NICOLA: „Simt că a venit timpul să zbor din nou”

Să trăiești în prezent

– Bucureștiul a găzduit de curând o nouă ediție a festivalului „Nostalgia”, la care tu n-ai fost prezentă, dar câteva din melodiile tale s-au auzit în noaptea înstelată a orașului. Un festival care crește în calitate și merită lăudat…

– Aş spune mai degrabă că îmi place să mă întorc în amintiri, să-mi iau starea de bine de acolo, dar nu sunt o nostalgică. Părerea mea e că toate lucrurile au timpul lor şi că sin­gura variantă de a fi în regulă cu tine este să trăieşti în prezent. Într-adevăr, anul acesta am experimentat un lucru ciudat, dar în sensul frumos: să nu fiu pe scenă, ci în public şi să-mi ascult piesele înconjurată de fani. Eu nu am cântat la această ediţie, dar melodiile mele au fost auzite în difuzoare. Ex­pli­caţia: o parte din concertele festivalului sunt ţinute de DJ (unii alături de care eu am tot cântat), care mixează piesele care s-au bucurat de succes în anii tre­cuți și stârnesc nostalgie printre as­cultători. Aşa se face că melodii pre­cum „Dincolo de noapte e zi” sau „Îţi mul­ţumesc” au fost selectate în festi­val. Îmi place cum a crescut acest festival, apreciez că are coerenţă, că nu se abate de la ideea iniţială, iar faptul că e tot mai mare de la an la an arată că nostalgia muzicală există şi că publicul român e precis în gusturile lui. Melodiile cu adevărat bune sunt fredonate şi de generaţiile tinere.

– Pe tine, nostalgia te caracterizează în vreun fel? Ce relații ai cu trecutul?

– Cred cu toată tăria că e benefic să fii adaptat prezentului, conectat cu tot ce e nou, având doar an­core în trecut. Ele te ajută să nu o iei razna, dar nu te transformă într-un plângăreţ după anii ce s-au dus.

– Ai atins în carieră de multe ori topurile. Mai ai încă publicul tău?

– Da, şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Chiar la ultimul concert din iulie, cel de la Iaşi, mi-a fost dovedit încă o dată lucrul acesta. A plouat pe rupte, iar eu trebuia să cânt în stradă, cu excelenta trupă a lui Andrei Botez (pe modelul concertelor stra­dale britanice, pe care le ador). Furtuna ne-a dat planurile peste cap, aşa că am intrat în club. Iar toată lumea după noi. Am fost impresionată, fiindcă asta a însemnat că ei veniseră chiar pentru mine, cum­păraseră bilet să mă vadă pe mine, nu ieşiseră la un concert oarecare. Îmi cunoşteau toate melodiile, am cântat împreună, am fost extrem de mă­gulită. Mi-au confirmat certitu­dinea că melodiile din anii 2000 nu s-au demodat, sunt încă iubite, iar eu le cânt cu aceeaşi pasiune. Doar un lucru aş face: le-aş reactualiza înregistrările, pentru că între timp am progresat foarte mult cu vocea. Consider că azi le cânt mai bine decât atunci.

„Nu trebuie nimic în afară de a fi tu”

– Răspândești o stare de bine, molipsitoare. Mulţi colegi din ge­neraţia ta    sunt învăluiţi în depre­sii. Ce reţetă ai pentru optimism?

– Aşa e firea mea! Cea mai mare greşeală faţă de mine ar fi să-mi impun un alt fel de a fi. Eu, de exemplu, nu mai am cuvântul „trebuie” în voca­bular: trebuie să mă îmbrac, trebuie să cânt, trebuie să vorbesc într-o anume manieră. Nu! De fapt, nu trebuie nimic în afară de a fi tu. Cred că mi-am păs­trat starea de bine tocmai pentru că nu mă frământă acest „trebuie”. O noţiune care limitează, schimbă, inhibă, forţează… Nu ştiu, eu aşa am fost mereu, gata de orice, cu poftă de a învăţa lucruri noi. Pe lângă asta, sunt foarte activă, fac sport, merg mult pe jos. Nu conduc, deci toate dru­murile în oraş sunt fie cu pasul, fie cu trans­portul în comun. Am fost în weekend la mare cu trenul. Ador călătoriile! În trecut am ieşit mult în străinătate, am cântat în Franţa un timp, am ajuns până în Ame­rica. Am învăţat mult din rela­xarea străinilor, că­lătoriile mi-au deschis enorm min­tea şi sufletul… Dar până la aceste ieşiri, eu am străbă­tut toată România, la mili­metru. Am avut atât de mul­te turnee, că n-am scă­pat ni­ciun orăşel, ba chiar şi într-o mulţime de co­mu­ne am cântat. Nici nu aveam douăzeci de ani, când am în­ceput turneele, care ţineau şi câte o lună; veneai o săptămână acasă, apoi iar o lună pe drum. Ti­mişoara era oraşul meu pre­ferat. Pe lângă fru­museţe, apro­pie­rea lui de graniţa vestică însemna că acolo mai găseai lucruri bune: hainele de scenă din Timişoara mi le cumpăram, la fel, trusele de farduri. Eram înne­bunită şi după Sibiu. Le iubesc şi azi, pe amândouă.

– Ţi-e dor de turneele acelea?

– Îmi este dor de turnee, dar nu de turneele ace­lea. Nu-mi lipsesc vremurile, ci drumurile muzicale. Am trecut prin greutăţi în ultima vreme: pandemie fără concerte, l-am pierdut pe tata acum câteva luni, iar azi, chiar simt că a venit timpul să zbor din nou. Nu m-a obosit niciodată nimic legat de meseria şi pasiunea mea. Scena, turneele, toate lucrurile acestea sunt parte din mine, precum respiratul. Nici în afara scenei nu mă poţi ţine pe loc. Dacă mă duci pe o plajă în vacanţă, înnebunesc, fiindcă eu am ne­voia asta permanentă să circul, să vorbesc, să cunosc, să fac cincisprezece mii de paşi pe zi. Statul pe loc mă oboseşte cel mai tare. Iar anul acesta, am avut revelaţia că am fost prea cuminte şi că e momentul să o iau iar la picior.

Fata din copaci

– Ai fost de mică un copil gata oricând să zboare?

– Absolut. O copilă crescută prin copaci, care a devenit o puştoaică rebelă. Nici atunci nu-mi putea spune nimeni că trebuie să fac sau să nu fac cutare lucru. Nu e uşor de crescut un astfel de copil, dar eu am avut parte de un miracol: mama. Un timp mult prea scurt, dar binecuvântat. Draga de ea a avut o înţelepciune cum eu nu am mai cunoscut vreodată. A înţeles repede că nu ajungea la pace cu mine, dacă nu încearca să mă înţeleagă. Aşa că nu m-a îngrădit, nu mi-a tăiat niciodată aripile. Mi-am frânt eu zborul de câteva ori, dar nicio căzătură nu a fost mai dureroasă decât aceea când am pierdut-o pe mama. Aveam doar nouăsprezece ani. Culmea este că tot zborul m-a vindecat şi atunci cel mai bine. Eram în plin turneu când s-a întâmplat, iar după înmormântare, am ales să-l continuu. Nu ştiu cum m-o fi judecat lumea, nu-mi pasă, căci în viaţă eşti tu cu tine, nu cu lumea. Fiecare om are felul său de a face faţă durerii şi de a încerca să o depăşească. Pentru mine, leac au fost muzica şi dru­murile. Nu mi-au luat suferinţa, dar au făcut-o suportabilă.

– Hai să mai rămânem în nostalgia copilăriei. Cerul senin al vieții noastre. Cine trăiește cu amintirile de atunci e un om fericit.

– Am avut cea mai grozavă copilărie. Eram lider în curtea blo­cului. Veneam de la şcoală, mâncam, lecţii şi apoi cu mingea pe maidan. Erau nişte garaje în curtea blocului, iar eu mergeam acolo cu mingea de fotbal şi dă­deam în uşile lor metalice cât puteam de tare. Nu strigam copiii la joacă, zgomotul acela cumplit era chemarea mea, iar puştii, unul câte unul, umpleau curtea. Dar cea mai importantă parte a copilăriei mele au fost vacanţele de vară de la bunicii din Argeş. Cum ter­minam şcoala, mama ne împacheta pe mine, pe fratele meu şi pe tata, şi ne trimitea la ţară. Prima dată am strâmbat din nas, dar apoi, abia aşteptam să plec, fiindcă îmi plăcea la nebunie viaţa din sat. Eram liberă ca pasărea cerului, făceam ce voiam, mă căţăram unde pofteam, şi de pe casă m-a dat tata jos. Mai mult, am învăţat o mulţime de lucruri de la bunici, atât de multe, încât, indiferent ce s-ar întâmpla în lumea asta, eu nu voi muri de foame. Acolo am învăţat să fac orice din ce am: să cos, să grădinăresc, până şi să jumulesc şi să curăţ găinile de măruntaie, după ce le tăia bunica. O făcea pe ascuns, fiindcă nu suportam să fie una dintre găinile noastre, le iubeam pe toate. Ţin minte că odată am făcut greva foamei, nu am mâncat nimic două zile, pentru că mamaia mi-a tăiat cocoşul preferat. Aveam găini, raţe, gâşte, porc, chiar şi vacă. Grădina plină de legume, pomii doldora de fructe. Rai! Dar imaginea care „mă bântuie” şi azi este următoarea: veneau în sat nişte căruţe pline de pâini. Nişte pâini uriaşe, fierbinţi, se umplea aerul de mirosul lor. Iar când le rupeai, săreau bucăţi din coaja crocantă, şi apărea un miez din acela de se rupe fâşii. Iar gustul? Nimic în lumea asta nu e mai bun. Ne aruncam, pur şi simplu, pe pâinile acelea gigantice. Iar azi, când aud cum jumătate din copii au intoleranţă la gluten sau lactoză, alergii de tot felul, nu-mi vine să cred. Nici nu înţeleg, eu nu ţin minte în copilărie să fi auzit vreodată de aşa ceva, în condiţiile în care deseori beam lapte direct de la vacă. Seara, pe tricoul şi pielea meu era tot „me­niul” zilei, urmele tuturor copacilor în care fusesem. Felul principal: dudele negre. Mamaie scotea li­gheanul, săpunul de rufe făcut de ea şi aceea era baia. După un timp, tata ne-a confecţionat un fel de cadă din inox, cu un duş şi un bidon care era plin de apă încălzită peste zi la soare. Plus o perdea, care ne ferea de ochii vecinilor. Deja era lux, o baie în toată regula, şi ce râsete se auzeau de după perdeaua aceea… Treceau astfel verile cu viteza luminii, într-o veselie continuă. Veneam toamna acasă şi nu-mi mai plăcea deloc, mă strâmbam la mâncare, ciorba nu mai avea acelaşi gust ca a bunicii. Să nu mai zic de cozonaci. Păi, nu avea biata mama cum să se ridice la nivelul celor douăzeci de cozonaci pe care-i făcea bunica deodată. Dacă o ajutam pe ma­maie la frământat? Nu mă lăsa! Eu eram muncitor necalificat pe lângă bunica, îmi atribuia doar muncile de jos. Ha, ha, ha! Nu fă­ceam mâncare, dar eram cea care curăţa legumele pentru mâncare. La fel, eu mă­turam curtea. Acasă, la Bucureşti, parcă nu eram aşa harnică, dar la ţară eram mâna de lucru a mamaiei, fără să crâc­nesc. Cum spuneam, atât de mult îmi plă­cea, că ajunsesem să nu mai vreau acasă. La bloc am început să scârţâi, că nu am pui sau răţuşte. Şi ca să vezi ce pă­rinţi de toată lauda am avut: strângeau să­racii covoarele din casă şi-mi cumpă­rau puişori de găină sau boboci de raţă de la Obor. Ce era acolo, nu vrei să ştii! După ce creşteau, nu mai aveau atâta haz şi-i ducea tata la ţară. Dar ce să mai zici, că eu am avut și leagăn în casă! Ce copil mai avea aşa părinţi care să-i constru­iască un leagăn, într-un apartament de bloc?! Sau când mi-a procurat tata un cerb de metal argintiu, fiindcă urmăream împreună festivalul „Cerbul de Aur” la televizor şi plângeam că voiam propriul meu trofeu. Au ştiut părinţii ce să ne ofere, ca să ne bucurăm de copilărie. Ne-au dat timp să creştem. Ne-au oferit cel mai de preţ dar: amintiri! Eu cred că numai lăsând copilul să-şi consume anii dintâi jucându-se, ei vor ajunge adulţi deschişi la minte, fără depresii majore. Dacă nu ai amintiri frumoase din prun­cie, atunci nu ai pârghii de care să te ţii când ţi-e greu, nu ai o bază pe care să construieşti un om cu valori.

– Destul de greu azi, când copiii se joacă doar pe telefoane…

– Uite, chiar aş vrea să se ştie că eu nu am nicio problemă cu tehnologia – îmi foloseşte, am primit-o în viaţa mea şi îmi place, chiar uneori abuzez de ea. Nu cred că trebuie interzisă total nici copiilor. Mă amuză cum merg picii la ţară şi-şi învaţă bunicii să stea pe Tik Tok sau să folosească telefonul, cu care să vorbească cu nepoţii, să se vadă video. Cred că toa­te acestea sunt normale într-o societate care avansează tehnologic atât de repede. Dar… cred, to­tuși, că avem timp pe parcursul unei zile şi pentru alte lucruri decât internet. Copiii ar avea vreme şi să se joace, şi să-şi îmbrăţişeze bunicii, şi să ci­tească o carte. Ţine de părinţi să-i ghi­deze şi să-i convingă de im­por­tanţa vieţii trăite dincolo de teh­nologie, fără să le-o interzică pe aceasta din urmă.

– Tu cum te simţi ca bunică? De la An­drei, băiatul cel mare, ai o nepoţică, în timp ce mijlociul, Jo­nathan, se pre­gă­tește și el. Toc­mai a avut nun­ta…

– Sunt mai ne­bu­natică decât copiii mei. Îmi place că sunt bunică, dar personal, sunt departe de așa ceva. Pe copiii mei îi văd prea serioşi, poate că şcolile de muzică, Conservatorul, i-au dis­ciplinat prea tare. Nimic rău în asta, doar că le-ar prinde bine puţină „nebuneală”. Uite, la nunta de acum câteva săptămâni a băiatului meu, eu nici nu am apucat să fac fotografii. Nu doar pentru că am fost emoţionată, ci pentru că m-am distrat. La un moment dat, chiar mi-am asumat rolul de amfitrion. Muzica suna deja de o bucată de vreme, dar nimeni nu mişca un deget. Până când nu am luat eu frâiele: am ieşit singură la dans, am luat microfonul la cân­tat şi i-am chemat pe toţi lângă mine. Câteva minu­te, şi ringul era plin. După un timp, vine bă­iatul meu şi-mi şopteşte la ureche: „Mulţumesc, mama! Ai salvat petrecerea!”. Uite, poate tocmai fiindcă ei au copilărit exclusiv la bloc, le lipseşte acea libertate a zborului.

„Sunt liberă să-mi văd de viaţă”

– Pe aceeaşi linie a nostalgiei, nu ţi-e dor de copiii tăi, când erau mici?

– Nu! Nu ştiu cum va suna asta, dar, repet, nu. A trecut perioada aceea, am trăit-o la maximum, cu fiecare în parte, fără prea mult ajutor din partea familiei. I-am avut după mine şi în turnee, când nu găseam o bonă să stea cu ei. Acum e vremea mea. Sunt liberă să-mi văd de viaţă. Eu nu cred deloc în modelul acesta tradiţional că, odată ce ai ieşit la pensie, eşti obligat să ai grijă de nepoţi. Bine, ca artist, pensia e ceva relativ, dar eu vorbesc de ideea în sine. Nu-mi place cum seniorii României trântesc uşa în nas vieţii, odată ce devin pensionari sau bunici. Îi observ deseori în parc, cu nepoţeii de mâ­nă, posaci, enervaţi de cel mai mic gest copilăresc al acestora. Toată viaţa lor au fost responsabili de ceva, iar obligaţiile nu iau sfârşit nici la pensie? Nu sunt de acord cu asta deloc. Păi, în sfârşit, ai timp de tine, de plimbări, de lecţii de dans, de staţiuni balneare, de ce vrei tu… Am observat încă de când eram eu foarte tânără, că vârstnicii din occident aşa fac: cum semnează actele de pensie, cum se urcă pe primul vas de croazieră. Iar mie-mi place la nebunie atitudinea asta, deci, o aplic şi eu. Da, evident că-mi iubesc copiii, nepoata, sunt lângă fiecare ori de câte ori e ne­voie, dar viaţa mea e a mea. E timpul să mi-o trăiesc pentru mine.

– Şi care sunt titlurile agendei acestei vieţi, în viitorul apropiat?

– Prioritatea este să fiu prezentă în muzică, am o mare foame de concerte. Apoi, mai ales după pandemie şi moar­tea tatei, simt nevoia acută să fac nişte călătorii. Tare îmi lipsește contactul cu locuri şi oameni noi. Da, am pe listă câ­teva lucruri de bifat în viitorul apropiat (concerte, emisiuni TV, poate să-mi fac o trupă…), dar mie îmi place şi să mă surprindă viaţa. Planurile sunt folositoa­re, însă monotone câteodată. În plus, de multe ori planurile se împlinesc când vor ele, nu când aştepţi tu. Sunt păţită. Am învăţat în timp să-mi aleg priori­tăţile, să depun efort pentru ele, dar mereu ştiind că Dumnezeu le aşază, de fapt, cum consideră El. Dacă nu-mi iese ceva, mă gândesc că e un motiv pentru asta, nu mă mai alarmez, îl aştept pe Dumnezeu să mi le potrivească aşa cum crede. Nu mă alarmez, stau mult de vorbă cu mine însămi, chiar cu voce tare uneori. Da, da, vă asigur că e foarte bine să-ţi auzi limpede gândurile. Una peste alta, cred că elementul principal al fiecărei pagini din „agenda” mea este să încerc în continuare să-l evit pe „trebuie”. E un duş­man care îţi pune o greutate imensă pe umeri, iar eu îmi doresc să trăiesc uşoară, precum o pasăre, să zbor acolo unde simt că mi-e bine.