Bubi

Mi-am adus aminte de o poveste tristă din copilărie, pe care vreau să o îm­păr­tă­șesc cu dvs.

Era în anul 1944, când un popor duș­man ne-a ocu­pat pentru totdeauna o parte din frumoasa și dulcea noastră Bucovină. Se auzeau bubui­turile tunurilor și ex­plo­zia podului de peste Prut, aruncat în aer. Tata era pe front. Caii noștri și căruța au fost rechiziționate de armata română care se retrăgea și avea nevoie de utilaje. Ma­ma, împreună cu noi, două fete, am vrut să ple­căm, să nu cădem sub ocupație dușmană.

La rugămintea mamei, un ofițer român ne-a dat o căruță cu un soldat să ne ducă până la gara celui mai apropiat orășel, unde am auzit că pleca ultimul tren spre România. Am luat câteva lucruri de primă nece­si­tate. În rest, a rămas totul: casă, pământ, pădure, pă­sări, animale…

Dragul meu tovarăș de joacă, ce făcea cele mai năs­trușnice tumbe și ghidușii – Bubi, un câi­ne mare, fru­mos, lățos, negru, a asistat la încărca­tul căruței. Eu plân­geam și-l țineam în brațe, amintindu-mi de jocu­rile noastre prin iarbă, de tum­bele pe care le făceam amândoi. Când păș­team vacile noastre, la comanda mea, mi le alun­ga dacă intrau pe teren interzis. Ni­meni nu se apro­pia de gospodăria noastră, fără ca el să nu simtă și să nu dea de veste. Într-o dimineață de iar­nă, devreme, s-a apropiat un lup de grajdul vitelor. Bubi l-a simțit. A sărit la poartă și a lătrat înnebunit. Mama s-a sculat, s-a suit în balconul casei și a tras un foc de pistol. Lupul s-a speriat și a fugit. Bubi a fost răsplătit cu oase și mân­gâ­ieri. Lătra la tot ce mișca: la saltul broaștelor, al brotăceilor și la arici. Cum puteam eu să-l las pe Bubi părăsit în fața năvălitorilor care îm­puș­cau fără milă? Îi spuneam mamei să mă lase să-l iau cu mine. Mama plângea și ea. Unde să-l luăm, când nici noi nu știam unde mergem? De acasă până la șosea, Bubi ne-a condus în urma căruței. La șosea, după lacrimile și îmbrățișările mele, a început să scheaune și să plângă.

De unde a știut acest drag prieten al meu că-l pă­ră­sim pentru totdeauna și că n-o să-l mai vedem nicio­dată? Am plecat plângând amarnic. Ne-am suit în va­goa­ne de vite. Calea ferată trecea pe lângă casa noastră. La trecerea trenului eram în ușa vago­nului și priveam cu jale și lacrimi la tot ce lăsam. De unde a știut Bubi să vină lângă calea ferată? L-am strigat. A alergat un timp, lătrând în urma trenului.

Nu voi uita niciodată ultima imagine a dra­gului meu Bubi, alergând prin zăpadă după tren. Amintirea e tristă și aș vrea să nu dea Bunul Dum­nezeu să se mai repete niciodată, nicăieri în lumea asta.

Azi, satul nostru e trist. Mormintele bunicilor și ale verișorilor care s-au jucat și ei cu Bubi zac în taigaua siberiană, uitate și singure.

STANCA C. – Brad