Sunt zone în această țară încărcate de istorie, binecuvântate de Dumnezeu cu frumuseți neegalate de alte meleaguri și unde – încet, dar sigur – tăvălugul modernismului dărâmă tot ce am avut mai sfânt și curat.
Sunt un fiu al unui sat care până în anul 1968 a numărat peste 3800 de suflete. Satul se numește Ghindăoani și s-a înființat – o spun bătrânii și cronicile – pe lângă codrii de stejar aflați odinioară în această zonă. De altfel, și denumirea satului vine de la fructul acestui copac, ghinda, purtată ca podoabă la pălărie de către bărbați, folosită în hrana animalelor sau ca medicament. Astăzi, stejarul nu mai există în zonă decât pe ici pe colo, în câteva petece răzlețe, salvate de tăișul securilor.
Codrii de odinioară ai comunei făceau corp comun cu codrii de aramă de lângă Mânăstirea Văratic și pădurea de argint, cântate atât de frumos de Eminescu. De fapt, distanța în linie dreaptă din centrul satului și până la ele nu depășește cinci kilometri. De asemenea, la distanțe care pot fi parcurse cu piciorul sau cu căruța, se află nenumărate oaze de liniște și credință ortodoxă: mânăstirile Agapia, Secu, Sihla, Sihăstria, Horaița, Neamțului – în total șapte perle ale credinței neamului românesc.
În anii copilăriei mele exista în partea de sud a satului Ghindăoani vestitul codru Dumbrava, în mijlocul căruia se află schitul de maici cu același nume (pe stil vechi). Transformarea socialistă a agriculturii i-a pricopsit pe țăranii din comună cu GAS-ul „Viață Nouă” și, pentru a construi o viață nouă, a fost musai să o distrugi pe cea veche. Ca urmare, vârful dealului a fost dat agriculturii, iar văile Hurtupei, Chilioani, Sinideica și Pogorului au fost dezgolite complet.
Înainte de distrugerea codrului, Dumbrava era locul de pășunat pentru vacile și oile sătenilor și nu de puține ori, împreună cu alți copii, asiguram și eu păscutul lor. Țin minte că atunci ne luam de acasă în traistă o bucată de mămăligă, o turtă (făcută din făină de grâu sau orz) și găseam ușor în copaci cireșe, vișine, mere pădurețe, iar prin iarbă – căpșune, fragi și ciuperci. Stau și mă uit acum la aceste locuri golașe și mă strânge în spate numai la gândul frumuseții de odinioară, duse pe apa sâmbetei.
Hora și scrânciobul
Țăranii au știut totdeauna cât să muncească și cum să se distreze pentru a-și face viața aspră cât mai frumoasă. Niciodată țăranul român nu a făcut nunți și hore în perioadele de post sau, mai ales, înaintea sărbătorilor religioase – așa cum a încercat regimul comunist să organizeze reuniuni tovărășești de Paști și Crăciun. Credința a fost pentru țărani la fel ca și munca, adică sfântă, și pe toate le făceau cu măsură și bună cuviință.
Sărbătorile de Sfintele Paști deschideau la sate și sezonul de distracție, la care participa aproape toată suflarea. Hora era frecventată de băietani (16-20 de ani), flăcăi (22-40 de ani), fete tinere de peste 16 ani care, pentru a intra în rândul fetelor de măritat, erau scoase la joc de către un flăcău; fete care își așteptau ursitul și, bineînțeles, perechi căsătorite în ultimii ani. Scrânciobul – un utilaj simplu, care asigura învârtirea manuală a unei roți mari de lemn, prevăzută cu scăunele pe care ședeai, lăsându-te învârtit între cer și pământ – era bucuria copiilor și a tineretului sub 15 ani. Pentru o rundă, prețul era un ou roșu, un ou proaspăt sau 1 leu, care avea valoare în acea perioadă. Tribuna era un loc mai înalt, un fel de mal de pământ, pe care stăteai în picioare sau jos, având o perspectivă asupra scrânciobului și a horei. Toate mamele și bunicele își priveau odraslele de acolo, participând la sărbătoare ca spectatoare. Muzica era compusă de obicei din instrumente de suflat – alămuri, clarinete, tobă – muzicanții fiind localnici. Uneori, când era posibil, se mai tocmea o formație mai mare de lăutari, dintr-o comună vecină, care avea în componență acordeon, țambal și violoncel, precum și o „guristă” isteață care dădea mai multă savoare petrecerii. Ținuta flăcăilor și a fetelor era obligatorie în costum național, fiecare străduindu-se să-și arate măiestria neîntrecută în sârbă, brâu și horă. Seara, primele care părăseau scena sărbătorii erau femeile, că le așteptau acasă animalele și copiii, apoi cei din jurul scrânciobului. Ultima se desfăcea hora, tinerii plecau cântând către casă, perechi-perechi. Uite așa se încheia distracția satului, la 2-3 ore după ce asfințea soarele, iar după odihnă, dimineața, devreme, tot satul se apuca de muncă. Ce-a mai rămas azi din toate acestea? Costumele naționale se află la muzeul din sat, tineretul se distrează la discotecă, gospodarii – în crâșmulițe improvizate prin diferite S.R.L.-uri pline de mărfuri turcești, iar grosul satului – în fața televizorului. Cine n-are televizor ascultă la radio melodia populară preferată, transmisă de Radio Iași. Melodii de demult, frumoase și răscolitoare care, celor aflați la anii pensiei ca și mine, le umplu sufletul de amintiri.
Leacuri băbești
Era prin 1948, la sfârșit de an școlar, și în sala de festivități a școlii avea loc serbarea de împărțire a premiilor: niște coronițe de rămurele de stejar împletite cu flori de câmp. Și eu mă număram printre cei premianți la sfârșitul clasei a II-a și așteptam să fiu strigat, dar nu puteam să stau în sala festivă, deoarece aveam piciorul drept umflat de la gleznă până mai sus de genunchi. Stăteam întins pe podiumul catedrei din clasa alăturată, așteptând să ajungă cu strigările și la clasa mea, dar am adormit între timp și, la sfârșit, mama m-a trezit să mergem acasă. Era cu coronița mea în mână și vorbea cu o femeie mai în vârstă, din sat, despre niște plante cu care urma să-mi trateze piciorul. Țin minte ca astăzi: o dată ajunși acasă, mama a cules mai întâi din grădină frunze de sfeclă roșie, frunze de varză, de leuștean, ceapă, frunze de nuc și stejar, cimbru, busuioc, hrean, urzică. Le-a spălat cu apă de la fântână, le-a tăiat mărunt, le-a amestecat cu puțin seu de oaie și, într-un ceaun de tuci, le-a fiert încet, la foc de lemne. Spre sfârșit, a adăugat puțină miere și ceară curată de albine, a întins apoi o pânză albă, peste care a așternut foi curate de brusture și a turnat conținutul ceaunului, întinzându-l subțire, pe o lungime cât piciorul umflat. A pus deasupra alte frunze, apoi mi-a acoperit piciorul bolnav de sus până jos cu pasta aceea. Am băut o litră de apă descântată de mama cu tăciune din sobă și m-am culcat (pe atunci nu erau doctori decât la orașe și de antibiotice sau aspirine nici nu se pomenea). Am dormit tot timpul, spre deosebire de alte nopți, în care m-am chinuit. M-am sculat transpirat, simțind în picior, în dreptul genunchiului, o înțepătură puternică. La dezvelire, culoarea piciorului era albă, cu pielea creață, iar în centrul genunchiului se deschisese o gaură prin care curgea un puroi amestecat cu sânge negru. Seara, mama mi-a pus o nouă legătură cu fiertură de plante, pe care am ținut-o până dimineața când, la dezvelire, piciorul meu arăta sănătos. Chinurile mele de aproape două luni luaseră sfârșit. Diagnosticul băbesc a fost că infecția fusese produsă de un os de șarpe care îmi intrase în picior prin dreptul genunchiului.
Ce proprietăți a avut leacul mamei, cum a lucrat el împotriva infecției, ce rol a avut descântecul cu tăciuni? – iată o taină care n-ar trebui totuși să fie pierdută, mai ales astăzi, când sărăcia din satele noastre îi îndepărtează din nou pe țărani de doctori și de medicamente. (Cu toată biată pensia lor nu pot cumpăra o cutie de aspirine!) În rest, dacă amintirile mele vi s-au părut caraghioase sau depășite, puneți-le pe seama unui sentimental care suferă că satul tradițional românesc, cu frumusețea și spiritualitatea lui care au izbutit atâta timp să ne deosebească și să ne fixeze în lume, dispare. Sunt de profesie inginer agronom și mă doare să văd că valorile în care am crezut dispar. Mi-e frică – nu doar de stepa care înlocuiește pădurile noastre tăiate, ci și de spiritul de stepă care aduce cu el pustiu.
Ing. pensionar VIRGIL SAVIN
Romanian