În sânul lui Avram

Sunt ani de zile de când adun din paginile revistei „For­mula AS”, nu doar rețete de sănătate, ci și sfaturi de fe­ricire. Poa­te părea caraghios ca o femeie de 60 de ani să mai nutrească aseme­nea vise, dar fericirea este un vis fără vârstă. Un dat al vieții, de care nu ne putem despărți. Un noroc care mi-a ieșit și mie în cale, și pe care aș vrea să-l împărtășesc cu ci­ti­torii „Formulei AS”.

Iată ce ne-a făcut pe noi fericiți, doi pen­sionari trecuți de 60 de ani, cu multă credință în bunul Dumnezeu… Noi locuiam în oraș și, acum trei ani, am cum­părat într-un sat din apropiere o parcelă cu pământ cu un pic de livadă. Nu ne ocupasem ni­cio­dată cu grădinăritul, nu dădusem niciodată cu sapa, nu ști­am cum se pune ceapa, cum se însămânțează roșia, vâ­năta și toate cele de prin grădină. Eram orășeni get-beget, dar atât de mult ne-am dorit să avem strătulețul nostru cu ceapă și usturoi, că până la urmă ne-am văzut visul rea­lizat. La început, a fost foarte greu, dar am primit ajutor de la vecinii noștri, pentru care nu-mi ajung cu­vintele de mulțumire. Și uite așa, încet, încet, am învățat și noi cum să plivim, cum să săpăm fasolea și cartofii, cum să stro­pim roșiile de mană, cum să legăm castraveții, cum să îngrijim florile. Este multă muncă, seara cazi frânt de oboseală, dar când pui atâta dragoste în tot ce faci, nu se poate să nu ai tot ce-ți dorești. Locuim la țară din aprilie și până la sfârșitul lunii octombrie, când coborâm în oraș cu de toate, abso­lut cu de toate. Umplem pe iarnă că­mările noastre și ale copiilor noștri, iar din preaplinul pe care ni l-a dat Dum­nezeu, dăruim și rudelor și prietenilor de suflet. Trebuie să mai spun că acolo avem o căbănuță, unde locuim îm­preună cu al treilea membru al familiei noas­tre, o cățea de 8 ani, Molda, care este copilul nos­tru de suflet. In­teligentă și atașată de noi, ne dăruiește dra­gostea ei ne­condiționat, cum numai un câine poate dă­rui. Împreună cu ea plivim grădina, împreună cu ea mer­gem în pădure după ciuperci, cu ea stăm seara pe treptele căbănuței, cuibărită în brațele noastre, și ne odihnim după o zi de muncă. Ce ne putem dori mai mult? Departe de zgo­mo­tele și noxele orașului, în aerul curat și tare al pă­durii, fără televizor și Internet, doar cu un aparat de radio, nu te crezi în rai? Așa și sunt pentru noi aceste șapte luni, ra­iul pe pământ. Ce ne-am dorit din tot sufletul nostru, bunul Dumnezeu ne-a dăruit la bătrânețe: liniște și pace în suflet. Apoi, altă mare fericire ne marchează sâmbetele și duminicile, când ne vin copiii și nepoții să se odih­nească, după o săptămână de stres. Câtă satisfacție poți avea când le pui pe masă castraveți, roșii, ardei proaspeți și sănătoși din grădina ta, cultivată ecologic, când poți să le pui în oală fasole verde proaspătă și sănătoasă, mor­covi și gulioare și, mai ales, să faci un castron mare cât toate zi­lele cu salată verde atunci cu­lea­să. Apoi, când co­piii, și mari, și mici, merg la râul care curge pe lângă gar­dul nostru, să se bălă­cească, când îi auzi chicotind de plă­cere, să nu te simți fericit? Sun­tem într-adevăr doi bătrâni fericiți și sănătoși trupește și su­fle­tește și pentru acest lucru trebuie încă o dată să-i mulțumim bunului Dumnezeu că ne-a ajutat și ne-a dat putere, bună înțelegere în casa noastră, co­pii buni și să­ritori la nevoie. Îl mai rog pe Dom­nul Dumnezeu să ne mai dea și multe zile de trăit, ca să ne putem bucura de toa­te câte ne-a dăruit, să ne putem vedea nepoții mari și așezați la casele lor, să ne mai dea pace și liniște în ță­rișoara noastră iu­bită și atunci putem spune că nu am trăit degeaba.

Cei mai fericiți pensionari,

MARIANA și MIHAI A. – Hunedoara