O umilință numită „Schengen”

Primul contact cu un loc nou îți dă, ca la concursurile sportive, o „notă de start”, din care se mai scade apoi, în funcție de inad­ver­tențele descoperite în timp, sau se mai adaugă, în caz de merite excepționale. „Prima im­pre­sie contează”, spune lumea. Din punctul ăsta de vedere, România nu stă prea bine. Dacă vii, de pildă, cu avionul, ajungi în Otopeni, care, cu toate modernizările, e consi­derat de pasageri printre cele mai ne­prietenoase aeropor­turi din Europa. Nici dacă intri cu mașina dinspre Oc­cident, impresia nu e foarte plă­cută. Prima alimentare într-o ben­zinărie de la capătul autostrăzii Viena-Arad îți lasă impresia că ai nimerit în Vestul Săl­batic: toalete „eco” mizere, cu miros pes­tilențial, găuri în asfalt, depen­dințe într-o stare avansată de degradare, moș­tenite, parcă, de pe vremea PECO-uri­lor comuniste. Până să ajungi la prima benzinărie, șocul vine, însă, când vezi cozile interminabile, de zeci de kilo­metri, ale TIR-urilor care ies cu marfă din Ro­mânia și așteaptă să intre în Spa­țiul Schen­gen. Sute și sute de TIR-uri blo­cate, încărcate cu mărfuri care își aș­teaptă clienții în Europa de Vest, un mo­tiv de exasperare pentru șoferii con­dam­­nați la zile de așteptare, și pentru antre­prenorii care nu își pot onora în­țelegerile cu partenerii, dar mai presus de toate, o notă proastă pentru România ca țară UE, care încă așteaptă „bilete de voie” la gra­nița cu Ungaria.

Cauzele amânării intrării noastre în zona de liberă circulație din Europa – Spa­țiul Schengen – sunt binecunoscute. Nici vecinătatea cu Ucraina și cu Repu­blica Moldova, doi centri ai traficului ilegal în Europa, nu ne ajută, după cum nici prestația guvernanților noștri, care nu s-au grăbit să rezolve condițiile puse de unele țări mai exigente din UE, pen­tru intrarea în Schengen. (Vezi reforma în justiție!) Dar, câtă vreme un stat ca Un­garia, pus la colț de UE pentru de­ficitul său de democrație, se află în Schengen, nu poți să nu te întrebi, cât îi va mai lua României să ajungă în rând cu lumea bună, atâta vreme cât în­de­plinește de ani buni condițiile tehnice de securizare e frontierelor. Ca de obi­cei, prinși între in­do­lența guver­nanților noștri și stan­dardele UE (dacă nu duble, oricum greu de înțeles pentru public), cei care pierd sunt chiar românii. Și România, în în­tregul ei, în care intri îndurând umilința de a sta la coadă mai ceva ca-n vremu­rile de tristă amintire…