RALUCA MUNTEANU (Coordonator proiecte Fundația Pro Patrimonio): „Pierderea patrimoniului înseamnă pierderea identității naționale”

„Riscăm să nu mai știm cine suntem”

– Fundația din care faceți parte a salvat zeci de monumente și a oferit un model de succes la nivel european pentru cum ar trebui protejate valorile de patrimoniu. Astăzi, în Ro­mânia, asis­tăm la un ve­ri­tabil dezastru: distru­ge­rea bisericilor vechi de lemn, lă­sate să moară într-o to­ta­lă indi­ferență, atât a auto­ri­tății ecleziaste, cât și a celei de stat. O pierdere uriașă de identitate națio­nală. Aș în­cepe cu o în­tre­bare bana­lă, dar necesară: de ce ar tre­bui să salvăm bi­sericile din lemn?

– Indiferent despre ce vor­bim, că este o biserică, o casă sau un loc cu istorie, la reali­zarea cărora au con­tri­buit co­munități întregi, a­vem de a face cu o conti­nui­tate isto­rică, cu identitatea noas­tră. Și atunci e aberant să îți pui întrebarea dacă să le sal­vezi sau nu, pen­tru că asta înseamnă dacă să ne sal­văm pe noi sau nu, cu tot cu cre­dințele și viața noas­tră. As­tăzi riscăm să ajun­gem să nu mai știm cine sun­tem! Biseri­ci­le sunt în mod special impor­tante, pentru că reprezintă mult mai clar o va­loa­re co­munitară, nu aparțin doar unei persoane oa­re­care, precum o casă. Este o valoare a unui sat sau a unei comune întregi.

– O biserică pe care ați salvat-o este cea din Boz, din județul Hunedoara. Deci, se poate… Cât de dificil a fost?

– La biserica din Boz meritul este în mare măsură al preotului, care este foarte tânăr și foarte implicat, înțelegând și valoarea istorică și cultu­ra­lă a locului. Inițial, el ne-a cerut ajutorul, pentru că acoperișul de șiță se destrăma și începuse să plouă în biserică. Au venit și voluntari de la Fa­cul­tatea de arhitectură, ca să documenteze situația și să o evalueze corect. Așa a apărut informația că biserica avea straturi de istorie care nu se vedeau, fiindcă au fost acoperite cu tencuială sau pictură nouă. La bază, talpa era putredă, pictura interioară era aco­perită de fum și nu se distingea. A fost luată de­cizia de a restaura și noi l-am ajutat pe părinte să facă documentația necesară pentru restaurare. La început, am apelat la fondurile culturale norve­giene și asta a însemnat kilograme de hârtii și docu­men­tație pentru a primi banii. Dar cu o tenacitate extra­or­dinară, preotul a continuat să caute și alte surse de finanțare și a reușit să obțină bani prin PNDR (Programul de dezvoltare ru­rală). Așa a reușit să o restau­reze, cu pro­iect demarat în 2012, gata în 2019, dar el încă mai are de făcut hârtii și în ziua de azi. De-asta, în ciuda faptului că satul și preotul sunt bucuroși de rezultat, el nu are curaj să reco­man­de nimănui proiecte finanțate de stat, din cauza biro­crației, a hâr­tiilor nesfârșite. E­for­tul și nervii aproape că nu me­rită finanțarea. Mai ales că aici nu vorbim de milioane de euro, ci de 200 de mii de euro. Oricum, bise­rica din Boz a fost într-o situație fericită, pen­tru că a fost folosită în ciuda de­gra­dării, și când a fost ne­voie de ajutor să fie sal­vată, au par­ticipat oa­menii, pre­otul, întreaga parohie. Ce s-a întâm­plat la Boz a fost foarte interesant, pentru că s-a discutat cu co­munitatea, s-a în­cercat să se țină oa­­menii aproape de șan­ti­er, ca să știe că este a lor, să vadă ce se face și cum, ca ei să aibă gri­jă mai departe de bise­ri­ca lor. Pe du­rata lu­cră­rilor, s-a făcut și o ex­po­ziție cu obiec­tele găsite în bi­se­rică, poveștile și sem­nificația lor au fost cu­lese de la oa­menii din sat și apoi au început să aducă ei, de acasă, obi­ecte din ace­eași pe­rioa­dă. A fost ca un fel de re­gă­sire a me­moriei locu­lui, și asta este foarte im­por­tant. Bi­se­rica fiind un loc al co­munității, este cel mai ușor să sti­mulezi astfel de lucruri, dar asta se poate face și cu o casă în care au locuit gene­rații la rând. După ce au văzut, în felul a­cesta, că istoria și a­min­tirile con­tează, oa­menii pot face același lucru și cu casele vechi din sat, păs­trând astfel o istorie și o memorie colectivă, înțele­gând va­­loarea, au­­tenticitatea ei, fără să o transforme într-o hido­­șe­nie moder­nă, așa cum se în­tâm­plă în prezent, care nu mai are niciun specific, niciun fel de per­sonalitate. Asta tre­bu­ie să înțeleagă oa­me­nii și nu faptul că a venit cineva de la patrimoniu, a pus o ștampilă și aia îi dă valoare unei case sau unei biserici. Valoarea este în istoria, în po­veș­tile, în arhi­tec­tura specifică a fiecărui loc. Noi dăm valoare unui loc – pen­tru că l-am creat, pentru că avem amintiri cu el, pentru că îl folosim – noi dăm valoarea unei clădiri. Statul vine cu o ștampilă și doar constată acest lucru, nu îl creează. Este doar un custode al unui lucru valoros.

„Ne dăm singuri foc la istorie”

– Din cazurile pe care mi le-ați spus, înțeleg că salvarea bisericilor și a monumentelor, în general, ar trebui să por­nească de la oamenii locului, de la cei pentru care ele în­seam­nă ceva, mai degrabă decât de la autoritățile sta­tului…

– Din ambele părți trebuie să vină inițiativa de a păstra patrimoniul. Pentru că sunt și comunități care nu știu ce au valoros. Și atunci cineva ar trebui să le impulsioneze, explicându-le de ce este important ceea ce au. Și nu e vorba doar de bi­serici. Dar nici să vină doar de sus această ini­ți­ativă nu este corect. Pentru că este o idee greșită să crezi că doar o parte luminată și elitistă are acces la înțelegerea patri­moniului. Există, din păcate, o foarte răspândită idee, venită de pe vre­mea comunismului, cum că patri­moniul este apa­najul și responsabilitatea sta­tului. Ceea ce este complet fals. Maxim 5% dintre obiectele de pa­trimoniu au fost făcute de stat. Toate celelalte sunt făcute de noi, de oameni, de popor, de un grup. Sunt construite între noi și de noi, ca ce­tă­țeni, și își câștigă valoarea în timp, prin arhi­tec­tură, prin expresie, prin memoria locului – ce s-a întâmplat acolo, prin valoarea construcției sau prin exprima­rea unui anumit moment din istorie. Un exemplu ar fi hotelul din București unde s-a făcut Unirea Principatelor, și despre care ne amintim doar o dată pe an, iar în rest, clădirea aceea stă să cadă. Construcția are valoare pentru că întruchipează acel moment unic în istoria noas­tră. Dacă nu avem grijă de astfel de sim­boluri, ne dăm singuri foc la istorie. Patrimoniul apare pentru că noi, cetățenii, îi dăm valoare, nu pentru că îi dă statul. Statul este doar un îm­puternicit să aibă grijă de el, tot în interesul nostru.

„Dacă statul român ridică din umeri și spune «n-am bani», ceva nu este în regulă”

– Lemn cioplit, tencuială cu pământ, șin­dri­lă… Nu sunt lucrări scumpe și nu sunt complicate. De ce nu se pot restaura mai ușor niște biserici făcu­te atât de simplu?

– Din două motive. În primul rând, finanțarea este dificilă. Nu sunt lucrări scumpe, dar este foarte complicat de realizat dosarul pentru finan­ța­re. Iar pen­tru comunități este o sumă mare, pentru oamenii simpli este dificil să strângă, sin­guri, banii necesari. Noi i-am ajutat pe câțiva, dar nu putem să o facem pentru toți, când sunt sute de biserici, în afară de conace, case și alte obiecte de patri­moniu. Prin proiectele noastre am încercat să dăm un model, să arătăm că se poate. Dar dacă statul român ridică din umeri și spune «n-am bani», ceva nu este în regulă. Al doilea motiv, care pare simplu, este legat de cei care se implică în exe­cuție efectiv – arhitecți, meșteri, constructori. Educația lor este lacunară. Ar trebui să conservăm ceea ce există și să intervenim doar acolo unde putem să completăm, pe bază de documente sau informații, așa cum a fost. Și doar cu meș­teri și materiale locale. O biserică, sau orice alt mo­nu­ment, nu trebuie refăcută ca și cum ar fi fost ieri con­struită, pentru că asta îi șterge istoria, nu mai are patina timpului și a istoriei. Cu toate ștampilele și acreditările Mi­nisterului Cul­turii, arhi­tecții nu știu sau nu vor să facă în felul ăsta. Iar constructorii au pierdut foarte mult din mâna de lucru cali­fi­cată. Așa că, din lene, co­mo­ditate sau lăcomie, preferă să meargă pe soluții noi – taie lem­­nul la gater, în loc să îl cioplească cu barda.

„Patrimoniul este un subiect inexistent pentru Ministerul Culturii în acest moment”

– Aveți acest program nu­mit „60 de biserici de lemn”. Ați reușit să le salvați pe toate?

– Numărul 60 este sim­bolic, bisericile ce au nevoie de ajutor fiind mult mai nu­meroase. Din acest program au făcut parte bisericile din Boz și Urși. Este mai degrabă un program prin care vrem să tra­gem un semnal de alarmă că e nevoie de intervenție de ur­gență, un concept despre care nu se discută. Se discută despre restaurare, însă acesta este un proces lung și anevo­ios, care, până să se pună în practică, riști să nu mai ai ce să restaurezi. Noi zicem că mai bine să vină întâi salvarea, să stabilizeze pacientul, și apoi să i se facă operația de care are nevoie. Am avut in­tervenții de ur­gen­ță, dar și cazuri fi­na­lizate cu restaurare. Acum lu­crăm la bi­serica din Șiri­neasa (Vâlcea) și ală­turi de noi mai este orga­ni­zația Bi­serici În­­­­lem­nite, care fa­ce ast­fel de in­ter­venții de urgen­ță, în toa­tă țara. A fost un proiect de pi­onierat cu efecte ma­­jore în so­cietatea ci­vilă, însă, din pă­ca­te, cu efecte mi­nore la nivelul Minis­te­ru­lui Culturii. Pa­tri­mo­niul este un su­biect i­nexis­tent pentru Mi­nis­terul Culturii în acest mo­­ment, aceas­ta este rea­litatea.

– Vedem foarte mul­te biserici de lemn, une­le dintre ele extra­or­di­nar de fru­moa­se sau vechi, cu acoperiș de tablă în loc de șin­drilă, și arată groaznic! Este normal să se muti­leze în acest fel clădirile isto­rice? Ce se poate face?

– Multe biserici au pus tablă peste șița veche pentru că era dete­riorată și risca să plouă înă­untru. Câtă vreme orice inter­venție este rever­sibilă, deci se poate reveni la starea anterioară, nu este o problemă. Și câtă vreme îi va prelungi viața unui monu­ment, e foarte bine. Când am făcut intervenții de urgență, nici noi nu am folosit șiță, nici tablă chiar – am fo­losit folie de plastic și chiar folii reciclate din banne­re­le de pu­blicitate. Doar ca să mai pre­lun­gim cu 1-2 ani viața mo­nu­men­tului, pâ­nă se înce­pea pro­gramul de resta­u­rare e­fec­tiv. Aș zice că es­te­tic nu este atât de important da­­că a­ra­tă rău o scur­tă pe­rioadă de timp, da­că prin asta se re­u­șește sal­va­rea unei bise­rici. Dar, repet, cu con­­diția ca a­ceas­tă inter­ven­ție să fie re­ver­si­­bilă și să nu ac­cen­­tue­ze și mai mult sta­rea de de­gra­dare a ei. Din păcate, se poa­te în­tâm­pla ca tabla să fie pusă prost și să apară infiltrații de apă sau, mai rău, din cauză că de obi­cei a­ceste biserici de lemn nu prea au fun­dație, să se toar­ne beton de jur-împrejur, ca un soclu, și asta poate distruge talpa bisericii.

„Nu gestionăm banii în interesul național”

– Și o ultimă întrebare – Catedrala Mântuirii Neamului este finan­țată cu zeci de milioane de euro, în timp ce aceste biserici vechi, de lemn, adevăratele catedrale ale românilor, lăcașurile în care au fost botezați, cununați și prohodiți, locul întâlnirii permanente cu Dumnezeu, se sting sub ochii noștri. Cum vi se pare aceas­tă situație?

– Știu că există această discuție legată de Catedrală și bise­ricile vechi, dar mai sunt și altele, despre bisericile noi și lipsa școlilor sau a spita­lelor. Din câte știu eu, bugetul statului are capitole diferite pen­tru aceste lucruri – cultura și patri­mo­niul au un anumit buget, propriu, care nu se ames­tecă cu cel pen­tru clădirile noi – spitale, școli etc. Dacă bugetul statului este construit corect, dacă banii sunt chel­tuiți cu cap, cu o stra­tegie și cu o viziune, toate aceste lucruri pot exista împreună. Nu de bani ducem lip­să. Nu banii sunt pro­blema! Problema este strategia statului pen­tru a cheltui acești bani, modalitatea de monitorizare corectă pentru a se cheltui acești bani așa cum trebuie. Nu gestionăm în interesul național banii, așa cum ar trebui. În rest, toate ar putea să coexiste – și spitale, și catedrale, și școli, și biserici vechi. O întrebare ar fi de ce sunt mai mulți bani la Catedrală și mai puțini la patrimoniu. Întrebați politicienii de ce au decis în acest fel. La un mo­ment dat, patrimoniul a fost trecut în strategia națională de apărare a țării, ceea ce este corect, pentru că pier­derea patrimoniului înseamnă pier­derea identității naționale. Și cu toate acestea, în afară de niște declarații pompoase, conducătorii țării nu au făcut nimic.