O declarație a premierului Ciucă ne-a arătat, încă o dată, distanța dintre vorbe și realitatea în care trăiesc, deliberat, politicienii noștri. Vorbele sunt, desigur, pentru popor și pentru spectatorii externi ai evoluției României. D-l Ciucă a cuvântat despre necesitatea eliminării birocrației de stat, neprofesionistă, greoaie și parazitară, după cum știe toată lumea care are de-a face cu ea (chiar toată lumea!), prin digitalizarea instituțiilor și, implicit, prin reducerea numărului „băgătorilor de seamă”. Venind după o ordonanță de urgență (de la sfârșitul lunii iunie, a.c.) prin care se impunea înghețarea angajărilor la stat până la sfârșitul anului 2022, pentru a reduce copleșirea cu noi salarii a bugetului țării, declarația premierului poate părea un prim pas spre „revoluția administrativă” de care țara are stringentă nevoie. De treizeci și ceva de ani, după marele jaf național care a fost privatizarea activelor statului (făcută în favoarea „băeților” care îl controlau) administrația acestuia a devenit principala sursă de venituri pentru politicieni și clienții acestora. Salariul de la stat și pensiile de la stat au căpătat statut special, au fost garantate legal, posturile de funcționar public neputând fi atinse de efectele crizelor economice ciclice, de reducerile bugetare conjuncturale, de inflație și, în genere, de reducerea oricăror cheltuieli ce impun, în anume momente de cumpănă, austeritatea bugetului. A încerca să fii funcționar la stat a devenit, de aceea, „sportul” cel mai practicat în România, idealul tuturor politicienilor și al afiliaților lor, rude, nepoți și nepoate, amante și amanți, sponsori și investitori în carierele acestora. Meseria de funcționar la stat nu cere în România, practic, nicio calificare (toată lumea știind cum se obțin calificările și titlurile la noi!), ci doar fidelitate față de ierarhia politică, instituțiile ajungând, în majoritatea lor, cuiburi ale diverselor clanuri ajunse la putere, evoluând astfel desincronizat, haotic în tot ceea ce domeniul lor de referință cere. Sistemul a ajuns să fie, în fapt, un sistem de jumulire a statului, ale cărui resurse bugetare s-au subțiat treptat, fiind cârpite cu împrumuturi tot mai mari, grevate – prin rostogolirea datoriilor – pe viitorul întregii societăți. Nu e de mirare că, în cele trei decenii postcomuniste, statul a investit tot mai puțin în infrastructura șubredă a țării, că domeniile esențiale ale funcționării ei, transporturile, învățământul, sănătatea, apărarea, sunt tot mai sărmane și neperformante. Descurajarea antreprenoriatului privat, a investitorilor individuali, prin suprataxări, impozite, cheltuieli birocratice a generat însă și reducerea bazelor bugetare, ajungându-se la un adevărat cerc vicios: cu cât birocraţia de stat a crescut, pe formula tribală de care am vorbit, cu atât sursa întreţinerii ei a scăzut, tot mai mulţi români în putere ajungând să își ia lumea în cap, contribuind prin munca lor la bunăstarea altor state. Birocraţia românească este și insaţiabilă, coruptă până în măduva oaselor, chiar și funcţionarii ei de rând ştiind că, în sistem, „dacă nu curge… pică”! La ultimele alegeri, PNL-ul, presat de USR, a promis reducerea drastică a flagelului birocratic. Știm cu toţii ce s-a întâmplat. USR-iștii, care se luaseră la trântă cu sistemul, au fost eliminaţi, iar PNL-ul s-a aliat, în numele unei iluzorii stabilități guvernamentale cu PDS-ul. A urmat o creştere a cheltuielilor administraţiei de stat, accentuată de crizele succesive ce au lovit țara: pandemia, criza economică și energetică etc., prilejuri de afaceri oneroase pentru toţi cei implicaţi în aparat. Ordonanţa din iunie a fost rezultatul unei necesităţi stringente privind prevenirea falimentului de stat, în urma redirecționării multor fonduri pentru reducerea efectelor acestor crize succesive. Îngheţarea angajărilor la stat degreva bugetul de pierderea potenţială a câtorva zeci sau sute de milioane de roni și pentru cei care sperau în transformarea uriaşei birocraţii de stat într-un aparat administrativ eficient și profesionalizat, ea a părut un semn că guvernanţii au înțeles că există o limită în cheltuirea banului public pentru satisfacerea clientelelor politice. Declarația privind „digitalizarea” ar putea fi considerată, aşadar, continuarea logică a înghețării. Digitalizarea presupune specializare și eficiență, și are ca efect disponibilizarea unui număr mare de „băgători de seamă și purtători de hârtii”. Numai că, pe acest fond de speranță, legată de începutul „revoluţiei administrative”, aflăm că mai multe Ministere, Agenţii, Secretariatul Guvernului și chiar și Camerele Parlamentului au cerut derogarea de la ordonanţă, angajând câteva mii de noi „specialişti”, fără de care activitatea lor „în slujba țării” nu s-ar putea desfășura eficient. Prin urmare vom digitaliza instituţiile, dar operaţia va fi formală, ca mai toate „schimbările esenţiale” pe care toţi guvernanţii României le-au făcut până acum. Funcţionarii publici nu pot fi disponibilizați legal, iar specialiştii veritabili, angajaţi (în sfârșit) pe criterii meritocratice, vor fi, oricum, subordonaţii lor și ai politicienilor ce i-au pus acolo. Sistemul este, se pare, de nezdruncinat!
