CĂTĂLIN CHIRILĂ (Campion mondial şi european la canoe): „Eu doar pe Dumnezeu îl am în barcă”

„Simt victoria după cum  îmi alunecă barca”

– Cătălin, după ce anul trecut ai devenit cam­pion mondial și european, îți datorăm bucuria de a fi văzut flu­turând drapelul României pe cel mai înalt catarg al Cupei Mondiale de Canotaj de la Szeged, din primăvara acestui an. O victorie ob­ținută de unul singur, într-o canoe. Suntem obișnuiți cu vic­toriile obținute în echipă. Cum se transformă sin­gurătatea în triumf?

– Canoe simplu, categoria la care particip în ultimii ani, este cu adevărat o probă pe care o duci de unul singur, dar o vei conduce către succes abia când nu o vei mai simţi ca pe o singurătate. Este vorba despre o singurătate care îşi schimbă nuanţele odată cu experienţa. La început, plecam în cursă, iar după câteva pale, „mi se tăia filmul”, fie că era probă de 500 sau de 1000 de metri. Fă­ceam totul ca un robot. Ce învă­ţam la antrenamente transpuneam în cursă mecanic. Atunci mă sim­ţeam singur, abandonat, epuizat, mă cotropea o durere generală în trup şi minte, la finalul cursei. După finiş, eram stors de orice fărâmă de energie. Cu timpul, acest aspect s-a schimbat; uşor, pas cu pas, până când robotul s-a uma­nizat. Azi, în curse, respir corect, sunt relaxat, concursul a devenit un moment de linişte. Nu mai sunt singur, ci împreună cu barca şi cu apa. Acum sunt con­şti­ent inclusiv de balizele care marchează sutele de metri, pe care în trecut nu le vedeam deloc. Azi por­nesc în cursă găsindu-mi repede ritmul optim de alunecare, îmi dozez energia, iar către finiş, încerc mereu să fiu mai proaspăt decât adversarul direct. Simt când va fi bine după cum îmi alunecă barca, când există o armonie perfectă între mine, apă și barcă.

„Să mergi la antrenor ca la preot”

– Singurătatea are și avantaje: spor­tivul de performanţă este un om care se cunoaşte foarte bine pe sine, aflat permanent într-o luptă de auto­de­pă­şire…

– Aşa este, dar aş spune că acest lucru nu este suficient. Mai există o persoană care te ştie aproape la fel de bine: antre­norul. Relaţia sportiv-antrenor este cel mai important lucru în performanţă. Dincolo de a-ţi fi profesor, de a fi omul care îţi pune o greutate în plus pe halteră, fiindcă ştie că poţi, antrenorul trebuie să-ţi fie și prieten. Chiar confident, să în­drăz­neşti să-i spui totul, inclusiv proble­mele personale, iar lui să-i pese. Să te înţeleagă şi să te ajute. Iar tu, ca sportiv, să ai încredere sută la sută că orice îţi spune antrenorul e adevărat şi e spre bi­nele tău. Când am ajuns să am o astfel de relaţie cu domnul Florin Popescu, chiar şi antrenamentele au curs mai uşor, nu numai competiţiile. Să mergi la antrenor aproa­pe ca la preot, acolo trebuie să ajungă rela­ţia dintre tine şi el, pentru ca legătura aceas­ta să creeze campioni.

Numele bucuriei: Mihaela

– Ai douăzeci şi cinci de ani, o vârstă la care viaţa arde la intensitate maximă. Nu simţi că sacrifici prea mult din dreptul la bucuriile tinereții?

– Mă consider un om norocos. Nu-mi plac dis­tracțiile tipice vârstei mele. Este în firea mea să duc viaţa pe care o am, nu simt deloc că sacrific ceva. Sunt un om retras, singuratic, nu-mi plac lar­ma ora­şului, cluburile, agitația. Pasiunea mea dincolo de canoe este pescuitul sportiv. Acolo sunt eu re­laxat, acolo se produce vindecarea mea sufletească, nu la discotecă. Pe lân­gă asta, îmi pla­ce aca­să, îmi place câi­nele meu, îmi ador iubita. Cel mai ma­re sprijin îl am în ea. Mai mult, Mihaela face parte şi din echipa mea tehnică, e în legătură strânsă cu antrenorul, se sfătuiesc unul pe celălalt cum să mă ajute să ies din situaţii difi­cile. O iubesc foarte mult pen­tru ceea ce este şi pentru răbdarea cu care mă iubeşte, la rândul ei. Eu sunt un tip dificil, fluctuez între încredere şi disperare, îmi trebuie confirmare din afară destul de des, deci, cu atât mai mult am nevoie de cineva care să-mi ţină frâiele. Iar când dragostea mea este persoana care o face, asta e cu adevărat minunat. Poate că mai degrabă ea este cea sacrificată, nu eu, iar pentru asta îi sunt recunos­cător cu toată umilinţa de care sunt capabil.

Sportul de performanță doare

– Care e partea cea mai grea a condiției de campion?

– Când nu-mi alunecă barca, simt cum îmi cade cerul în cap. Iniţial, voiam să evit cuvântul „urât”, dar asta chiar aşa e: urât. Atunci am nevoie cel mai mult de confirmare, de antrenorul care să-mi spună că sunt pe drumul cel bun, chiar dacă eu simt că mă chinui. În sport, e foarte periculos să-ţi pierzi încre­derea în tine, chiar şi la antrenament. Apoi, e du­rerea! Durerea fizică, la propriu. În trecut, aş fi pus-o pe primul loc, dar acum, perspectiva s-a mai schimbat. Lumea are percepţia că sportul înseamnă sănătate. Sunt de acord, dar lucrul acesta se aplică doar la sportul de relaxare. O alergare uşoară în parc, puţină gimnastică… Performanţa, în schimb, e chiar opusul: eu am doar douăzeci şi cinci de ani şi deja probleme grave cu umerii, cu genun­chii, hernii de disc. Un tânăr dinamic de vârsta mea, dar cu altă meserie, pocneşte de sănătate. Sportul de performanţă înseamnă să ieşi din zona de confort a unei activităţi fizice oarecare. Trebuie să doară. Iar mie a ajuns să-mi placă această durere. Poate sună ciudat, dar eu azi ştiu că dacă mă doare la antre­nament, cursa pentru medalii va fi o joacă. Am trăit asta, am simţit-o.

– Iar partea cea mai frumoasă?…

– Sentimentul de pe podium. Uşurarea, satisfacţia. Dacă în acele clipe ai puterea să conştientizezi prin câte ai trecut ca să ajungi sus, să te vezi cu aurul la gât și cu imnul țării pe fundal, nimic pe lumea asta nu e mai fru­mos. În afară de Dumnezeu…

„Cine sunt eu a pornit din casa bunicii”

– Este și Dumnezeu cu tine în barcă?

– În 2019, am suferit cea mai grea pierdere din viaţă: s-a stins bunica. Nu cred că a fost o coincidenţă că ea a urcat la cer exact în ziua în care domnul antrenor a decis să facă selecţiile pentru Campionatul European de la Minsk. Să lupt pentru a-mi depăşi foarte valoroşii colegi de lot și apoi să vin în cameră şi să plâng a fost pur şi simplu cum­plit. Dar atunci când bunica mea dragă urca la Dum­nezeu, eu am reuşit să ajung la acel campionat şi să câştig primul meu aur european. Cu riscul să mă repet: nu e întâmplător. Dumnezeu mi-a luat şi ime­diat mi-a dat ceva în schimb; pentru mine e foarte clar că nimic nu se poate realiza fără El. Da, eu doar pe Dumnezeu îl am în barcă. Iar o cruciuliţă pe care o port mereu este simbolul acestei prezenţe.

– Cu siguranţă, bunica de care vorbeşti are legătură cu anii copilăriei. Cum e să fii copil în Deltă?

– Când mă gândesc la copilărie, mai degrabă decât părinţii, îmi apare în amin­tire bunica. Eu m-am născut la Tulcea, dar până în clasa a opta, am stat numai la ea, în Sarichioi. Satul acesta de vis nu e chiar pe canalele Deltei, se află mai la câm­pie, pe malul lacului Razim. Am avut o legătură cu totul specială noi doi, eu şi bu­nica. Cine sunt eu acum a pornit de acolo, din casa ei. Ea m-a învăţat în primul rând că munca este baza succesului. Am înţeles asta de mic, o ajutam la câmp, în gospodărie. Apoi, eu cu bu­nica de mână, în drum spre biserică, eu cântând în corul bisericii, iată amintiri care mă emoţionează foarte tare azi. La Sarichioi este un obicei din stră­buni, ca toţi băieţii tineri să cânte la biserică. În vacanţa de vară mergeam la ceea ce numeam „şcoa­lă bisericească”. Acolo am învăţat slavona (limba rusă veche), ajungeam să putem citi astfel rugă­ciunile şi puteai cânta apoi în cor. Unii băieţi mer­geau la biserică împinşi de acasă, alţii, cum eram eu, se duceau de drag. Chiar îmi plăcea foarte mult şi am ajuns să merg ani de zile, în fiecare sâmbătă şi duminică. Când am ajuns în cor, am început să-mi doresc mai mult, adică să fiu în altar, lângă preot. Nu m-am ferit niciodată de muncă, nu mă eschivam dacă trebuia să aşez lemne, să fac curat, iar părintele mă îndrăgea şi fiindcă eram harnic. Chiar şi azi, de fiecare dată când merg acasă, nu se poate să nu trec pe la părintele Teodor, să-mi dea binecuvântarea. Tot datorită dumnealui a început să crească în mine şi spiritul de competiţie. Eram eu şi alt băiat puţin mai mare, care ajunseserăm ajutoarele preotului în altar, dar nu puteam fi acolo amândoi deodată, aşa că re­gula era simplă: trebuia să ajungi primul la biserică, ca să slujeşti în altar. Slujbele începeau pe la şapte dimineața, iar la şase, eu deja eram la uşă, atât de mult îmi doream să fiu acolo, să câştig „cursa” alta­rului. Acum să nu credeţi că am fost vreun sfânt cât eram puşti. Cam toate acţiunile mele de pe stradă se sfârşeau cu o urecheală binemeritată acasă. Eram năbădăios, vulcanic, mă certam cam la fiecare ieşire la joacă, mergeam la scăl­dat unde nu era voie şi nu ştiam să înot – vă daţi seama ce spaimă pe biata bunică şi pe părinţi. Dar aceste lucruri nu-mi mai spun azi mare lu­cru, în schimb, amintirea bisericii îmi îndulceşte zilele.

– Ai fost vecin de Deltă cu marele campion Ivan Patzaichin. Ți-a fost idol?

– Deşi Sarichioi este pe malul lacului Razim, eu nu am crescut în barcă, aşa cum poate s-ar crede. Dar mergeam cu băieţii la pes­cuit de guvizi, visam că voi avea cândva o bar­că, şi abia de curând s-a împlinit această mare dorinţă. O spun drept, nu ştiam despre domnul Ivan în copilărie, fiindcă nu ştiam nimic despre canoe. Eu în 2012 m-am apucat de acest sport, şi până la acel moment, habar nu aveam despre canoe. Abia intrasem în clasa a opta, când niște antrenori voluntari au venit să facă selecţia. Nu ştiu ce m-a împins să ridic mâna, nu era un vis de-al meu, pur şi simplu, am făcut-o din ins­tinct. Planuri ale lui Dumnezeu! Gestul meu din acel moment, inspiraţia antrenorilor şi apoi mun­ca m-au adus unde sunt azi. Eu nici măcar nu sunt talentat! O zic cu toată since­ritatea. Da­că aveam mai mult har, succesul venea mai devreme. Dar am muncit şi încă muncesc pe rupte și-acum, iar în sport, acesta este cel mai important lucru. Experienţa m-a învăţat că glo­ria este a muncii, nu a talen­tului.

Amintiri cu miros de fum: Sarichioi

– Cătălin, te invit să mai rămânem puţin pe uliţele din Sarichioi. Păstrează ele şi astăzi far­mecul de care-ţi aminteşti?

– Accept cu bucurie să mai zăbovim în Sa­richioi, îmi face foarte bine. E ca o terapie. De fie­care dată când povestesc despre satul acesta drag sau doar când mă gândesc la el, mă copleşesc emoţiile. Când eram copil, nu vedeam frumosul din jur, trăiam în el, firesc. Abia când am plecat am realizat universul unic pe care l-am lăsat în urmă. La opt­sprezece ani, eram deja în lotul naţional, iar sâm­băta ve­neam acasă. Nici nu ştiu cum să povestesc, ca să simţiţi ceea ce sim­­ţeam eu…. E un miros, o aro­mă atât de plăcută în Sarichioi sâm­băta: miroase a fum. A stuf ars, fi­indcă e ziua în care toţi lipo­venii fac baia tradiţională ru­sească, sau­na, ca să fie pre­gătiţi pentru slujba de sâmbă­tă seara, de la cele două bi­se­rici lipoveneşti din sat. Ei bi­ne, mi­rosul acela dulceag, de frun­ze arse, mi se părea cel mai frumos din lume. Cople­şitor, nu-l pot de­scrie. E tare plăcut sentimentul că intri pe strada ta, unde cunoşti fie­care piatră, fiecare pom. Doar să traversezi satul, atât, şi te con­vingi cât e de frumos.    Absolut fiecare gos­podărie din Sari­chioi are gră­dini cu flori, una mai fru­moasă ca alta. Pomi la stradă. Peisajul e ca desprins dintr-o poveste. Iar dacă mie mi se pare aşa, care cunosc fiecare cot­lon din satul meu, cine mer­ge acolo pentru prima dată va rămâne şi mai uimit. La un moment dat, mă luase frica asta, că Sarichioi se va stin­ge încet, încet, fiindcă bă­trâ­nii pier, iar restul locuito­ri­lor plea­­că prin străinătate. Dar acum am speranţe, fiindcă au apărut mulţi tineri care se luptă să dezvolte turismul în zonă. Au construit pensiuni, afaceri ca­re ridică satul şi-l pun pe har­ta turistică. Le recomand și citi­torilor dvs. următorul lu­cru: puneţi o singură dată pe GPS locaţia Sarichioi, şi vă promit că, odată ajunşi acolo, veţi mai reveni. Viaţa lipo­venilor, obi­ceiurile lor sunt lucruri unice, un micro­univers cum altul nu-i în România, şi nu ştiu cât va mai rezista. Cum spuneam, deja sunt tot mai puţini bătrâni pe la porţi, acei bunici fru­moşi, cu bărbile lor lungi, al­be, pe care-i salutam eu, de mic. Atunci îi vedeam ca pe ceva normal, parte din peisaj, acum, însă, le simt frumuseţea, unicitatea, mi-e dor de ei şi chiar mi-e teamă să nu dispară total.

– Te-ai întoarce să locuieşti permanent la Sa­richioi?

– Mi-ar plăcea foarte mult, dar e dificil să mă întorc de tot, fiindcă viaţa mea a devenit extrem de legată de sport. Eu şi Mihaela mea ne facem planuri măreţe de viitor, să rămânem cât mai aproape de baza sportivă de la Snagov, să ne construim casa noastră aici. Pe viitorul depărtat, nu exclud varianta antrenoratului. Am vrea să îmbătrânim aici, pe ma­lul lacului, lângă pădure, printre spor­tivi. Aşadar, merg la Sarichioi ab­solut de fiecare dată când pot, aş face orice pen­tru satul meu, îndemn lu­mea să-l viziteze, dar cariera mea mă determină să-mi fac rădăcini noi aici, la Snagov.

Năluca de pe luciul apei

– Cătălin, observ că eşti un excelent vor­bitor, aş zice că discut cu un scriitor, nu cu un sportiv de performanţă. Cum explici darul aces­ta al tău?

– Mulţumesc, dar n-am fost mereu aşa. Cred că această calitate a apărut tot din cunoaş­terea de sine, care face parte din for­marea unui sportiv. Concentrarea pe ce ești și ce poți. Mie îmi este foarte limpede cine sunt, ce simt şi ce vreau, iar eu cred că asta îmi dă şi co­erenţă în gândire. Altfel nu-mi explic, căci nu mi-e deloc ruşine să afirm că nu am vreme de citit. Trei sferturi dintr-o zi, eu sunt pe apă sau în sala de forţă, iar puţinul timp liber dintr-o săptămână mi-l petrec tot în barcă, dar cu undiţa în mână. Pescuitul e marea mea relaxare, dar e mai mult decât atât: a pescui este pentru mine pri­­lej de meditaţie. La pescuit, arunc năluca în apă, iar în undele acelea îmi văd toată săp­tă­mâna: cum m-am antrenat, cum m-am simţit, ce am făcut bine sau rău, ba chiar zăresc şi viitorul oglindit în lu­ciul apei. Când pescuiesc, trăiesc clipele în care sunt cel mai lucid.

– O ultimă întrebare: la ce competiţii ur­mează să participi în viitorul apropiat, ca să fim şi noi cu inima lângă tine…

– Chiar acum, pe 18 iunie, plecăm în Polonia, la jocurile europene de la Cracovia, şi cred că pe 23 am prima cursă. Din păcate, calitatea apei lacului de acolo (poate din cauza secetei), nu permite desfăşurarea cursei de 1000 m, aşa­dar va avea loc doar cea de 500. Apoi, urmează Cam­­pionatul mondial de la Duisburg, Germania, unde mi­za e enormă, el însemnând şi selecţia pentru Olim­­piada de la Paris. Vreau să fiu un fulg, să plu­tesc peste apă, să se mire şi adversarii de cât de uşor îmi este să câştig. Aşa văd eu marii campioni ai acestui sport. A existat acest grozav canotor german, Sebas­tian Brendel, care opt ani la rând a luat numai aur la 1000 m şi absolut în toate cursele părea că zboară. În ace­laşi timp, pe mine m-a învăţat un lucru extrem de important un alt enorm spor­tiv, Victor Mihalachi – cu care am făcut echipă în canoe mult timp. El mi-a spus aşa, iar eu nu voi uita nicio­dată: trebuie să fii ca o felină! O fe­lină pe apă. Extrem de puternic, dar să „pă­şeşti” atât de gra­ţios, încât să pari un ghe­­pard. Când reuşesc să ajung la sen­ti­mentul acesta în concurs, când simt că mă mişc precum o felină, atunci ştiu încă din timpul cursei că voi câştiga. Le fac această urare și ca­noiştilor mai ti­neri, dar și canotorilor consa­crați. Avem o ge­ne­raţie de aur, nişte sportivi fabu­loşi, iar eu le doresc să fie în con­ti­­­nuare „fe­line pe luciul apei”!

Foto: EMILIA NICOLAE