Călătorie într-o fotografie – MIRCIA DUMITRESCU: „De când am aflat că suntem praf de stele, nu-mi mai e frică de moarte”

–  A iubit scriitorii și s-a hrănit din literatura lor, convins că fiecare tăietură sau scrijelitură în lemn trebuie să fie aidoma unui vers. Poate de aceea fo­tografia pe care marele nostru sculptor și grafician Mircia Dumitrescu a ales-o din cutia cu amintiri închide în rama ei un poet: pe Nichita Stănescu. Șa­se oameni în jurul unei mese, chipurile lor în semi-obscuritate și fumul ți­gării plutind gros, de la unul la altul. Ar fi putut fi la fel de bine o pictură. E în­să o fotografie cât se poate de adevărată, pe care a făcut-o chiar el. O mărturie de dragoste frățească, veche de mai bine de patru decenii –

Str. Piața Amzei nr. 9

– Ați venit la întâlnire cu o fotografie din care dvs. sunteți absent. Un ochi atent îl recunoaște însă dintr-o privire pe Nichita.

– Tocmai asta îmi place la fotografia asta: că sunt și nu sunt în ea. Îmi place neclarul ei, fumul ăsta de țigară, care se întinde peste tot, și faptul că nu se vede clar cine e cine. Nichita Stănescu e în picioare. Pic­to­rul Sorin Dumitrescu e al doilea din stânga. Dami­gea­na de vin e jos, la îndemână, Dora, iubita lui Nichita, trebuie să fi fost pe undeva prin preajmă. Suntem la el acasă, în aparta­men­tul din Piața Amzei nr. 9, apartamentul veș­nic deschis tuturor, fără clanță la ușă. Într-o zi, trebuie să fi fost prin 1981, mi-am luat cu­raj să urc și eu. M-am așezat pe jos, am gă­sit un loc între alții. Nu m-a întrebat ni­meni nimic. Am tăcut și am ascultat. A doua zi, am venit cu o planșetă și am început să desenez ce vedeam. Eu știam să desenez, n-aveam alt bilet de intrare în lumea lor. Mai târziu, când mi-am luat un aparat de foto­grafiat, desenele astea au devenit fotografii.

– În fotografie se vede și un tablou pe perete. Pare un portret…

– Eram chiar eu. Un autoportret al meu în acuarelă, în tricoul meu cu dungi, chipul meu fără ochi. În locul privirii, lăsasem o albitură. E primul desen pe care Nichita l-a luat de la mine. I-am mai dăruit și altele, și lui, și altor scriitori. De vândut, nu vând nicio­da­tă.

– Nu vindeți și nici n-ați expus ani de zile. Și atunci, din ce trăiați?

– Din leafa de profesor la Arte Plastice și din cărți. Am ilustrat sute de cărți în viața asta. E adevărat că n-am expus timp de 35 de ani. Dar eu lucram. Lucram enorm, spre surprinderea multora care mă credeau dispărut. Lucram grafică și acuarelă, pentru că o godetă de acuarelă era un leu, în timp ce un tub de vopsea era 6 lei. Aveam plăci nenumărate, gata gravate, dar nu aveam bani nici de hârtie. Darămite să imprim și să plătesc ramele.

Două scaune, două linguri și un ceas CFR

– De fiecare dată când v-am auzit povestindu-vă viața, m-a uimit cât de marcate de sărăcie au fost începuturile.

– Ai mei erau așa de săraci, că atunci când s-au căsătorit n-au avut bani decât de două scau­ne, două linguri, două farfurii și un ceas cu CFR. Apoi a venit răz­boiul, tata a fost înrolat, iar când s-a întors de la Odessa, s-a întors cu un TBC avansat. Bunicul a mu­rit în Alsacia, luat prizonier de nemți, iar tata a murit când aveam doar un an și jumătate. Așa am ajuns eu să fiu crescut între fuste, de mama și de bu­nica, într-o casă cu igrasie, fă­cu­tă într-un fost grajd. Și pe ulițele din Căscioarele, lângă Oltenița, când mă trimiteau la bunici. Era multă sărăcie și acolo, dar eram copil, nu simțeam și nu vedeam necazurile. Eram fericit. Mă hrăneam cu pește uscat toată vara și mă jucam afară cu copiii popii. Nu-mi trebuia altceva. La Căscioarele, am văzut prima oară un radio cu galenă. Și tot acolo, am văzut în copilărie un pește cât două căruțe, un somn pe care sătenii l-au prins în salba de lacuri din zonă. Capul se odihnea pe prima căruță și coada se întindea pe a doua. Iar mustățile erau groase cât mâna unui copil și mă înspăimântau la fel de tare ca cimitirul din sat.

– Un tată absent, un bunic mort în război și o mamă copleșită de durere. De la cine v-ați luat iu­birea în viața asta?

– De la mama. M-a iubit cu o forță incredibilă, care se simțea, chiar dacă nu spunea nimic. N-am vă­zut-o niciodată plângând. Nu s-a văitat niciodată. Mi-a ținut mereu spatele, chiar dacă nu m-a lăudat niciodată. Și asta s-a lipit de mine, fiindcă toată viața am căutat femeia la care să poți să mergi atunci când ți-e greu, așa cum te duci la o mamă. Față de mama mă simt și acum vinovat. Ar fi avut nevoie să fiu mai prezent, dar eu prețuiam prea mult libertatea mea. Nu puteam să-i arăt cât o iubesc. Și, dacă ar mai trăi, cred că nici acum n-aș putea sau n-aș ști.

–  Ați găsit până la urmă și femeia aia spre care să mergeți ca spre o mamă?

– Am găsit-o. E lector la Universitatea Națională de Arte și face niște tapiserii extraordinare, care au fost premiate și în străinătate. Anna (Mária Orbán n.r.) mi-a înțeles nebunia artistică și m-a scăpat și de teama de a fi tată. Eu, dacă am fost sărac toată viața, m-am educat să nu-mi doresc copii. Avem un băiat împreună, care a împlinit 26 de ani. E o dragoste foarte maternă din partea ei.

„Mi-au plăcut scriitorii, dar numai ăia buni”

– Treizeci și cinci de ani fără nicio expoziție e foarte mult. Cum ați putut trăi ca artist, fără ca lucrările dum­nea­voastră să ajungă la lume?

– Poate aș fi putut fi mai vizibil, dacă aș fi făcut un efort să mă sincronizez cu modele de atunci. Dar eu n-am vrut să fiu modern cu orice preț. Eu mi-am că­utat mereu drumul meu. Tot ce mi-am do­rit a fost să nu mă mint pe mine. Și studenților mei le spun același lucru: nu uitați că în timpul în care vă pierdeți vremea încercând să imitați și să copiați ce fac alții, ca să fiți „pe trend”, cineva, în spatele vostru, își vede de treaba lui în tă­cere, și mâine va da tendința urmă­toa­re. Eu am făcut ca Blaga, care zicea: „Sa­pă, sapă, frate, sapă, până dai de stele-n apă.” Dacă muncești și ai răbdare, le gă­sești. Și faima vine singură, fără efort.

– Gravura, în care ați devenit ma­estru, presupune o scrijelitură pe-un material. Dar e o muncă de fiecare dată pe invers: stânga devine dreapta, negrul devine alb. De ce s-ar chinui un artist să gândească lumea pe dos?

– Pentru că nu se mulțumește niciodată cu lucrurile așa cum par, pentru că moare de curiozitate să știe ce e dincolo. Nu doar poeții și sculptorii au ob­sesia asta. Toți o avem și vine de foarte departe. Nu ne mulțumește niciodată ceea ce este și ce ve­dem. Lumea e imperfectă, mereu lipsește ceva. Pen­tru mine, frumusețea gravurii vine tocmai din lupta asta cu materialul. Că e lemn, că e metal, lupți acolo cu el, îți pui toate întrebările, până ajungi la forma potrivită. Știi că n-o să ajungi niciodată să înțelegi pe deplin, dar căutarea e sufi­cien­tă. Oricum, când termin o lucrare, sunt tot nemulțumit. Mă bucur câteva zile, dar parcă aș vrea să o mai fac o dată, din nou.

– Și iată-vă un pictor gra­vor, care, în loc să caute pre­zența colegilor plasticieni, e mereu înconjurat de scriitori. Până și atelierul îl aveți la Mu­zeul Literaturii. Ce căutați de fapt în lumea literară?

– Mi-au plăcut scriitorii, dar numai ăia buni. Și am fost pri­eten cu cei mai buni. Nu mi-au plăcut mediocritățile. Nu pentru că m-aș fi crezut eu vreo mare deșteptăciune, dar nu-mi plă­ceau ăia care nu luptau pe viață și pe moarte pentru ar­ta lor, care nu-și puneau între­bări, care nu se zbă­teau pentru drumul înalt. Sunt gravor, dar mă simt ro­mancier. Eu, când sculptez un câine sau o floare, nu sculptez un câine și o floare, eu spun de fapt altceva. Pentru că sculptorul nu lu­crează cu lemnul, el lu­crează cu el însuși. El se mo­delează pe el încontinuu, prin gândire, prin limbaj. Și pentru asta îți trebuie lecturi, îți trebuie discuții inte­resante, îți trebuie provocări intelectuale. Scrii­torii m-au lăsat să fur de la ei.    Ei povestesc ca nimeni alții ce simt, ce trăiesc, ce gândesc. Și ascultându-i, încep să văd și eu.

– Dar boema a însemnat și cârciumă și beții fără margini. Nichita bea mult. Ceilalți scriitori, la fel…

– Am mai avut și eu porniri distructive, dar n-au ținut mult, că mi-era frică de mama. (râde) Din prima mea bursă, mi-am cumpărat o pipă franțuzească de lemn de vișin. 30 de lei am dat pe ea. Voiam să arăt ca Van Gogh. Eram foarte mândru de ea, dar mama, cum a văzut-o, a făcut o criză și mi-a spart-o. „Asta vrei? Să mori ca taică-tu de plămâni?”. Și-am scăpat de fumat, nu s-a mai lipit niciodată de mine. Și nici alcoolul nu s-a prins, că am făcut devreme hepatită și n-aveam voie să beau. Dar boema tot am cu­nos­cut-o, fiindcă Eugen Schileru, profesorul meu și omul care m-a format intelectual, m-a luat după el în toate cârciumile bucureștene, în alea cu adevărat bo­eme, unde vodca era ieftină și unde pe masă găseai gratis pâine neagră și sare.

„Nichita, azi”

– Să ne întoarcem un pic la fotografie și la po­vestea ei. Până la urmă, de ce se strângeau toți în apartamentul lui Nichita?

– Era un extraordinar amfitrion, unul care era capabil să fie la fel de strălucitor într-o discuție cu un controlor de tren, ca într-una cu un confrate scriitor. Era fascinant, era capabil să găsească cele mai frumoase și neașteptate cuvinte, să ocolească orice clișeu și loc comun. Avea o cultură fantastică și, cu toate astea, niciodată nu te punea într-o poziție de inferioritate. Niciodată nu te umilea. Din contră, scotea ce era mai bun din tine, pentru că ajungeai să te molipsești de o anumită înălțime, de o anumită des­chidere. Erai într-o efervescență și într-o încântare permanente și voiai să arzi și tu la aceeași intensitate. Nu l-am văzut niciodată certându-se, deși l-au atacat mulți în timpul vieții. Eu eram mai impulsiv, îmi venea să răspund, să dau palma înapoi. El nu bârfea și nu răspundea niciodată nimic.

– Cum reușea să se păstreze așa, numai în sfere înalte? Nu-l trăgea viața înapoi?

– Dar el nu vorbea despre lucruri înalte. El reușea să ridice lucrurile mărunte la înălțime. Era chiar foarte prezent în ce trăia în fiecare clipă și reușea să facă din orice vedea poezie. Într-o zi, am scos din geantă un desfăcător de bere, un crac de femeie oribil, emailat, de un prost gust to­tal. Mi-a răspuns, scriindu-mi o poe­zie: „Venise-n vizită la mine cu un ruc­sac/ în care brațe și crăcane de femei mult rete­zate/ ținute mult la fum, deci afu­mate,/ de foame mi le-a dus pentru mâncat…”. În altă zi, a avut de recitat și înregistrat 40 de poezii, cu muzică. Și, în timpul înregis­trării, a lătrat un câine. A lătrat și Nichita înapoi, a preluat ime­diat lătrătura și a aco­modat-o în poem, a schimbat pe loc ver­surile după ea. Ce actor fabulos putea fi! Și mai era și un bun pianist. Se formase cu profesori buni. Cu Johnny Răducanu a cân­tat la pian la patru mâini.

– M-am bucurat să descopăr în ex­poziția pe care ați avut-o recent la Ar­cub și cartea-obiect dedicată lui Ni­chita, o carte de patru metri lățime, pentru care, întocmai ca pentru peștele acela din co­pilărie, ai nevoie de mai multe mâini.

– După 35 de ani de pauză, în 2008, când am făcut cea de-a doua mea mare expoziție, la Sala Brâncuși a Palatului Parlamentului, am avut și o cameră dedicată lui Nichita, în care am pus laolaltă 28 de poeme dedicate mie de Nichita, pe care le-am serigrafiat. Atunci am expus prima oară și această carte-obiect, pe care am intitulat-o „Nichita, azi”. Așa își semna Nichita toate poemele și toate de­di­ca­țiile, în ultimii ani. Sunt doar 11 exemplare, cu co­perte din lemn de tei, poeme serigrafiate și xilogra­vuri. În sala aia de la Palatul Parlamentului păreau 11 păsări uriașe în zbor. Pentru mine, cartea asta a fost o declarație de „dragoste frățească”, așa cum tot lui îi plăcea să spună. O formă de recunoștință pentru tot ce mi-a dat în anii de tinerețe. Prietenia cu el a fost și-un soi de mentorat. El a avut încredere în mine. Nu eram încă în ordine la vârsta aia, eram nelimpezit, mă îndoiam de lucruri. Decalogul pe care mi l-a dedicat atunci a fost fun­damental.

„Cred că Dumnezeu suntem noi”

– Splendidul „Decalog pentru Mircia”, un ade­vă­rat îndrumar artistic. Nu-l adu­ceți să îl citim?

– „1. Să nu-ți minți ochii cu ochi./ 2. Să nu-ți furi rea­lul în real./ 3. Să nu te înșeli pe tine însuți ca și cum ai fi al­tul./ 4. Să nu vorbești în nu­mele nimănuia, căci nu­mele tău al nimănuia este./ 5. Să-ți faci chip cioplit./ 6. Să-ți faci chip din linii./ 7. Să-ți faci chip din trilul ciocârliei./ 8. Du­pă ce le-ai făcut pe toate astea, în­cear­că să le îmbră­țișezi, dacă poți./ 9. Îmbrăți­șa­rea chipu­lui cu chip sărut se nu­meș­te./ 10. Numai chipul se îmbrățișează cu chipul, căci brațele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin.” Ce frumoasă încheiere. Și ce clare și limpezi sunt unele. Pentru altele, am avut nevoie de ani de zile să le înțeleg. Și acum mi se pare că mi se mai arată sensuri noi. „Să nu-ți furi realul în real”, adică să nu te lași niciodată păcălit de aparențe. Sculptorul tre­buie să-și păstreze ochiul curat, ca să poată vedea fața cealaltă a lumii.

– Și ce se ascunde pe fața cealaltă a lumii? Cum și-l imaginează un sculptor pe Dumnezeu?

– Cred că Dumnezeu suntem noi, că suntem parte din același corp, că de aia e Atoateștiutor. Și mai cred că el are tot atâta nevoie de noi, câtă avem noi de el. De când citesc multă fizică și am aflat că suntem praf de stele, parcă nu-mi mai e nici frică de moarte. Sun­tem elemente cosmice, nimic din ce simțim și gân­dim nu se pierde. Totul se adună. Ne readunăm în alte forme. Poate într-o zi o s-o luăm de la capăt din nou.

„Dacă nu ești nebun, nu ești nimic”

– E foarte frumos jocul de lumină și întuneric în fotografia pe care ați adus-o. Și fumul de țigară e aproape un personaj. Sunteți un fotograf artist.

– Când eram tânăr profesor și predam istoria artelor, era cât pe ce să mă las de meserie. Îmi luasem un aparat de filmat și-mi intrase în cap ideea că ar trebui să fac Regie. Mă fascina treaba asta cu lumina și umbra. Dar mi-a trecut, cum mi-au trecut și altele. La 11 ani, am jucat într-un film făcut de Sinișa Ivetici și Andrei Blaier. Dar nu mi-am dorit mai departe să fiu actor. După încă niște ani, m-a apucat o mare pasiune pentru chimie. Făceam tot felul de experiențe în baie. În mine e un copil neobosit, care caută me­reu. Până la urmă, am înțeles că în viață trebuie să te joci mult, dar nu oricum. Trebuie să joci jocul la maximum, până la capăt. Trebuie să cauți, să încerci lucruri și să-ți îmbrățișezi nebuniile, pentru că, dacă nu ești nebun, nu ești nimic.

– Cred că lui Nichita i-ar fi plăcut să vă audă vorbind așa.

– Nichita era un entuziast, da. Se lăsa dus de val. Dar era și de neclintit când venea vorba de unele lu­cruri. Avea, de pildă, un adevărat cult pentru priete­nie. Avea o vorbă, pe care o preluase de la Vasko Po­pa, poetul sârb de origine română: „Există două tipuri de dictaturi: dictatura politică și dictatura prieteniei.” Pentru el, prietenia era absolută, până la capăt, fără trădare. Prietenilor le dădea totul. Într-o zi, a intrat în casă fericit, „Am 2000 de ani în mână, Mircia! Vino să vezi!” Ținea în mână o monedă antică de argint, pe care și-o dorise mult. Era pasionat de numis­ma­ti­că, avea o colecție întreagă de monede. L-a inițiat în pasiunea asta și pe scriitorul Ștefan Agopian. Sea­ra, s-a adunat lume la el, ca întotdeauna, și el și-a ară­tat captura.    Și Gheorghe Tomozei zice: „Nichita, nu pot să cred, știi tu de când visez eu la moneda asta, cât mi-am dorit-o?”.    Nichita îi spune: „Bine, bătrâne, dacă o vrei tu, ia-o tu!”. Tot ce iubea dădea. Singurul lu­cru pe care nu-l împărțea erau femeile. Acolo avea chiar un orgoliu. La el în casă veneau multe fete fru­moase să-l cunoască. Dar dacă vedea pe vreunul dintre bărbați că la final se duce acasă cu vreuna, se su­păra și a doua oară nu-l mai primea. Nu-i zicea lui nimic, dar îl auzeam mormăind: „Ce, bătrâne, casa mea-i tractir?”.

– De prietenia cu Nichita Stănescu se leagă și grafia numelui dvs. cu i…

– Nu mai știu nici eu cum am ajuns să-i spun într-o zi: „Lasă, Nichita, că sunt năs­cut la Oltenița, dar nu-s oltean și nici nu mă chea­­mă Mircea.” „Dar cum te chea­mă?”, m-a întrebat el. „Arată-mi bule­tinul!” Și atunci, i-am povestit cum la primăria din satul Căs­cioarele, unde m-am născut, de fapt, n-au fost în stare să-mi scrie corect numele și m-au tre­cut cu i. Când a auzit, a ex­cla­mat: „Bătrâne, ăsta e numele tău!”. De atunci, am început să mă semnez cu i. Iar el mi-a dedicat poezii doar „pentru Mir­ciiia”.

– Închei călătoria noastră imaginară sub semnul mirării. Ați lucrat în pan­de­mie cât alții într-o viață, atelierul vă e plin de lu­crări. Tocmai ce ați instalat și dezinsta­lat o expoziție, trezindu-vă de fiecare dată la 4 di­mi­neața. De unde atâta energie, după opt de­cenii de viață, domnule Mircia Du­mitres­cu?

– Din faptul că am o soție tânără și greul cade pe ea. (râde) Eu toată ziua sunt în atelier. Copilul nostru a crescut în atelier. Eu însumi am trăit mai mult în ate­lier, muncind. Și nu cred că sunt nicăieri altundeva mai fericit. Am ajuns la o vârstă la care nu-mi mai do­resc nici măcar să călătoresc. Ascultați-mă ce zic, nu înveți nimic dintr-o călătorie! Vezi numai supra­fe­țe, hoteluri, cârciumi și străzi. Să stau cu ideile și lu­­crul meu în atelier e de o mie de ori mai bine. Mă îm­­bogățește. Din lucru, de acolo îmi iau energia. Din ce muncesc, din ce aud, din ce citesc. Nichita avea o vorbă care mi-a rămas bine întipărită în minte. Spu­nea „poetul și pictorul își găsesc stilul în tinerețe, de aia mor repede. Dar prozatorul și sculptorul trebuie să stea să muncească, au nevoie de timp.” „Nichita, și gra­fi­cianul?”, am întrebat eu speriat. „Tot așa”, a răspuns el. „Ca pictorul.” Și atunci, m-am apucat de sculptură.