2022 a fost, din punct de vedere administrativ, anul recensământului. Un recensământ amânat sub pretextul crizei sanitare, apoi realizat cu multe stângăcii, numai ca să fie bifat. Asta se vede deja în rezultatele procesate de specialiști: pe lângă răspunsurile pe care ni le dă, extrem de importante și de utile pentru mersul societății românești, recensământul 2022 ne lasă și cu multe îndoieli. Dar chiar și așa, începe să se contureze o imagine mult mai clară a României anului 2023.
Principala realitate dovedită de recensământ este că suntem cel mult 19 milioane de oameni în țară (cu mai bine de 1 milion în minus față de precedentul recensământ, cel din 2011). Problema este dacă cifra avansată, de 19 milioane, este adevărată. Simplul fapt că mulți dintre cei plecați în străinătate au încă domiciliul formal în România sau și-l declară ca fiind definitiv aici înseamnă că ei nu sunt cu totul pierduți și că nu e deloc exclusă reîntoarcerea lor acasă. Milionul în minus înseamnă, oricum, enorm: e ca și cum, anual, ar dispărea un oraș de mărimea Băii Mari sau a Botoșaniului! Asta, pe timp de pace și pe timp de avans economic! Interesant este că scăderea de 1 milion de persoane nu e egal distribuită: două treimi din ele se regăsesc în sudul țării. Numai Oltenia a pierdut 200.000 de locuitori în 10 ani!!!
O altă concluzie neplăcută e îmbătrânirea accentuată a populației. Numărul persoanelor de peste 65 de ani este mai mare cu jumătate de milion față de 2011! La fel ca în cazul plecării masive în străinătate, consecințele economice sunt limpezi: o tot mai mare apăsare pe cei care încă muncesc în țară. Deja numărul celor activi (8,2 milioane) este covârșit de cel al populației inactive (10,8 milioane, din care 4 milioane de pensionari!)…
Dar poate că partea cea mai spectaculoasă a recensământului privește distribuția etnică. Privitor la etnie, datele nu iau în calcul, din motive încă neexplicate, 2,5 milioane de cetățeni. Calculat strict, în rândul celor care și-au exprimat clar etnia, rezultă că românii reprezintă aproape 90% din populația țării, maghiarii sunt în scădere simțitoare, cu vreo 200.000 mai puțini (procentual, de la 6,5% la 6%), în timp ce romii au ajuns la 3,4%. Consecințele pot fi și aici semnificative: dacă datele nu sunt grav distorsionate, comunitatea maghiară ar putea avea, înspre 2030, serioase probleme în a atinge pragul electoral de 5%. Va mai risca PSD să dea voturi la pachet, prin județele românești, partenerilor de la UDMR, acum, când liderii Uniunii fac, pe față, politica lui Viktor Orbán de la Budapesta? Sau, mai previzibil, vom asista, în anii ce vin, la o presiune constantă pentru scăderea pragului electoral, pentru ca UDMR-ul să poată supraviețui? Efectele unei astfel de mișcări sunt greu cuantificabile: la un prag de 3%, din start, romii ar putea avea propriul lor partid în Parlament, cu un număr important de reprezentanți. Dar, la pachet, ar mai putea intra și alte partide și partidulețe, încropite peste noapte, sau fundamentate pe interese religioase (penticostalii sunt 2,5%, în creștere accentuată în ultimul deceniu!).
România se schimbă, mai rămâne ca și politica și politicile promovate de mai-marii țării să țină pasul (ar fi deja prea mult pentru ei, să le și anticipeze) cu schimbările prin care trece țara. Asta, ca să nu ne surprindă prea tare și prea târziu, rezultatele recensământului de peste 10 ani…
