Timișoara, după 30 de ani

– Este orașul adolescenței mele. Am trăit aici patru ani până la majorat, chiar dacă într-un internat de liceu de la pe­ri­ferie. L-am mai vizitat de câteva ori, dar mai mult în grabă. Re­cent, i-am bătut străzile la pas, ca să descopăr un oraș aproa­pe com­plet primenit, gata să fie, anul viitor, Capitală Culturală Euro­pea­nă –

Locul unde a început revoluția

Ajung în Piața Operei. Edificiul prestigioasei instituții de cultură, emblemă a orașului, strălucește în razele soarelui de toamnă. Fațada albă reflectă lu­mina în partea aceasta a pieței largi. Peste geo­metria clădirilor, se întinde un văzduh senin, de un albastru intens, de parcă l-ar fi zugrăvit muncitorii de la Fabrica de Vopsele Azur, una dintre cele mai vechi unități industriale din Timișoara. În de­cem­brie 1989, au ieșit în stradă, împreună cu angajații altor fabrici din oraș, pentru a înfrunta regimul cea­ușist. Unii dintre ei au căzut răpuși de gloanțe, dar sacrificiul lor nu a fost inutil. „Azi în Timișoara, mâine în toată țara”: cuvintele acestea strigate pe stradă de zeci de mii de revoluționari timișoreni au pus România pe drumul libertății. Nimic însă nu anunța zguduirea socială sângeroasă, schim­bă­toare de sistem politic, de la jumătatea lunii decembrie, nici măcar cu o zi înainte ca împușcăturile să se audă în oraș. În după-amiaza zilei de 15 decembrie, am fost la un film, unul dintre filmele acelea cu bătăuși asiatici (karatiști, samurai) care rulau în anii aceia în cinematografe, apoi am trecut pe la gară să-mi iau bilete ca să merg acasă, în vacanța de iarnă primită cu o zi mai de­vre­me. În Piața Sfânta Maria, situată peste râul Bega, cum vii dinspre Catedrala Ortodoxă, era strânsă o mulțime de câteva zeci de oa­meni, fapt destul de curios în acele timpuri. Am întrebat de ce s-au adunat acolo, dar nu s-au grăbit să-mi răspundă, rămâneau tăcuți. Simțeam o oarecare tensiune în aer. În sfâr­șit, unul dintre ei mi-a dezvăluit misterul: „Îl eva­cuează pe pastorul Tökés”. Cine era pas­torul Tökés, cine îl evacua, de ce îl evacua nu am mai întrebat. Eram doar un elev inter­nist de la Liceul Silvic, urma să călătoresc toată noaptea cu trenul până în Gorj, începea vacanța de iarnă, evacuarea unui popă era un eveniment care nu avea loc în mintea mea, chiar dacă fizic, pentru câteva minute, am fost și eu sub ferestrele clădirii unde încă lo­cuia pastorul reformat. Acolo, în seara aceea, s-a aprins flacăra revoluției, dar eu nu am știut nimic, nu am intuit nimic. Mi-am aprins o țigară și m-am îndepărtat. Când m-am întors, în ianuarie, revoluția trecuse, lăsând în urmă cruci multe, familii îndoliate și des­chizând drumul spre o nouă epocă. O vreme, au mai circulat povești despre tero­riști as­cunși în Pădurea Verde, dar nouă nu ne păsa: în pădure se ascundeau numai mis­treții, pes­te care am dat, deseori, când ne afundam în mără­cinișuri.

Cărțile de pe pavaj

Unul dintre primele semne certe ale libertății au fost cărțile autorilor români interbelici, scoase la vânzare pe o mușama întinsă direct pe pavajul Pie­ței Operei. Editura Humanitas, activă imediat după revoluție, începuse să publice scrierile lui Cioran, Eliade și Noica, intelectuali interbelici necunoscuți până atunci publicului larg. Descopeream în cărțile lor idei și cuvinte absolut noi, cu totul diferite de ceea ce știam până atunci. Erau atât de diferite, încât uneori mi se păreau năs­trușnice, mă făceau, pur și simplu, să râd. Obiș­nuiam să le citesc unor colegi din internat și hăhă­iam cu toții la câte o frază din Pe culmile dispe­rării, de pildă. În același timp, însă, ceea ce citeam îmi schimba mintea, mă ajuta să înțeleg un pic mai bine lumea și să fiu mai cu­rajos. Da, curajul pe care l-am avut după aceea a fost stimulat de lecturile din cărțile acelea subțiri, scoase la vânzare de bișnițari, pe mușama, în Piața Operei din Timișoara. Era vorba acolo despre indi­vidualism, despre con­știin­ță, despre eul personal, despre multe lucruri pe care ideo­logia comunistă le-a reprimat până la revo­luție. Acum, după 30 de ani, cărțile acelea, reedi­tate, sunt puse frumos în rafturi, în librării elegante. Vechiul pavaj a fost în­lo­cuit cu unul nou. Pe locul unde erau puse cărțile, uneori acoperite cu un celo­fan, ca să fie ferite de ploaie, se află, zilele acestea, un cort unde trecă­torii sunt chemați să semneze o petiție pentru con­fiscarea averilor ilicite. Un filon civic rămâne me­reu viu în Timișoara. Merg pe strada Alba Iulia, ex­clusiv pietonală (înainte de revoluție, circulau pe aici și mașinile, și tramvaiul, era mare înghesuială) și ajung în Piața Libertății, acum complet pavată. Odinioară, avea o oază de ver­deață în mijloc, cu bănci, unde obișnuiam să stau când ieșeam în oraș, din internatul din Pădu­rea Verde, ca să privesc cum trec tramvaiele și să le ascult uruitul greoi pe șinele vechi. Piața era decrepită în anii aceia, pereții clădirilor marcați de pa­tina timpului, regimul co­munist nu prea se în­grijea să dea strălucire arhitec­turii moștenite de la imperiul austro-ungar. Acum, totul este renovat, fațadele clădirilor sunt proaspăt vopsite în culori vii. Traversez linia de tramvai și par­curg până la capăt o stradă nou pavată, de asemenea, pietonală. Ajung în scurt timp în Piața Unirii, înconjurată de clădiri colorate atât de frumos, încât par un șir de prăjituri abia scoase din laboratorul cofetăriei un­de au fost preparate cu măiestrie și eleganță. Oco­lesc apoi pe la Bastion, unde se află un tun, ves­tigiu al epocilor de conflicte militare dintre turci și habsburgi, ajung în zona magazinului Bega, trec prin fața sinagogii, revin în Piața Operei, apoi, pe lân­gă Catedrala Ortodoxă, loc de martiraj în de­cem­brie 1989, intru în parcul care se în­tinde până pe malul Begăi și mă opresc la pi­cioa­rele unui pod pe sub care trece un vapo­raș. Timișoara este probabil singurul oraș din România pe care îl poți vizita pe apă. Ce-i drept, trebuie să fii răbdător: vaporașul cir­culă cu o viteză de numai 5 km pe oră.

Capitală Culturală Europeană

Anul viitor, Timișoara va fi Capitală Cul­tu­rală Europeană. Decizia a fost luată în 2020, prin votul Consiliului Uniunii Euro­pene pentru anul 2021, dar festivitățile au fost amânate din cauza pandemiei Covid-19. Au­­toritățile locale, dar și cele naționale (Mi­nis­­terul Culturii) se pregătesc, în funcție de responsabilități, să organizeze evenimente cul­turale și să-i aștepte pe vizitatorii care vor sosi în oraș. Suma alocată de Ministerul Cul­turii depășește 50.000.000 de lei. Sloganul anului va fi „Luminează orașul prin tine”. De pe site-ul timisoara2023.eu, aflu că vizi­tatorii vor avea parte de o „călătorie trans­for­matoare cartografiată în jurul a trei teri­torii principale: al Oamenilor, al Locu­rilor și al Conexiunilor”. Ce ar fi, mai exact, Teritoriul Conexiunilor? Un teritoriu care „unește Oamenii – atât cetățenii din Timi­șoara, cât și cei din Europa și din întreaga lume – și Locurile, pregătind orașul să îm­păr­tășească experiențe din dimensiunea re­gională și transnațională, cu scopul de a redefini profilul internațional al Timișoarei în ceea ce privește tema interdependenței teritoriale”. Sună destul de abstract pentru publicul larg, dar sunt convins că, în realitate, vor fi evenimente atractive pentru toți timi­șorenii și pentru toți cei care vor veni în oraș. Titlul ono­rific acordat anual pentru două orașe euro­pene (anul acesta sunt trei: Timi­șoara – România, Vesz­prém – Ungaria și Eleu­sina – Grecia) a fost institutit în 1985. Pe atunci, România era o țară din lagărul socialist. Nimeni nu visa că re­gimul co­munist va cădea, iar flacăra revoluției va fi aprinsă aici, la Timișoara. Acum, orașul-martir se pregăteș­te să primească turiști din lumea întreagă, pentru a se bucura de evenimentele cul­turale și de ambianța citadină din inima Banatului. Orașul de astăzi nu mai seamănă, cel puțin în zona centrală, cu orașul de acum 30 de ani. S-a schimbat în bine, a fost primenit, bucură ochiul oricui îl vizitează.