A vrut să plece. Sau așa a trebuit. Ploua. Plouase încă decuseară. Să-i fi părut rău că pleacă din viața asta?
În martie am pornit în excursie la Câmpina, însuflețită de o bucurie fără margini: eram încrezătoare, veselă, optimistă și foarte fericită. Aveam o viziune cu totul schimbată asupra lumii, mă bucuram de viață! Lache rămăsese acasă, trăia liniștit în casa mea și mă aștepta. Asta a fost viața lui, de când l-am transformat în „băiat de apartament”: făcută din așteptări. Mereu, mereu m-a așteptat. Și nu e doar o vorbă, chiar știam că mă așteaptă, încă de când îl adusesem acasă, pe 19 ianuarie 2012. Mama era impresionată de felul în care, la o anumită oră, el se așeza la geam și privea pe stradă, ca să mă vadă venind, cu singurul lui ochișor existent. Odată cu înaintarea în vârstă, mă aștepta la ușă. Imediat ce crăpam ușor ușa de la intrare, îi vedeam căpșorul cu linii portocalii și boticul roz. Primul „miaaau”, un fel de „Bună”, apoi mârâit de alintat și așezat cu burta în sus, în drumul meu. Uneori mă enerva. Recunosc. Îl admonestam: „Păi bine, Lache, tocmai aici ți-ai găsit?”. În ultima perioadă se ridica greu, cu artrita, și răspundea cu năduf, pentru că nu îi apreciasem „predarea” în fața sosirii mele. Voia să îl bag în seamă. Voia iubire și atenție. Discret și cu bun simț, se retrăgea într-un loc din casă și aștepta să îmi fac timp. Acum pot să am tot timpul din lume, el nu mai este.
Poate a știut că l-am iubit. Atunci când sufeream, Lache a știut să stea permanent lângă mine și să toarcă. Din când în când, să mă atingă cu lăbuța pe față sau să mă lingă pe frunte, pe păr, pe mână. Așa știa el, așa simțea el. Iar pentru asta, îl iubesc și îl voi iubi mereu.
Mai ții minte cum ne-am întâlnit? Când ai venit (vorba vine „venit”, ai fost aruncat) la serviciu, la noi, aveai blana gri, cu mănunchiuri de fire negre. Erai, la propriu, numai piele și os. Și îți curgea ochiul drept, pe care tocmai ți-l scosese cineva și, de foame groaznică, îți curgeau balele. Oamenii ziceau că ești turbat. Da, erai turbat, bietul meu suflet, dar de foame, și pentru că nu înțelegeai ce se întâmplă cu tine! Am crezut că ești un pisoi bătrân, la final de viață, sau că faci mofturi la mâncarea boabe pe care ți-o dădeam. Dar tu nu puteai mesteca. Puteai doar linge. Când am înțeles asta, de a doua zi, ai avut mâncare potrivită ca să poți să te întremezi. După ce ai fost spălat, am văzut și noi că erai galben cu alb. Un schelet. Un schelet cu infecții, un ochi scos și maxilarul rupt. Ai rămas cu sechele de sănătate. Te îmbolnăveai foarte ușor. Una-două, mergeai la medic, făceai injecții și luai pastile. După jumătate de an de trai îngrijit, aveai o blană superbă, lucioasă, iar galbenul devenise portocaliu.
Ți-au trebuit 6 luni ca să te adaptezi la noi. Ți-a fost teamă atunci când am plecat în delegație, nu ai vrut să mănânci și ai stat numai în colț, lângă ușă, pentru că nu știai ce urma să se întâmple cu tine. Iar când ai înțeles că ai venit la noi ca să rămâi, atunci ai început să îți arăți iubirea și recunoștința. Ai alergat diminețile de la mama la tata, apoi la mine, ca să te freci de noi, să ne vorbești pe limba ta și să ne pupi, la propriu, să ne lingi mâinile, ca un cățel. Și așa ai rămas toată viața ta, un pisoi recunoscător.
Până la urmă, faptul că te-ai retras în lumea de dincolo așa, în somn, a reprezentat o grație divină. La vârsta ta, drumurile la medic și tratamentele deveniseră un chin! Ai fost un univers întreg, dragul meu. Ai reprezentat iubirea necondiționată. De când nu mai ești cu mine, s-a făcut în casă pustiu. Cel mai mult îmi lipsesc dragostea infinită din ochișorul tău și cum te făceai tu colac lângă mine, ca să îmi alini suferința. Faptul că nu aveai nevoie de cuvinte,ca să înțelegi. Suflet minunat, toată iubirea și recunoștința mea!
ANCUȚA MANEA
