Mera, acolo unde Bob Cohen, un muzician ame­rican, și-a întrerupt concertul pentru a povesti cum în copilărie a văzut într-o librărie cartea lui Bruce Dale și a fost atât de impresionat de fotografiile din Mera, încât și-a promis că într-o bună zi va ajunge acolo. A ajuns, a învățat limba locului, și iată-l acum susținând un concert în spațiul ce găzduiește și fotografiile lui Bruce Dale.

Sara

Expoziția de fotografie și autorul ei

Înaltă și subțire, Sara Meaker plutește prin curte, înfășurată într-o rochie lungă, cu o uriașă pălărie rotundă, de paie, pe cap, și exclamă copilărește, odată la câteva minute, cu un puternic accent britanic „Isn`t it ama­zing?”. „Nu-i așa că-i ului­tor?”. Ea este gazda unui spațiu foarte prietenos al festivalului, curtea „Muzeului Bi­volilor”. Scoțian­ca stabilită cu soțul ei, Douglas, în Hue­din, i-a invitat pe micii producători ai zonei aici, iar acum curtea este plină de sticluțe cu ulei de lavandă, lichior de mure, sare cu ie­nu­păr și echinacea, bor­cănele de dul­ceață și multe alte bunătățuri. Sara or­ganizează totul, pre­pară ceaiuri din frun­ze uscate, vor­beș­te în engleză, ro­mână și maghiară, și descoperă încontinuu lucruri uluitoare, ce o fac să se bucure. Cum ar fi o rețetă neștiută pe care i-o spune un tânăr catalan. Sara și-a cunoscut băr­batul în Polonia, unde amândoi lucrau ca profesori de limba engleză și, într-o vară, cu 22 de ani în urmă, au decis să-și petreacă o vacanță în România. „Nu am cunoscut încă pe nimeni care să ajungă în România și să nu-și lase inima aici. Are țara asta ceva care te prinde, fiecare descoperă aici ceva pe gustul său. Așa că am venit să predăm în Arad, Timișoara, Târgu Mureș. Deseori, treceam cu trenul pe lângă zona asta și spuneam «Ce frumos e aici, oare cum se numește?»”. Cei doi s-au mutat în cele din urmă la Huedin, locul pe care-l admirau din tren, și-au cumpărat o casă veche și au recon­diționat-o. A contat foarte mult legătura de tren ce ajunge la Wiena și de acolo în Marea Britanie. Apoi au creat o rețea cu mici producători locali, ce s-a dezvoltat an de an. „Suntem sufocați de cultura supermarketurilor, și mulți oameni spun ca e im­posibil ceea ce vrem noi, dar totuși reușim să de­monstrăm că se poate, că producătorii locali re­pre­­zintă o variantă mai sănătoasă, mai sus­tena­bilă. Lucrurile merg înainte încet, dar devenim tot mai puternici”.

Emmanuel

Emmanuele

Membrii trupei ghaneze Alostmen au cântat la instrumente tradiționale, iar recitalul lor a însemnat o descătușare de ritmuri și energii ancestrale. Un show fierbinte, ce a teleportat scena din șură, undeva în sa­vana africană, în fa­ța unui foc. Iar în to­­iul concertului, cel mai sălbatic din­­tre muzicanți, cu în­fățișare de răz­boi­nic, a început un cântec despre o ve­veriță care a căzut din copac, s-a lovit la picior și a trebuit să meargă la doctor. În limba română! Inițial, am crezut că a învățat câteva ver­suri pe de rost, pen­tru a face pe placul publicului, dar cân­tecul era lung, și africanul pronunța foarte bine cuvin­tele. După con­cert, l-am tras deoparte pentru a-i afla po­vestea. Emma­nuel Onusu-Bonsu s-a născut la Ploiești, dintr-o mamă ro­mâncă și un tată gha­nez. Pe când copilul avea un an, familia s-a mutat în Ghana, unde Emmanuel și-a petrecut întreaga viață. Cum de vorbește atât de bine românește? Printre străini, pentru a-și mai alina dorul de casă, mama sa a continuat să vorbească cu el în limba română. Într-una din vi­zitele sale în Ghana, bunica l-a învățat cântecul cu veverița, pe care l-a pus pe ritmuri africane și l-a prezentat la Mera, spre entuziasmul și uluiala spec­tatorilor. Bunicul său român, fost ofițer în armată, a sfârșit în ocean, acolo unde-i plăcea să înoate. Douăzeci de ani mai târziu, la sfârșitul unui concert avut în orășelul acela, doi oameni au venit la Emma­nuel și i-au spus. „Noi suntem cei ce l-au scos pe bunicul tău din ocean. Ai ajuns un om mare, bunicul tău ar fi fost mândru de tine”. La Mera, Emmanuel și trupa Alostmen au ajuns după câteva prezențe la foarte importante festivaluri din Occident, cu mii, zeci de mii de partici­panți. Un traseu interna­țio­nal. Pentru câ­teva zile, toate drumurile au părut că duc la Mera, un sat ardelenesc din județul Cluj, în apropiere de Huedin.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian