Speranțe în lupta cu demența senilă

– Este o afecțiune care inspiră teamă, fiindcă duce la pierderea trep­tată a memoriei și modifică personalitatea bolnavului. În forma ei cea mai gravă, duce la Alzheimer. Totuși, demența poate fi prevenită.    Exis­tă tot mai multe motive să sperăm că, în curând, prevenția va fi eficien­tă pe termen lung –

Observați primele semne din timp

Decenii de-a rândul, actorul american Bruce Willis a fost mereu prezent pe marele ecran sub chipul eroului de neînfrânt:    „Greu de ucis”, cum sună un titlu din bogata lui filmografie. Acum, însă, el are de luptat cu un dușman care nu-i lasă nici cea mai mică șansă de a învinge. În pri­măvară, familia a anunțat că actorul în vârstă de 68 de ani suferă de o demență frontotemporală, manifestată prin tulbu­rări de vorbire și pier­derea memoriei. Gândul la o asemenea perspec­tivă sumbră îi îngro­zeș­te pe mulți dintre noi: sondajele arată că, ală­turi de cancer, demența și forma ei specială, boa­la Alzheimer, sunt afecțiunile care îngri­jorează cel mai mult populația globului. Căci creș­terea continuă a spe­­ranței de viață favori­zează, implicit, și extin­derea demenței (care este, în principiu, o pato­logie a vârstei înaintate). Po­trivit unui nou studiu realizat de OMS, în jurul anului 2030, cifra pacienților diagnosticați cu această afecțiune va fi cu 40% mai mare decât în prezent.

„Multă lume crede că nu se poate face nimic împotriva demenței, însă lucrurile nu stau chiar așa”, spun specialiștii. „Pe de-o parte, este im­por­­­tant să fie observate primele semne, iden­tificate cauzele și să se înceapă cât mai curând terapia. Astfel devine posibil să ameliorăm simptomele bolnavului și să-i îmbunătățim cali­tatea vieții. Pe de altă parte, fiecare persoană are posibilitatea de a-și modifica propriul nivel de risc, prin stilul său de viață.” Însă premisa acestui demers individual este să existe o preocupare pentru tema respectivă la scara întregii societăți. Iar sondajele au evidențiat faptul că aproximativ două treimi dintre cei chestionați abordează problema acestei boli sub influența unor pre­judecăți și tabuuri. Totdată, oamenii au serioase lacune de informație: nici măcar 50% dintre respondenți n-au putut explica diferența dintre demență și Alzheimer.

Două lucruri diferite: „demență” și ”Alzheimer”

Demența este un termen medical mai cuprin­zător, care denumește un grup întreg de afecțiuni ce provoacă de­gradarea capacității mintale, pe când    boala Alzheimer reprezintă doar una dintre formele ei    – e drept, cea mai frecventă. Alte tipuri sunt, de exemplu, demența vasculară, provocată de dete­riorarea vaselor de sânge cerebrale, demența alcoolică, provenită din consumul abuziv de alcool, sau Parkinson, la care, deși principalele ma­nifestări sunt motorii, se înregistrează și anu­mite tulburări cognitive. De la un tip la altul, simp­tomele variază într-o oarecare măsură, în funcție de zonele din creier care sunt afectate și unde se distrug neuronii. De pildă, la demența fron­to­tem­porală se pro­duce o atrofie­re a lobilor frontali și tem­po­rali, iar aceasta influen­țează per­sonalitatea, com­por­ta­men­tul social și co­mu­nicarea verbală. Bol­na­vilor li se diminuează empa­tia în relația cu se­menii lor, și au dificultăți tot mai mari de expri­mare. În Alzheimer, boa­la atacă mai întâi hipo­campul, din care cauză are de suferit mai ales memoria.

Așadar, dacă sesizăm cumva că empatia noastră începe să lase de dorit sau ne rătăcim întruna cheile, putem considera că acesta este deja un indiciu de demență? „Nu neapărat”, ne asigură medicii neurologi. „Depinde de cât timp și cât de des ne lovim de asemenea ciudățenii. Cineva care, de peste jumătate de an, uită mereu nume și puncte importante din programul său zilnic, nu-și mai gestionează atent finanțele, își găsește cu greu cuvintele, atunci când încearcă să spună ceva și întâmpină dificultăți cu orien­tarea și organizarea în activitățile cotidiene ar trebui să discute despre toate aceste lucruri cu medicul lui de familie.”

Un diagnostic exact este absolut necesar, din mai multe motive: el îl ajută pe omul debusolat să-și înțeleagă limitările și astfel îl eliberează de povara incertitudinii, iar uneori, medicul desco­peră o cauză ce poate fi tratată, cum ar fi o de­presie, o carență hormonală sau o medicație gre­șit dozată și administrată. În plus, diagnosticul este important pentru terapie și pentru identifi­carea și accesarea tuturor posibilităților de sprijin. Chiar dacă diagnosticul de demență le provoacă adesea un șoc pacienților, el le permite ca, în faza de debut a bolii, să mai ia încă decizii de însemnătate vitală și să aleagă singuri ce curs va lua viața lor de atunci înainte.

Cum se pune diagnosticul

Primul pas al diagnosticării constă în eva­luarea gradului de deficit mintal. Aceasta se rea­lizează în 10-15 minute, de către un medic neu­ro­log sau un psiholog, cu ajutorul testului MMSE (Mini-Mental State Examination), compus din 30 de puncte: întrebări și comenzi, la care per­soana examinată trebuie să răspundă, respectiv să reacționeze. Se verifică, printre alte­le, orien­tarea în timp și spațiu, memoria ime­diată, capaci­tatea de a efectua calcule aritmetice relativ simple, dar și de a reține și reproduce ima­gini. Tes­tul urmărește evidențierea semnelor afecțiu­nii deja din faza ei timpurie, însă, toto­dată, și diferențierea lor ca prim set de indicii care poate sugera o anumită formă de demență. Scorul final, cal­culat prin însumarea reacțiilor corecte ale pa­cientului, indică gravitatea pro­blemei. Inter­valul 0 – 16 corespunde unei de­mențe severe, în vreme ce rezultatele cuprinse în segmentul 25 – 30 con­firmă un status normal. Punc­tajele intermediare desfășoară o gamă amplă de tulburări cognitive, de la cele ușoare, la unele foarte grave.

Pasul al doilea al diagnosticării va urmări clarificarea cauzelor, iar în acest scop se apelează la imagistica medicală (RMN), precum și la analizele de sânge. Trebuie să precizăm însă că, pen­tru toate explorările menționate aici, este ne­cesar acordul pacientului – cu o singură excep­ție: situația când bolnavul a devenit un pericol pentru el însuși și pentru oamenii din jurul său.

Rolul uriaș al familiei

Inițial, mulți dintre suferinzi nu con­știen­ti­zează modificările petrecute în statusul lor men­tal și se simt jigniți în momentul când rudele în­grijorate le propun consultarea unui medic, pentru a discuta problemele lor de memorie. În asemenea cazuri, este nevoie de tact și de o abordare cât mai prudentă: familia ar trebui să evite pronunțarea cu­vântului „demență”, mulțu­mindu-se să vor­beas­că despre un simplu control medical cu carac­ter profilactic. Și chiar după ce au primit un diagnostic fără echivoc, numeroși pacienți ezită să accepte ajutor, mai ales asistență din partea unor profesioniști. Ei nu se consideră bolnavi, ci simt doar o permanentă nesiguranță, fiindcă își dau seama că nu se mai pot bizui pe creierul lor așa cum o făceau odinioară. Iar în momentul când nu înțeleg ce vor alții de la ei, sunt depășiți de situație și adoptă o atitudine defensivă. Așa cum este firesc, această reacție se produce și mai rapid dacă suferinzii se văd obligați să relaționeze cu un străin care, oricât ar fi de calificat, nu dă dovadă de suficientă răb­dare.

Totuși, îngrijirea la domiciliu a unui pacient cu demență în stadiu avansat presupune dificul­tăți enorme, care adesea îi epuizează pe cei ce și-au asumat această sarcină. De aceea, respon­sabilitatea nu poate reveni unei singure persoane, ci este normal ca ea să fie distribuită în interiorul unui grup. Încă de la început, pe cât posibil, ar trebui asigurată cel puțin supra­vegherea bolna­vului peste zi, precum și un spri­jin permanent la treburile cas­nice.

Boala nu se vindecă, dar se îmblânzește

Din păcate, nu există deo­camdată un tratament care să poa­tă vindeca demența sau boa­la Alzheimer. Se utilizează două preparate farmaceutice, așa-nu­mitele medicamente antide­mentive – inhibitorii acetilco­linesterazei și memantina – ca­re, în scopul obținerii unor re­zultate mai bune, sunt administrate în tandem. Acționând asupra neurotransmițătorilor, ele reu­șesc să amelioreze simptomele și să încetinească progresia declinului cognitiv, consolidând cel puțin parțial memoria, puterea de concentrare și capacitatea de a gestiona activitățile de zi cu zi. Nu sunt însă lipsite de efecte secundare. Printre cele ale inhibitorilor acetilcolinesterazei se nu­mără senzația de greață și diareea, insomnia și scăderea pulsului, iar memantina poate provoca (rar, ce-i drept) amețeli și atacuri de migrenă. Pe lângă antidementive, pacienților diagnosticați cu demență li se mai prescriu, de regulă, antidepre­sive și antipsihotice, pentru corectarea unor simptome comportamentale, cum ar fi apatia sau nervozitatea, precum și pentru depășirea unor probleme psihice, ca tulburările anxioase ori stările depresive. De asemenea, există și terapii nemedicamentoase, de pildă fizioterapia, ergo­terapia sau logopedia, care îi pot ajuta pe bolnavi să rămână independenți și activi pentru o pe­rioadă mai îndelungată. Dincolo de problemele de sănătate, acestea își îndreaptă atenția și spre ridicarea moralului suferinzilor, cărora li se insuflă permanent sentimentul că sunt ocrotiți. acceptați și susținuți. Este un aspect extrem de important, mai ales pentru oamenii afectați de de­mență, care sunt deosebit de fragili și vulne­rabili, diagnosticul în sine fiind devastator pentru ei. „După aflarea diagnosticului, pacienții au ten­dința să se izoleze. Ar trebui însă convinși să participe în continuare la activitățile cotidiene, să călătorească și să-și ocupe timpul cu înde­letniciri plăcute. Organizarea unui regim de viață potrivit pentru ei este perfect posibilă, acolo unde există un cerc stabil de rude apropiate și prieteni – desigur, sub o atentă supraveghere medicală”, subliniază specialiștii.

Medicamente noi

În momentul de față, se află pe rampa de lansare o nouă generație de medicamente, ce pare să aibă o eficiență superioară în combaterea de­menței Alzheimer: anticorpii monoclonali. Spre deosebire de antidementive, ei atacă direct cauza răului, descompun și elimină acumulările de beta-amiloid, acea proteină primejdioasă, care se depune în creier și formează plăci, declanșând procesul de distrugere a neuronilor. Pentru prepa­ratele lecanemab și donanemab, care vor fi dis­ponibile în farmaciile europene începând de anul viitor, studiile clinice au confirmat o încetinire cu aproape 32% a declinului cognitiv, la apro­ximativ jumătate dintre subiecți. Atâta doar că nu toată lumea este la fel de optimistă. În vreme ce majoritatea cercetătorilor se entu­ziasmează în fața acestui triumf al științei, o parte dintre co­legii lor preferă să rămână deocamdată în ex­pectativă, suspectând că anticorpii minune ar putea fi responsabili pentru hemoragiile cere­brale și cazurile de AVC înregistrate la unii din­tre voluntarii ce partici­pa­seră la studii.

O soluție optimă: stilul de viață

Oare există și o com­ponentă genetică a demenței? Da, însă ea nu deține decât o pondere de 2%, ceea ce o face irelevantă. De fapt, pro­babilitatea îmbolnăvirii crește mai ales odată cu vârs­ta. Statisticile ne pun în față cru­dul adevăr: din cinci persoane trecute de 85 de ani, una dezvoltă o formă de demență, iar dintre cele ce au depășit pragul de 90 de ani, chiar una din trei. Aceasta ne arată că nu mate­rialul nostru genetic se situează în prim plan, ci factorii de risc personali, iar pe unii din ei avem posibilitatea să-i reducem cu până la 40%, dacă decidem să ne schimbăm stilul de viață. A trăi sănătos presupune, de pildă, să adoptăm o ali­mentație care să ne ofere toți nutrienții nece­sari, dar, totodată, să ne ajute să evităm surplusul de greutate corporală, diabetul și hiperten­siunea. Zahărul și alcoolul ar trebui consumate cu mă­sură, iar la fumat ar fi bine să renunțăm cu totul. Și să ne asigurăm opt ore de somn neîn­trerupt.

Riscul de demență crește și ca urmare a lo­viturilor la cap. Cercetătorii au constatat că foștii jucători profesioniști de fotbal dezvoltă de 3,5 ori mai frecvent o formă de demență, com­parativ cu restul populației, din cauză că vreme de mulți ani, pe teren, au lovit mingea cu capul. La același pericol sunt expuse numeroase femei, victime ale violenței domestice, după cum au observat au­torii unui studiu realizat în colaborare de uni­ver­sităție din Glasgow și Edinburgh.

Este adesea subestimată influența negativă a hipoacuziei la vârste înaintate. Depistarea ei din timp și compensarea cu o proteză auditivă per­mite stabilizarea aptitudinilor cognitive. Exer­cițiul fizic și contactele sociale joacă, de ase­menea, un rol important. „Cineva care este inte­resat de tot ceea ce se petrece în lume și păstrează mereu legătura cu oamenii își conservă sănătatea și agerimea creierului”, ne învață neurologii.

Cum vă fortificați creierul

Antrenați-vă cu bucurie

Creierul nu trebuie lăsat să se plic­ti­sească. In­tegrame, sudoku, jocuri pe cal­culator: este bine să nu vă rezumați la un sin­gur tip de stimulare cognitivă, ci să abordați o paletă cât mai di­versă. Iar pentru ca antrena­mentele să fie eficiente, selec­tați acele ac­ti­vități care vă fac într-ade­văr plăcere.

Detoxifierea în somn

În timpul repausului nocturn și numai atunci, creierul se eliberează de produșii reziduali de me­ta­bolism și de proteinele beta-amiloid, res­pon­sabile pentru boala Alzhei­mer. O singură noapte ne­dor­­mită poate duce la creș­­te­rea de­punerilor de beta-ami­loid și implicit a ris­cu­lui de demență. Dacă aveți tul­burări de somn, în­­cer­cați un preparat cu ex­­tract de va­leriană și mela­to­nină.

Vechiul prieten, Ginkgo biloba

Utilizat de milenii ca re­me­diu fito­terapic, ar­bo­rele Ginkgo biloba dilată vasele și activea­ză irigația sang­vină. Admi­nis­trat în doze mari (240 mg pe zi), el ame­liorează simp­tomele formelor ușoare de de­men­ță.

Nutrienții neuroactivi

Din alimentație sau din suplimentele ali­men­tare, asigurați-vă un aport continuu de substan­țe indispensabile pentru funcționarea creierului: acizi grași Omega-3, DHA, zinc, mag­neziu, vi­taminele D3, B5, B6, B12. Totodată, re­nun­țați cel puțin o pe­rioadă, dacă nu definitiv, la ali­mentele care vă in­troduc în organism substan­țe ce întrețin o in­flamație cronică la nivelul creie­rului, de pildă glutenul și lactatele.