Educație ecologică la Fiscut

– Obișnuim să căutăm modele umane sus, la vârful societății, dar deseori suntem dezamăgiți. Mulți dintre cei care s-au cățărat până acolo se dovedesc repede a fi nefrecventabili. Între timp, împrejurul nostru, semeni onești se dedică celor apropiați, fac lucruri minunate, dau viață unor proiecte de interes public –

Kilometrul zero al libertății

Directorul școlii din satul arădean Fiscut a fost coleg cu mine la Liceul Silvic din Timișoara, pro­moția 1991. Am cunoscut amândoi viața de inter­nat: deșteptări la ora șase dimineața, pentru în­viorare; greblatul frunzelor în sectorul din parcul dendrologic; meniuri la cantină, dominate de ghi­veciul de legume supranumit „Adunarea națională” și servit de Sima, probabil cel mai slab bucătar din lume. Mergeam și în practică silvică, în pădurile ju­de­țului Timiș, să căutăm coar­ne de cerb, să cu­legem măceșe. Patru ani din viața noastră sunt aco­lo, în internatul și în clădirea școlii din marginea Pădurii Verzi, odinioară castel de vânătoare. Anii de liceu ne-au fost rupți în două de Re­voluția din decembrie 1989, izbucnită chiar acolo, în orașul unde ieșeam fie cu bilet de voie semnat de peda­gog, fie fraudulos, printr-o spărtură a gardului, ca să-l fentăm pe portarul Traian. Cred că niciunul dintre interniști nu am fost pe străzile Timișoarei, în 16 decembrie și în zilele următoare, când mu­reau oameni pentru libertate. Eram veniți la liceu de prin satele Olteniei, ale Banatului și Crișanei, dar, în timpul acela însângerat, ne aflam deja pe la casele noastre, după ce autoritățile comuniste ne-au trimis în va­canță cu o zi mai devreme. Când am revenit, în ia­nuarie 1990, România trecuse deja într-un alt sistem po­litic. Eram li­beri, iar libertatea noas­tră răsă­rea și creș­tea din sacrificiul celor din Ti­mi­șoa­ra, din Bucu­rești și din alte orașe. E­ram liberi să ne fa­cem viața așa cum voiam noi. La sfâr­șitul liceului, după ce am cântat Gau­deamus igitur, ne-am distrat la ban­­chetul de absol­vire și le-am spus „La revedere” profesorilor, după care ne-am dus fiecare pe drumul lui. Unii dintre noi sunt sil­vicultori, alții am ales alte profesii. „Un an am fost și eu pădurar, am avut un canton lângă Lipova. Apoi, am absolvit Facultatea de Biologie din Ti­mișoara. Am ajuns profesor la mine, la Fiscut, în 1997. Încă din primul an, am înființat un club eco­logic, «Prie­tenii Naturii». Am mers cu elevii în ex­cursii prin pădure, apoi am organizat prima tabără eco­logică adevărată: «Cladova 2000». De atunci, în fiecare an, timp de trei zile, am fost în tabere, la Căsoaia, la Moneasa, la Ususău și în Lunca Mu­reșului”, își amintește Cosmin Suciu primele ieșiri în natură ale elevilor din Fiscut, sub îndrumarea sa. În 2004, au înființat un ONG numit „Asociația de Tineret Fiscut”.

O școală ca în Vest

Apoi, în 2006, Cosmin a fost numit director al școlii și, în paralel, promotor local la Primăria Șa­gu, de care aparține satul Fiscut, unde a învățat să facă proiecte și să atragă bani pentru școala care ară­ta jalnic, din cauza părăginirii: „A fost o provo­care pentru mine să ajung să conduc insti­tuția al cărei elev am fost. Am făcut un pariu cu mi­ne, că pot să transform o școală care avea băn­cile din lemn    prinse cu cuie de podele, bănci vechi, spălate cu motorină, ușile coapte de vreme, care se deschideau la cele mai ușoare adieri ale vân­tului, sobele din teracotă sparte și ineficiente, ta­vanele găurite, astfel încât ploua în săli, și toa­le­tele în curte, o unitate de învățământ deloc confor­tabilă pentru elevi, să o transform, așadar, într-o școală modernă, ca în țările vestice. Cred că am reușit”. Celor sceptici este timpul să le spunem că nu­meroase școli din satele românești au fost reno­vate sau construite de la zero, după aderarea Româ­niei la Uniunea Europeană (2007), fie cu bani alo­cați de la bugetul european, fie cu bani de la bu­getul național, dar tot sub impulsul unor directive europene. Am vizitat școli rurale, mai primitoare și mai dotate decât multe școli de la oraș. Sigur, mai sunt multe de făcut, dar nu mai putem vehicu­la, decât din rea-credință, ideea că toa­te școlile sătești zac nerenovate, gata să se prăbușească. Lu­cru­rile s-au mișcat cu precădere acolo un­de sunt primari activi, dedicați interesului public și, firește, directori ca fostul meu coleg de liceu, care nu s-a lăsat până nu a modernizat școala din Fiscut, unde altădată ploua prin aco­periș.

Natura ca sală de clasă

Între timp, direc­torul Suciu și-a scos ele­vii în excursii și ta­bere ecologice. Zeci de proiecte puse pe hârtie s-au transformat în tot atâtea ieșiri în natură, prin zăvoaiele Mure­șu­lui, pe dealurile Aradu­lui sau pe culmile Apu­senilor. Copiii din Fis­cut au descoperit locuri pe care nu le-ar fi văzut pe cont propriu. Au învățat lucruri direct din marea carte a naturii, mereu deschisă pentru cel dornic să o citească. Titlul unui proiect este elocvent: „Natura ca sală de clasă”. Chiar parcul școlii este gândit astfel încât să găzduiască lecții de biologie, geografie, dar și de muzică, literatură și limbi străine. În fond, și noi citeam sau ne făceam lecțiile în după-amiezile călduroase pe băncile parcului dendrologic al liceului silvic, unde creșteau specii rare: arborele-lalea, ginkgo biloba, chiparosul de Sawara. Parcă memoram mai ușor decât în sala strâmtă din internat, numită înduioșător „de meditații”. Mai bine decât în parc și în Pădurea Verde nu puteam niciunde să medităm. Acum, fostul meu coleg coordonează proiecte prin deru­larea cărora elevii săi descoperă natura, colabo­rarea, prietenia: „T.I.V. – Tinerii, investiție pentru viitor!”, „V.I.P. – Voluntar în parc!”, „Tineri pen­tru tineri”, „Dreptul de a fi tâ­năr”, „Să facem florile să râ­dă!”, „Voluntariat, prietenie, eco­logie!”, „Natura ca pro­fesor”, „EcoFest”. Proiec­te pentru care a primit de la autorități sume de obi­cei mici, de câteva mii de lei. Sunt și proiecte pen­tru care au fost alocate sume mari, de pildă 70.000 de euro, pentru „ProEducație” (2022-2025), dar „echipa manage­rială nu este plătită, aceste chel­tuieli nu sunt eligibile”, mă asigură directorul școlii din Fiscut.   

La cetatea Șoimoș

L-am revăzut pe Cosmin, recent, când ne-am întâlnit mai mulți colegi din Promoția 1991, la Pău­liș. Ce credeți că ne-a pro­pus? Ați ghicit: o excur­sie. Ne-a luat pe cei mai mulți dintre noi ca pe niște elevi ai lui și ne-a dus la cetatea Șoimoș. Zidurile me­dievale, acum rui­nate în mare parte, refăcute pe alocuri,    sunt situate pe vârful unui deal cu pante abrupte, care străju­iește Valea Mureșului, în amon­te de Lipova. Avem noroc de o vreme frumoasă de sfârșit de octombrie. Pantele înierbate ale dealului sunt înroșite de tufele de măceș cu fructificație bo­ga­tă. Pădurile de gorun și fag care îmbracă ver­sanții Munților Zarand au căpătat nuanțele de gal­ben și ruginiu, iubite de pic­tori și fotografi. Porum­bele albastre, care fac gura pungă, se ițesc din mă­ră­cinișuri impene­trabile. Urcăm pe poteca adâncită de ploi. Mai obosim, ne mai oprim, mai schimbăm câte o vorbă. Apoi ajungem sus, între zidurile ru­ina­te, deasupra Mu­reșului, care curge verde și do­mol printre versanți. Oboseala a dispărut, parcă aș avea chef să merg și mai departe. Domnul director ar fi gata să ne an­gajeze într-o excursie de o zi, până pe creasta Mun­­ților Zarand. Poate altă dată, azi ne lăsăm păgubași, nu suntem pregătiți pentru o așa aventură. La baza cetății, dăm peste un grup de motocicliști, opriți chiar pe poteca de picior, pe unde urcă și alți vizi­tatori. În mod normal, accesul motocicliștilor nu ar trebui permis, dar cetatea pare lăsată de izbe­liște. Turiștii trebuie să se dea la o parte din potecă, să-i lase pe motocicliști să urce. Și băieții urcă și dau năvală în cetate, umplând de zgomot și gaze de eșa­pament incinta liniștită, spre dezaprobarea noas­tră. Cu siguranță, niciunul dintre ei nu a fost elev al școlii din Fiscut, ca să primească o educație ecologică adevărată.