REINHART GUIB (episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din România): „Toată credința și abilitățile noastre le punem în slujba României”

Părintele Reinhart Guib îi păstorește pe sașii din Transilvania de peste 30 de ani, dintre care 12, din scaunul episcopal evan­ghelic de la Sibiu. Originar din Mediaș, a decis să urmeze calea preoției imediat după confirmare, slujba aceea specială, specifică biseri­cilor occiden­tale, prin care adoles­cen­ții fac, în fața lui Dumne­zeu, pasul spre maturitate, spre viață. Chiar dacă părinții săi depuseseră actele de ple­care în Ger­mania, părintele Guib a simțit că menirea sa e de a rămâne în România, pentru cei care, asemenea lui, refuzau să plece. „Și cei care rămân aici vor avea nevoie de preoți, că, dacă nu este păstorul, turma se împrăștie”, le spunea tuturor, încă de-atunci, părintele Guib.

„Sașii care revin în țară sunt în continuă creștere”

– Părinte Episcop, cam câte per­soane mai numără astăzi comu­nita­tea sașilor din Româ­nia?

– În 1939 erau aproximativ 300.000 de sași, în 1990, 100.000, iar astăzi mai sunt 10.000. Cele mai numeroase comunități – Sibiu, Bucu­rești, Brașov – au mai puțin de o mie de enoriași fiecare. Ce făceau înainte mii de oa­meni, acum trebuie să facă o sută sau chiar mai puțini. Este o răspundere mare în mâinile a puțini oameni, și aceasta este o provocare care poate duce câteodată chiar și la epuizare totală. Pentru că dăm sarcini în plus tot celui care duce greul, nu celui care se tot plânge că nu mai poate. De aceea am oferit posi­bilitatea sașilor emi­grați, dacă mai au legătură sufletească cu satul natal, să devină enoriași ai bisericilor de aici. Astfel, chiar și în localitățile unde nu mai există sași, cei din Germania se implică în tot felul de evenimente. Au înființat acolo Heimatorts­ge­meinschaft    – Aso­cia­ția Locului Natal. Avem proiecte de cola­borare cu ei, au renovat cetățile, au preluat casele parohiale sau căminele culturale părăsite. Unii încă au domiciliul aici, mai au și pașaportul de România, pentru că aceia care au plecat după 1990 nu au renunțat la cetățenia ro­mână. Sunt o mie de persoane care s-au înscris în comunitățile noastre și e im­portant, fiindcă nu vin aici doar în vizită și ca să treacă timpul, sunt oameni cu viziune, cu inițiativă și cu potențial. Pentru ei, acasă e și România, și Germania. Sunt și sași care au revenit definitiv în țară.

– Sunt mulți?

– Nu sunt mulți, dar sunt în continuă creștere. Le-am propus să-și cumpere case, că sunt multe în paragină, iar comunitatea săsească, atât cât mai e, are nevoie de ei, de ideile și implicarea lor. Mulți au revenit în pandemie, fiindcă nu mai aveau ce face în Germania. Cu toate acestea, situa­ția rămâne delicată, chiar anul acesta trei dintre preoții noștri migrează.

„Pentru români, diaspora e străinătate, dar pentru sași, diaspora e în țară”

– În comunitățile rămase s-a mai păstrat ceva din obiceiurile și tradițiile extraordinare ale sa­șilor?

– Nu, pentru că nu mai este posibil. Să vă explic. Viața comunităților săsești se desfășura după niște reguli foarte bine stabilite și riguros respectate. Sașii erau organizați pe vecinătăți, o stradă sau două, în așa fel încât la fiecare eveni­ment im­portant – naștere, botez, nuntă, înmormântare – vecinătatea se implica în tot. Oamenii aduceau găini, ouă, brânză, făceau pâine și le dăruiau fami­liei care avea nevoie. Dacă unuia i-a ars șura, într-o săptămână vecinătatea a reclădit-o și fiecare familie a dat fân din rezerva proprie, ca păgubitul să aibă cu ce-și hrăni vitele. Asta era po­sibil pentru că, fiind mari, numeroase, comunitățile puteau ține toate obiceiu­rile, toate tradițiile. Când sașii au emi­grat, toate astea s-au pierdut.

De aceea spunem că Biserica Evan­ghelică a devenit o biserică în diaspora. Pentru români, diaspora e în străină­tate, dar pentru sași, diaspora e în țară, fiindcă aici au rămas puțini, împrăștiați în multe comunități mici. Diaspora nu înseamnă doar înstrăinare, ci și împrăș­tiere. Am avut 300 de comunități în toată țara. Astăzi mai avem 230 în care mai avem enoriași. Fiind răsfirate, a devenit necesar ca un preot să preia în grijă mai multe comunități și, evident, n-a mai fost posibilă oficierea serviciului divin în fiecare dumi­nică. Au plecat și preoți, eu însumi am preluat, în 1990, prima comunitate, apoi, în următorii patru ani, alte trei. A trebuit să preluăm și alte sarcini, s-avem grijă de biserică, să vedem cine poate face serviciul de clopotar, cine se ocu­pă de curățenie. Paradoxal, dar a fost și ceva bun totuși în toate astea.

– Ce anume?

– Dacă până atunci era riguros respectat hotarul dintre comuni­tăți, noi suntem noi și voi sunteți voi, dintr-odată ni s-a deschis privirea și spre ceilalți. Am înțeles astfel că aproapele nostru e și cel din satul vecin, și din următorul și că trebuie să conlucrăm. A­ceasta e pentru noi varianta de viitor. Comunitățile rurale, înde­osebi, sunt prea mici și trebuie adunate în jurul unui oraș, unde parohiile sunt mai mari, mai pu­ternice, chiar și financiar. Pe altă parte, în comunitățile rurale avem multe cetăți, avem cămine cultu­rale, care pot fi valorificate turistic și cultural prin diferite proiecte, multe în parteneriat cu Ger­ma­nia, cu Austria sau cu Guvernul României.

„Pentru noi, este foarte important să menținem trecutul pentru viitor”

– Câte cetăți fortificate are în grijă comuni­ta­tea evanghelică din România, Episcopia pe care o conduceți?

– Avem 160 de cetăți, dintre care aproape 60 sunt restaurate în mare parte, se pot vizita, sunt fru­mos amenajate. Pentru noi, este foarte important să menținem trecutul, istoria pentru viitor. Când noi n-o să mai fim, va fi important să se știe ce a fost în trecut, chiar cu mult înainte de noi. Suntem mulțu­miți că, în pandemie, mulți români au redescoperit valorile și frumusețile țării, printre care și cetățile for­tificate din Transilvania, unde derulăm nume­roase programe, ghidări, expoziții, concerte, în spe­cial concerte de orgă. Avem orgi și din secolul XVII, funcționale, cum nu se mai găsesc nicăieri în Occi­dent. Cetățile săsești, care sunt în patrimoniul mon­dial, n-o să le ducă nimeni nici în Germania, nici în altă parte. Rămân aici, în România, sunt un bun al tuturora, să ne folosim de el și să-l susținem atât timp cât putem. Iar în ceea ce ne privește pe noi, sașii din România, tot ce suntem și avem, toată cre­dința și abilitățile noastre, le punem în slujba acestei biserici și acestei țări în care am ales să trăim, iar ceea ce facem, facem pentru noi toți.

„Când oamenii nu pot veni la biserică, biserica trebuie să ajungă la ei”

– Germania se implică și financiar în spriji-nirea comunităților săsești din România?

– Rareori sprijinul Germaniei e de natură finan­ciară, e mai degrabă un ajutor simbolic, moral, dar, chiar și așa, e important pentru noi. Până în 1990, Biserica Evanghelică era purtătorul de cuvânt al germanilor în România. După 1990, de politic se ocupă Forumul German, iar noi rămânem cu lucrarea spirituală a bise­ricii, cu cea diaconică și socială, cu admi­nistrarea cetăților, cu diferitele proiecte în care sunt implicați tinerii și femeile.

– S-a schimbat ceva în viața spirituală, trăită, a sașilor, de când v-ați decis să o luați pe drumul preoției?

– Slujba noastră a rămas aceeași și astăzi. Atât doar că, la slujbe, dacă avem enoriași care vorbesc limba română, rostim și noi fragmente de slujbă în limba română. Înain­te românii mergeau la biserica ortodoxă, iar noi, la cea evanghelică, asta era rân­duiala. Acum gândim și aici mai deschis. Ordinea în biserică e aceeași, nu s-a schimbat. Schim­barea e că nu te mai poartă comuni­tatea pe tine, că nu mai prea există, ci trebuie tu să te implici. Acum trebuie tu, ca individ, să iei atitudine, e decizia ta de a face parte din comunitate, de a merge la slujbă și de a avea parte de comuniune acolo. Pentru unele dintre comunitățile noastre, unde avem chiar mai puțin de 20 de persoane, slujba de la biserică este singura posibilitate de a ajunge în comuniune cu ceilalți. Nu numai că vine preotul și ține predică, dar, după slujbă, se mai stă împreună la o poveste, la un ceai, o cafea, o prăjitură. Și asta le dă și celor puțini sentimentul că nu sunt ai nimănui.

Oamenii sunt Biserica, așa cum sunt, și, dacă îi respecți, vin cu drag și de la alte confesiuni. Tre­buie să facem loc ca oamenii să se poată identifica toți cu comunitatea, cu biserica și nu să tot așteptăm să vină oamenii la noi, ci să mergem noi la ei. Acesta e un lucru foar­te important, că, de obicei, biserica e acolo, iar preotul așteaptă să vină comunitatea. Trebuie să ne gândim că sunt mulți cei care nu mai pot veni la biserică, bătrâni sau bolnavi, neputin­cioși, iar ei au nevoie de biserică acolo unde sunt. În pandemie, au putut participa la slujbe și cei care, fizic, nu mai pot veni de mult la biserică. S-a văzut atunci o solida­ritate extraordinară a vecinilor, a familiei, a priete­ni­lor, care i-au ajutat pe cei neștiutori să folosească telefoanele și calculatoarele pentru a urmări slujbele duminicale. Iar numărul celor care au participat așa la slujbe a fost mult mai mare decât al celor pre­zenți în mod obișnuit, fizic, duminica, la bi­se­rică.

„E important ca toate Bisericile să ne punem laolaltă puterile împotriva secularizării”

– Sfinția voastră, relația cu Germania vă permite o viziune mai largă asupra lumii. Care credeți că sunt pericolele la adresa creș­tinismului, din perspectiva spirituală?

– În primul rând, secularizarea. Multe dintre bisericile occidentale s-au transformat în loca­luri, în biblioteci, în spații cu diverse alte desti­nații. Și la noi se înmulțesc cazurile în care oa­menii nu se mai regăsesc în nicio biserică, în niciun cult religios. De aceea cred că e impor­tant ca toate Bisericile – și cele istorice, și cele neoprotestante – să ne punem laolaltă puterile, să ne adunăm cât de mult posibil forțele împo­triva secularizării și radicalizării. Nu avem de câștigat dacă suntem unii contra celorlalți, tre­buie să mergem pe un drum comun. În ziua de astăzi, oamenii nu mai fac deosebire între ei, că e ortodox, catolic, protestant. Să fie om de trea­bă, să facă într-adevăr ceea ce promite, omul să fie om. În plus, oamenii tind să se izoleze, să devină so­li­tari, uitând că de trăit, trăim unii alături cu alții și că e important să păstrăm neclintite trei principii: în­­crederea în Dumnezeu, răspunderea personală pen­tru ceea ce spui și pentru ceea ce faci, implicarea în comunitate. Dacă îi merge bine comunității, îmi mer­ge și mie bine, iar asta nu se poate fără impli­care.

Un alt pericol e faptul că, deși trăim în Uniunea Europeană de atât timp, încă facem deosebire între unii și alții. Sigur, sunt mai aproape cei cu care vor­bim limba noastră de suflet, vecinii noștri, prietenii, dar, ca oameni, suntem la fel. Cred că Europa înce­pe cu noi, în familia și în comunitatea noastră. Fie­care aduce o valoare în plus din propria sa spiritua­litate, pe care trebuie să le recunoaștem și să le punem laolaltă armonios, nu într-un talmeș-balmeș inutil și dezbinator.

Nu suntem mai presus decât ceilalți, care nu vor­besc ca noi, nu gândesc ca noi, nu cred sau nu se roagă fix ca noi. Lucrurile acestea trebuie să dispa­ră, dacă creștinismul vrea să aibă un viitor. În pan­demie, am uitat ce înseamnă socializare, ce înseam­nă aproapele nostru. Fiecare dintre noi am făcut un pas înapoi și este timpul să facem din nou doi pași înainte. Nu trebuie să vină un război sau o stare de necesitate ca să ne punem forțele împreună, să ne unim și să facem ceva. Și în vremuri de pace și de bunăstare ar trebui să facem lucrul acesta.

– Există riscul ca, ieșind prea mult în stradă, în domeniul social, Biserica să-și piardă menirea ei inițială?

– Este important ca Biserica să ia poziție acolo unde lucrurile nu se întâmplă după învățătura lui Hristos. Trebuie să spunem răspicat acest lucru, fără să abuzăm, să nu ne implicăm în politică de parcă am fi noi politicieni înnăscuți. Legile impor­tante de astăzi vin din cele zece porunci și din învățăturile biblice, nu sunt preluate de nu știu unde. Eu, ca episcop, nu trebuie să iau clopotul și să mă duc în față și să fac mare gălăgie, ci să fiu acolo unde trebuie, chiar dacă fac un pas îna­poi. Iar unde sunt lucruri bune, să le recu­nosc, iar oa­menilor să le mulțumesc și să-i motivez.

„Drumul nostru către Dumnezeu trece prin celălalt”

– Care sunt bucuriile și tristețile unui epis­cop?

– Comunitatea noastră, a sașilor evanghelici, chiar dacă are doar zece mii de suflete, prin lu­crările diaconice, cele de tineret, cu femeile, cu cetățile și altele, ajunge la mult mai multe per­soane, cărora sper că le aducem cât de cât ceva bun și ceva frumos, o valoare în plus în viața lor, mai aproape de mântuire. Asta e ceea ce mă satisface și pe mine, și pe mulți dintre noi, chiar dacă roadele nu le vedem întotdeauna direct.

Tristețea cea mai mare a fost plecarea masi­vă a sașilor, asta mă doare, pe de-o parte. Dar trist e și când am dorit să facem un bine sau să ajutăm și n-am reușit. Am fost chemat să vin să dau ultima împărtășanie și n-am mai ajuns, îna­inte ca omul să moară. Sunt și lucruri personale, dar în mare parte sunt mult mai multe bucurii. Încerc să mă con­centrez pe lucrurile pozitive și bune pe care le putem face.

– Un cuvânt de final, Părinte Episcop Rein­hart Guib, pentru cititorii revistei „Formula AS”.

– I-aș sfătui pe toți creștinii cititori ai revistei dvs., indiferent de confesiune, să încerce să facă posibilă comuniunea cu Dumnezeu și comu­niu­nea între noi. Cine nu dorește comuniunea cu celălalt nu poate accede nici la Dumnezeu. Fiecare suntem fiii lui Dumnezeu, la fel de valoroși, fie că suntem directori, miniștri sau cer­șetori. Nu locul în societate e important, ci să fim oameni, să fim buni unii cu ceilalți. Drumul nostru către Dumnezeu tre­ce prin celălalt.

Cât despre comunitatea sașilor, avem încredere că Dumnezeu are grijă și de noi, chiar dacă suntem tot mai puțini. Am simțit harul Său în multe privin­țe, nu ne-a lăsat niciodată. Când credeam că vor pleca toți sașii, unul după altul, n-a fost așa. Încă mai suntem aici și putem adu­ce beneficii societății românești de mâine.