Pită albă de Pecica

Despre pita cea bună de la Pecica știu încă din copilărie, de la bunicii mei. Din timp în timp, se urcau în tren și mergeau în satul acela cu nume ciudat, din județul Arad, să cumpere grâu și porumb, pentru anima­lele din ogradă. Și nu era drum pe care să nu-l fi încheiat în rotundul unei pite uriașe, adusă pentru pruncii care-am fost. Suprem răsfăț! Era albă-albă, mi­rosea a grâu și a ceva necunoscut mie, pe-atunci. Cu timpul, aveam să aflu că acela-i mi­rosul trudei cu care țăranii ro­mâni au silit bobul de grâu să rodească și să se trans­forme, ne­întrerupt, în pită rumenă.

În toamna asta am luat drumul Aradului, să caut gus­tul din anii copilăriei. Am au­zit că acolo, în vestul țării, mai sunt brutării unde pâinea se face după rețete străvechi și se coace pe vatră, în cuptor pe lem­­ne. L-am găsit la Pecica, în bru­tăria familiei Țigu. Povestea mi-a spus-o Valeriu Țigu, mai marele ce­lei mai bune pite pe care am mân­cat-o în viața mea.

Cuptorul cel vechi

Valeriu Țigu n-avea decât vreo zece ani, când a venit pentru prima dată la vecinul Ioja, proprie­tarul de atunci al brutăriei, să-l ajute să scoată pita din cuptor. Apoi a tot venit, iar și iar, ori de câte ori bătrânul brutar avea nevoie de ajutor. S-a luat cu școala, apoi cu liceul, în alt colț al județului Arad, la Miniș. A făcut armata, apoi s-a-ntors aca­să, ca tehnician horticol, la „Legumicola Pecica”, o fermă ce avea în administrare 3000 de hectare de teren, pe care se cultivau exclusiv legume. În sat, la vremea aceea, existau patru CAP-uri    și două IAS-uri. „Mi-a plăcut mereu să lucrez pă­mântul, să-ngrijesc animalele. De pe la 13-14 ani, lucrasem la Legumicola, la cules de legume. Pe noi, copiii, ne plăteau pe certificatul de naș­tere, dar banii nu ni-i dădeau nouă în mână, ci părinților. Acum, dacă vrei să angajezi vreun ado­lescent de 15-16 ani, ai o grămadă de probleme, mai bine nu te-ncurci”, spune Valeriu.

În 1992, când țăranilor li s-a dat înapoi pământul luat cu japca de comuniști, Valeriu n-a mai vrut să intre în nici un fel de asociație. A preferat să-și lucreze singur cele 30 de hectare de teren retrocedate. Grâul pe care-l cultiva îl ducea unui brutar din Arad, unde a avut ocazia să vadă că, într-o astfel de afacere, ai tot timpul bani în buzunar. În scurt timp, și-a deschis, împreună cu sora sa, o brutărie în Arad. Le-a mers bine, până când proprietarul spațiului a decis că acest gen de afacere ar fi bună și pentru el și i-a somat să părăsească spațiul. Întâmpla­rea a făcut ca tocmai în acea perioadă să fie scoasă la vânzare brutăria familiei Ioja, din Pecica. De-atunci încoace, povestea pitei s-a cam scris singură.

„E ceva în pita asta care oamenilor pare să le placă. Nu e vorba de nici un secret, pâinea-i pâine, dar poate faptul că o coacem în cuptorul cel vechi, pe vatră de cărămidă, îi conferă acel gust aparte, pe care-l caută și-l plac cei ce ne trec pragul”, afirmă Valeriu Țigu. Înainte de Revoluție, câte zece pâini din cele coapte în acest cuptor plecau direct la București, pentru a ajunge pe masa lui Nicolae Ceaușescu și a subordonaților săi. Dic­tatorul o gustase într-o vizită oficială în județul Arad și a declarat-o „cea mai bună pâine din țară”.

Pita din Pecica, la Berlin

Standardele europene, „traduse” strâmb de funcționari români prea zeloși, i-au im­pus, la un moment dat, familiei Țigu, să demoleze cuptorul cel vechi. Valeriu nici n-a vrut să audă. S-a lup­tat cu ei prin instanță, a câștigat, iar pita coap­tă-n bătrânul cuptor a ajuns renu­mită până dincolo de granițele țării.

„În 2012, am fost singurii producători de pită din țară in­vitați să reprezinte Ro­mânia la cel mai mare târg de produse alimentare, „Săptă­mâ­na Verde”, desfășurat la Berlin. Țara noastră s-a numărat atunci printre organizatori, de aceea am beneficiat de cel mai mare stand dintre toate țările expozante. Au fost acolo producători de carne, de miere, de dulcețuri și fel și fel de bună­tăți, iar pălinca și dansatorii din Maramureș au făcut senzație”. Pita cu care românii din Pecica i-au atras pe curioși la acel târg a fost cea tradi­țională, de patru kilograme. De ce așa mare? „Pentru că așa o făceau și bunicii, și părinții noștri. Coceau pită-n cuptor o dată pe săptă­mâ­nă, să ajungă unei familii numeroase, cum erau cam toate pe atunci”, spune Valeriu.

Până și numele localității, Pecica, vine din lim­ba sârbă, de la cuvântul „peci”, care înseamnă „cuptor, brutărie”. „Tata îmi povestea că aici, în perioada interbelică, erau func­ționale șapte mori, dintre care vreo pa­tru lucrau doar pen­tru export. Zilnic, ple­cau trenuri cu făi­nă și grâu spre alte țări. Acum, nu mai e nicio moară, ceea ce înseamnă că deve­nim tot mai depen­denți de alții și asta n-are cum să fie bine”.

„Banii se fac cu oameni și oamenii cu bani”

Nu numai trenuri cu făină și grâu plecau odi­ni­oară din Pecica la export, ci și cu legume, căci pământul e mănos, iar oamenii-l lucrau cu drag. „Cea mai mare problemă și cauza principală a dispariției adevăratului țăran român, care lucra doar pământul lui, e că a ajuns să nu aibă cui vinde ce producea. O vreme, au mai ținut anima­le, dar nici pe astea n-aveau cui le vinde, iar pre­țul primit era unul de nimic, cei ce lucrau erau me­reu în pierdere. Au apărut geambașii, cumpă­rau recolta sau animalele pe nimic, statul nu s-a implicat deloc și ăsta a fost unul dintre motivele dispariției acestei pături sociale de mijloc care, în perioada postbelică, a ținut țara asta.

Acum, nimeni nu mai cultivă legume, decât în cantități mici, pentru uz familial. Sistemele vechi de irigații zac în paragină. Nu știu cine e de vină, în final, cred că noi, toți, că nu punem piciorul în prag. În prezent sunt asociații care lucrează pă­mântul localnicilor cu utilaje superperformante, fir­me străine, care n-au nimic de-a face cu Ro­mâ­nia. Au adus și lucruri bune, dar pământul ță­ra­nu­lui român nu a rămas la cel care l-a iubit, așa cum a iubit și animalele pe care le creștea, ci a ajuns în mâna unora care nu urmăresc decât câș­tigul ma­terial imediat”, spune, cu năduf, Valeriu Țigu.

– Ce e mai greu de găsit într-o afacere, oa­me­nii sau banii?

– Una fără alta nu se poate. Fără oameni ești nimeni, și tu fără ei, și ei fără tine. Banii se fac cu oameni și oamenii cu bani. Avem 50 de angajați și-i considerăm a fi familia noastră lărgită.

Valeriu Țigu n-are nimic din ștaiful unui om de afaceri. Vine direct de pe câmp, are palmele mari și muncite, conduce o mașină de teren pră­fuită. E sfârșit de August, și-i de lucru pe câmp, cât să nu-ți vezi capul! Căci familia Țigu nu se ocu­pă doar cu brutăria de la drum, ci are și o fer­mă cu 400 de capete de vaci, și aproape 7000 de hectare de teren pe care le lucrează. „Ușor n-a fost niciodată. Lucrez împreună cu soția, Maria­na, și cei doi fii ai noștri, Valentin și Daniel, de aceea nimic nu ne mai împiedică să reușim. Greutățile ne-au întărit, bucuriile ne-au veselit și așa merge viața mai departe”. Completându-l, parcă, doamna Mariana Țigu apare de nicăieri și-mi întinde două felii mari de pită caldă, unse cu untură și ceapă roșie. O minune! N-am mai mân­cat din anii copilăriei, dusă pe Mureș, în jos. Mai mult ca sigur că și pâinea din „Tatăl Nostru”, ru­gă­ciunea împărătească, e coaptă în brutăria de la Pecica. Răsplată cerească pentru țăranul român.