CRISTA BILCIU (Regizoare): „Dacă aș avea nevoie pentru vreun spectacol să merg pe sârmă, m-aș apuca de treabă pe loc”

– Crista Bilciu este un artist aflat într-o permanentă efer­ves­cență. Scrie, desenează, fotografiază și, bineînțeles, montează spec­tacole –

„Teatrul independent mă obligă să mă pricep la o mie de lucruri”

– Ești regizor, dramaturg, dar și un foarte bun ar­tist plastic. Cum legi aceste arte între ele, în mun­ca ta?

– Foarte ușor, pentru că nu am încotro, pentru că fac, în primul rând, teatru independent, iar asta mă obligă oricum să mă pricep la o mie de lucruri. Să scriu eu textul, pentru că nu-mi permit să plătesc un dramaturg sau un traducător, să fac singură decorul, care e, de obicei, un videodecor, pentru că o trupă independentă nu își permite nici să cumpere, nici să care de colo-colo sau să depoziteze prea multe obiec­­te. Să fac afișul, care trebuie desenat sau foto­grafiat, apoi editat. Să îmi fil­mez singură spec­­ta­colul și să fac trai­lere de pro­mo­vare, să mă spe­cia­lizez în secre­tariat și marketing, pentru că nimeni altcineva nu va mijloci întâlnirea dintre spectacolul meu și presă sau public. În plus, să fiu hamal. Artistul independent are mereu o valiză    în care duce veioza de acasă, costume, foarfeci, cabluri etc. Ca să faci teatru independent în Ro­mânia, trebuie să fii un fel de om-orchestră, trebuie să fii în stare să faci singur treaba unui teatru întreg, a unei armate. De când fac teatru in­dependent, am a­flat despre mine că pot face orice, dacă aș avea nevo­ie pentru vreun spectacol să merg pe sârmă sau să pilotez un avion, nici nu m-aș gândi, mi-aș sufleca mânecile și m-aș apuca de treabă. Așa e în „inde­pen­dent”.

Ca o paranteză, e surprinzător să aud că sunt artist plastic – și încă unul „bun”. Mereu am fost pri­vită cu multă suspiciune din cauza diversității pasiunilor mele, chiar mi s-a enunțat de foarte timpuriu că eram în pericol „să mă împrăștii” și că în viață nu poți face cu adevărat decât un singur lucru. Trebuia, deci, fie să scriu, fie să desenez, fie să fac teatru. Prima dată am renunțat la desen – mi se părea ceva minor, pentru că desenam cu multă ușurință. Când eram mică de tot, tata obișnuia să îmi pună în față o jucărie de pluș și să pună pariu cu musafirii că pot reproduce jucăria exact. Dar nu am mai desenat de atunci și până acum câțiva ani, când, obosind să mai tot lupt pentru tea­tru nu îmi mai venea să mă dau jos din pat. Atunci am început atunci să desenez zilnic, ca un fel de terapie, desenam și afișam pe internet, ca să mă asigur că nu sar nici o zi. Acum desenez ca să mă calmez sau, pur și simplu, pun stiloul sau pensu­la pe hârtie și trag linii sau pun pete, fără nici un scop, în timp ce mintea mea e liberă. Desenatul mă ajută să gândesc. Și cred că am început să îmi asum că e în regulă să știu să fac toate lucrurile astea, nu îmi mai e frică să fac tot ce simt nevoia să fac: să scriu, să desenez, să fac fotografii, să regizez. Îna­inte mă întrebam obsesiv: cine sunt? Ce sunt? Sunt regizor? Sunt scriitoa­re? Acum mă gândesc că sunt Crista și gata. Și nu mă iau foarte în serios, indiferent ce fac. Sunt Crista și sunt un fel de work in pro­gress.

„Pentru mine, un an nu avea 365 de zile, ci trei sute și ceva de cărți”

– Ai studiat și Fi­lo­logie. Ce rol are lite­ratura în viața ta?

– Nu doar în co­pi­lărie am fost o cititoare avidă, ci și în adoles­cență. Atunci eram atât de supărată pe mine și pe lume, încât îmi im­pusesem să citesc 300 de pagini pe noapte, la normă, citeam și îmi făceam și fișe, îmi aduc aminte cum o pro­fe­soară s-a uitat o dată cu atenție la mine prin ochelari și mi-a spus: „Tu nu te prea iubești, nu-i așa?”. Cred că era modul meu de a fugi de realitate, ce altceva să faci într-un orășel mic de provincie? Pentru mine, un an nu avea 365 de zile, ci trei sute și ceva de cărți, jurnalele mele de pe vremea aia sunt niște cronici literare. Ci­team și făceam și fișe, că așa învățasem la școală. Literatura mi se părea ceva foarte măreț, mult mai real decât o mie de realități. Susțineam cu tărie că literatura cuprinde esența vieții, că e mai adevărată decât viața. Îmi trăiam viața cu un fel de scârbă, numai ca să adun, ca într-un fel de laborator, eve­nimente, chipuri, stări din care să construiesc, pe urmă, lumea mea literară. Acum, când mă gândesc înapoi sau îmi citesc jurnalele, mă găsesc tare ridi­colă.

– Ai visat vreodată să ajungi scriitoare?

– Da. Am visat. Mie mi-a intrat în cap pe la 4 ani că trebuie să ajung scriitoare – mai exact poetă. Arta mi se părea încununarea umanității, iar dintre toate artele, poezia îmi părea cea supremă. Nu exista în mintea mea destin mai frumos, mai glorios și mai tragic decât cel de poet. Apoi, îmi aduc aminte cum am aflat în gimnaziu că literatura nu e o meserie și că nu e plătită. Îmi trebuia o meserie cu carte de muncă. Am căutat febril și am găsit a doua cea mai prestigioasă ocupație: regia. La în­ceput nici măcar nu mă gândeam la teatru, ci la film. Plănuiam să studiez Litere, pe urmă Regie de teatru, pe urmă regie de film, să merg din aproape în aproape, dar ceva s-a întâmplat imediat ce am intrat la teatru. Era festivitatea de deschidere a anului universitar și eu m-am strecurat din foaier în sala de teatru, goală. Acolo era scena luminată foar­te puțin, fără nici un obiect pe ea. Părea un ani­mal uriaș, adormit. Eu sunt areligioasă, e o poveste lungă cum și de ce, dar toată viața am încercat să înțeleg religia, divinitatea– de fapt, nu să o înțeleg, să înțelegi e ușor, dar să o simt. Niciodată nu am simțit nimic. Ei bine, atunci, în sala aia goală, privind scena, am simțit ceea ce simte un om religios într-o biserică, și din momentul acela nu m-am mai putut desprinde de teatru.

– Lumea își amintește despre montarea ta după Mircea Cărtărescu. Cum ai reușit să pui în scenă universul atât de special al acestui mare prozator și poet?

– „Nostalgia 53” a fost proiectul meu cel mai adevărat, din tot ce am făcut vreodată în teatru, cred că acolo am fost cu adevărat liberă. Eram încărcată de literatură ca o baterie și, mai ales, de literatură românească. Absolvisem Litere, făcusem și un master în critică literară și mă mutasem la București să fac teatru, iar acolo îmi găsisem locul la Muzeul Literaturii, unde îmi încropisem o trupă mică, cu care făceam experimente pe poezie contemporană românească. La un moment dat, am pierdut spațiul în care lucram și, disperată, am ieșit prin oraș să caut alt spațiu, aveam trei spectacole de poezie-teatru-dans pe care nu aveam unde să le jucăm. Am nimerit la o casă dărăpănată de pe strada Carol, la nr. 53, casa era în grija unor studenți la arhitectură, găzduiau acolo tot felul de evenimente – și, în timp ce încercam să le explic ce vreau, m-am trezit că zic: vreau să fac aici un spectacol bazat pe textul lui Cărtărescu, „Nostalgia”. Era ca și cum casa ar fi ales – altfel nu-mi explic cum mi-a ieșit pe gură ceva la care nu mă gândisem niciodată până atunci. Sigur, „Nostalgia” era cartea mea preferată, dar trupa mea era formată din numai trei actori, noi făceam un fel de teatru-dans aproape nonverbal, habar nu aveam cum voi spune o astfel de poveste. Ei, și studenții din casă au zis: „Bine, dacă primești acordul autorului”, așa că m-am apucat să îi scriu o scrisoare lui Mircea Cărtărescu și el a zis doar: „Ok, dar aveți grijă să nu cadă casa pe voi”. Pe mo­ment, răspunsul lui mi s-a părut amuzant, dar ulte­rior am aflat că nu era o glumă, casa nu avea nici un fel de structură de rezistență, e mare mirare că nu s-a întâmplat nimic de câte ori am jucat, pentru că spectacolul a ajuns o superproducție cu 20 de actori, cu formație live de 5 cântăreți, cu o sută de spectatori care mișunau liber prin toate cotloanele casei. Dar am ajuns la asta fără să plănuiesc și să organizez nimic, nu aș fi avut niciodată curajul să gândesc la un așa spectacol și să-l implementez, în condițiile în care nu aveam absolut nici un ban și numai trei actori.

– Ai neliniști vizavi de locul tău în teatrul ro­mânesc?

– Când am terminat facultatea de regie, s-au blocat posturile în teatru pentru vreo 10 ani. Eu pe vremea aia nici nu îmi doream să intru în sistem, voiam să cunosc cât mai mulți actori, să fiu liberă, să experimentez, să învăț, iar teatrul independent era perfect pentru asta. Pe vremea aia nici nu îmi pă­sa de public, teatrul era o căutare personală, un mod de a mă echilibra, de a exorciza ceva din mine. Pe urmă, am avut norocul să îmi găsesc profesorii de care aveam nevoie, mentorii. Am făcut asistență de regie la Silviu Purcărete, Andrei Șerban, Ale­xan­der Hausvater, Alexandru Dabija, Laszlo Bocsardi, am lucrat în echipa lui Bob Wilson, când a făcut „Rinocerii” la Craiova. Am început să visez super­pro­ducții, lightdesign, decoruri grandioase, distri­buții mari. Teatrul independent sărac, unde nu aveam decât niște scaune, doi-trei actori, iar lumina fă­cută din videoproiector, că nu ne permiteam re­flectoare, a început să mă nemulțumească. Atunci am început să tânjesc după teatrul de stat, singurul care putea să îmi ofere ceea ce învățasem eu de la ma­eștri că e teatrul acela cu T mare și am fost foarte nefericită că nu pot ajunge în sistem. Am lucrat de câteva ori la stat, dar niciodată nu am putut fi eu însămi. Chiar nu-mi amintesc să fi făcut vreodată la stat un spectacol în care să pot fi sinceră, să caut sincer, să comunic sincer cu actorii sau cu specta­torii, să ajung destul de liberă ca să pot fi creativă. Pe urmă am făcut „Pe jumătate cântec”, care, nu știu prin ce accident fericit (că nu am descoperit re­țeta succesului) a fost invitat în vreo 30 de festiva­luri, a luat toate premiile de actorie, premiu de dramaturgie, de regie – și pe urmă nu s-a întâmplat ni­mic. Nu m-a invitat nici un director să montez în teatrul lui, nici măcar Teatrul Odeon, care mi-a cum­părat, până la urmă, spectacolul, nu a fost dornic să îi fac altă producție. Abia atunci, după ce am scăpat de complexe și de sindromul imposto­ru­lui, după ce am ajuns mul­țumită cu felul în care fac eu teatru, abia atunci am în­ceput să mă întreb dacă ușile astea închise au vreo legătură cu faptul că sunt femeie. Dar asta e o dis­cuție lungă și incomodă, nu cred că vrea nimeni să o poarte acum. De câte ori am încercat să deschid su­biectul, cele mai vehe­men­te împotriva acestei idei au fost chiar femeile – nu regizoarele, desigur, ci femeile-critic de teatru și femeile-director. „Nu, nu, nu există nicio discri­mi­na­re”, zic ele. Acum mă gândesc că teatrul de stat e, în primul rând, o uzină. Poate că, uneori, se face pe scenele de stat și artă, dar pe scenele de stat există foarte puțin adevăr. Sigur că aș vrea să fiu plătită pentru munca mea, aș vrea să am lumini și decor, să îmi permit actori buni, care să lucreze li­niș­tiți, fără să fugă să facă voci la radio, petreceri și cursuri cu copiii, ca să își poată întreține familiile, aș vrea să am pensie și asigurare medicală, dar…

„Mata Hari e un personaj genial”

– La Teatrul Național din Timișoara se joacă, cu suc­ces, un spectacol pe un text scris de tine, „Mata Ha­ri.” Ce te-a atras la povestea faimoasei Mata Hari?

– Am crescut într-un mic oraș de provincie (Târgu-Mureș), unde viitorul meu era destul de bine creionat de la început: urma să mă mărit cu un bărbat (despre care mi se făceau mereu urări să nu cumva să fie bețiv) și urma să ajung pro­fe­soară, pentru că îmi plăcea să citesc. Așa că am făcut tot ce am putut să scap din orașul ăla și din destinul ăla și pentru asta am colecționat asiduu modele de femei de la care să învăț cum să fiu li­beră. Libertatea mi se părea idealul suprem. Sigur că, pe vremea aia, Mata Hari nu era în ca­pul lis­tei, acolo stăteau scriitoarele: Jeni Acterian, al că­rei jurnal îl căram cu mine peste tot, apoi Sylvia Plath și Angela Marinescu, poetele de la care am învățat să mă revolt – genul de libertate pe care o căutam eu atunci era mai degrabă interioară. Pe urmă, am fugit la București să fac teatru și inte­resul meu s-a mutat pe acțiune, au început să mă inte­reseze mai mult femeile care nu doar gân­deau, ci se manifestau liber, cum e Frida Kahlo –și atunci am descoperit-o cu adevărat pe Mata Hari. Mai întâi am citit una dintre scrisorile ei și m-a șocat în primul rând cât de bine scria, iar în al doilea rând, m-a șocat luciditatea. Era o scri­soare în care spunea că știe că nu prea are talent la dans, dar lumea ar plăti oricât să o vadă dez­brăcată, așa că a inventat o metodă ingenioasă de a face striptease, pretinzând că e un dans exotic, sacru, dedicat zeiței soarelui (de aici și pseudonimul ei „Mata Hari” – adică „ochiul zilei”). Mi-am dat seama că era actrița și regizoarea propriei ei legen­de, m-a cucerit imediat. Pe urmă am citit, tot în scrisorile ei, cum îi plăcea să inventeze lucruri des­pre ea când dădea interviuri, cum își spunea po­ves­tea în zeci de variante: ba că e născută într-o familie de brahmani, ba că e o prințesă hindusă, ba că e or­fană – pentru că știa că asta vinde. Era, deci, și pro­priul ei agent de pre­să și propriul im­presar și știa foarte clar că Mata Hari e un personaj, un rol ge­nial al ei, viața ei era un one-woman show. După ce am citit mai multe despre epoca în care a trăit, articole despre ea din presa vremii, am vă­zut dintr-o dată ima­gi­nea unei femei extrem de deștepte, care vorbea șapte limbi și care, or­fană, trebuie să se des­curce ca să poată ră­mâ­ne liberă într-o lu­me în care feme­ilor nu li se per­mi­tea să fie libere. De altfel, ea va fi și pedepsită pen­tru libertatea pe care și-a luat-o, pentru că asta a fost altă infor­ma­ție care m-a im­pre­sionat: în anul în care am scris monodrama des­pre ea, tocmai i se desecretizase, du­pă 100 de ani, do­sarul pe baza că­ruia a fost condamnată și executată, și nu era vino­vată. Au ucis-o – nu pentru că trădase și făcea dublu spionaj, ci pentru că ajunsese să aibă o faimă, o putere și o influență inadmisibile pentru o femeie. Iar în momentul morții ei (la 41 de ani), a dovedit un curaj și o demnitate extraordinare, stau și mă întreb câți dintre noi ar putea înfrunta așa un pluton de execuție – și încă unul nemeritat.

„Regizorul e un bucătar într-un restaurant”

– Ce te ajută să crezi în teatru, să depășești atâtea obstacole?

– Relația mea cu teatrul s-a schimbat mult de-a lungul timpului. Toată viața am pendulat între literatură și teatru. Nu le poți face pe amândouă, cel puțin nu în același timp și nu asumat, cred că sunt două zone diferite ale creierului care se ocupă de ele. Teatrul ține de rațional, e o ocupație solară, ne­cesită multă luciditate și spirit organizatoric. Lite­ratura (mai ales poezia) e irațională” e o ocupație nocturnă, pe care cel mai bine o faci într-o stare de semi-transă. În plus, literatura e o ocupație solitară, care te îndepărtează de oameni pentru că te face să cobori în tine tot mai mult, până uiți drumul înapoi. Teatru, însă, nu poți face singur. Când mi-am dat seama de asta, am fugit de literatură cât am putut și m-am agățat de teatru. Pe urmă am avut o întâlnire extraordinară cu regizoarea Sanda Ma­nu. M-a chemat deodată la ea acasă, era prima dată când vorbeam, m-a întors pe toate părțile, m-a făcut să râd, să plâng, discuția a durat de la ora 10 dimineața până la ora 11 seara. În fine, Sanda Manu m-a privit și mi-a zis deodată: „Tu nu iubești oamenii”. Propoziția asta m-a lovit și am negat vehement, foarte sincer, pentru că eu știam despre mine că sunt un om bun. Pe urmă m-am gândit la asta vreo 6 luni și, până la urmă, am înțeles. Mi-am dat seama că, felul meu de a face teatru era foarte egoist. „Regizorul e un bucătar într-un restaurant”, mi-a zis Sanda Manu. Nu știu dacă asta credea ea despre regie sau doar a simțit că de lecția asta am eu nevoie în momentul acela. Să gătesc pentru public. Atunci s-a produs în mine o ruptură, o criză, chiar am crezut că s-a terminat cu teatrul, de tot. Mi-am făcut bagajele, m-am întors acasă în orașul meu natal și am zăcut în mine câteva luni. Pe urmă, culmea, am început să fac altfel de teatru, mult mai despre mine. Am scris primul meu text dramatic, am combinat cumva cele două părți care nu se împăcau: literatura și teatrul. Primul meu text dramatic era despre mine și despre ratare și, cumva, tocmai textul acesta m-a apropiat de oameni, pentru că oamenii se regăsesc în el și chiar și acum, la șase ani de când se joacă, cineva din sală îmi scrie un mesaj să îmi spună cât de mult se recunoaște în povestea mea. Înainte, credeam că munca unui regizor se termină la premieră. Acum lucrez spectacolul în continuare, ori de câte ori se joacă, și stau mereu în sală, să pri­vesc publicul. Îmi place foarte mult să văd reacția publicului și felul în care spectacolul se transformă de fiecare dată, spectacolul este ceea ce se întâmplă pe scenă și ceea ce se întâmplă în public, combi­nate. Acum cred că teatrul e o formă de comunicare, iar eu cred foarte mult în comunicare. Și chiar cred că teatrul poate schimba lu­mea.