Marin Lupanciuc (actor): ”Am devenit un călugăr de teatru”

– În perioada 20-30 Octombrie va avea loc la București, marele eveniment artistic al anului: Festivalul Național de Teatru. El adu­ce pe scenă spectaco­le­le de top ale stagiunii trecute, precum și montări din stră­i­nă­tate. Prin­tre cele mai așteptate reprezentații este „Exod”, pus în scenă la „Tea­­trul Na­țional din Timișoara”, de un mare regizor european, Os­ka­ras Kor­su­novas. In­tervievatul nos­tru, tânărul actor Marin Lupanciuc, originar din Ba­sa­rabia, dar per­fect „naturalizat” în Banat, este revelația spectacolului timișorean –

„Cel mai greu rol pe care l-am făcut până acum”

– Felicitări, Marin! Faci un rol excelent în „Exod”. Ce reprezintă el pentru tine?

– Mulțumesc! Aici o să aleg să fiu scurt: repre­zin­­tă șansa la care visează fiecare actor care arde pen­­tru meseria lui! Un spectacol în care pui pe masă tot și-ți ții respirația, în speranța că ai cele mai bune cărți.

– Cum ai perceput întâlnirea cu uriașul regizor Oskaras Korsunovas?

– Pentru că sunt și vorbitor de limbă rusă, am reușit să trec de bariera lingvistică. Poate și de aceea, întâlni­rea cu Oskaras Korsunovas am perce­put-o și ca pe o întâlnire ne­aș­teptată cu mine, din vremea când locuiam în Ba­sarabia. Intimidat, la început, de gran­doa­rea nu­me­­lui său, am fost rezervat din toate punctele de ve­de­re. Dar mai apoi, am în­țeles că imensa umbră îm­prăștiată de soa­rele ce-i scaldă ca­ri­era nu este alt­ce­va decât rodul mun­cii unui om care nu are altceva în făp­tura lui decât dragoste și devotament pentru meseria pe care o face, calități depășite doar de curiozitatea sa sinceră pentru tot ce e nou.

– Cum a fost lucrul la acest spec­tacol atât de complex?

– A fost greu! Foarte greu. Cel mai greu rol pe care l-am facut până a­cum, un rol care mi-a împins limitele a tot ce credeam că sunt capabil să fac, fizic și mental. În acele două luni, fără să exa­ge­rez, am devenit un călugăr de teatru care, nu știu cum, mai strecura și câte o pauză de masă și somn. Cât de privilegiat pot să fiu, totuși, spu­nând asta. Cineva de sus mă iubește. Și deși nu sunt „omul lui Dumne­zeu”, genul ăsta de călu­gă­rie nu-mi displace deloc!

– Ce a fost cel mai greu?

– Cel mai greu a fost să mă stăpânesc pe mine. Să-mi țin firea explozivă și auto-destruc­ti­vă în frâu și să nu cedez presiunii. Pun enorm de multă presiune pe mine când vine vorba de munca mea, de parcă aș fi vreun adept al pro­ce­sului de transformare a cărbunelui în diamant. Cel mai greu mi-a fost să nu mă rătăcesc printre gânduri când, după repetiții, ajungeam pe banca din fața blocului și nu mă puteam desprinde de ea, ca să intru în liniștea casei, dar nici să simt agitația orașului, plimbându-mă, nu îndrăzneam. Cel mai greu a fost să-mi reamintesc că nu sunt singur și pot să cer ajutor. Dar, într-un sfârșit, cel mai ușor a devenit după ce am înțeles că am toți colegii de la care pot să-l primesc!

„Sub nicio formă nu sunt un paria basarabean”

– Spectacolul vorbește despre migrație. Tu, care ești născut în Basarabia, unde te simți acasă?

– De multe ori, în momentele dificile, din meserie și viață, mă surprind vorbind cu vocea personajului lui Mahershala Ali, din Green Book, care se întreba ce este el, dacă nu e alb ca să fie acceptat în societate, dar nici suficient de negru, ca să rămână în comunitatea lui.    Desigur, nu întruchipz, sub nicio formă, un paria basarabean, marginalizat de semenii săi români, ci, din contra, aici m-am simțit mai primit decât în propria țară, unde trăiam mereu cu puțină frică în sân, vis-a-vis de părerile mele, care puteau fi spuse într-o conjunctură nepotrivită. Nu pot să mă desprind complet de casa fizică de la sat, dar simt că mi-e și mai greu să o părăsesc pe cea de aici. Aici am început să pricep noțiunea de alegere și consecințele ei, m-am înconjurat de oamenii pe care vreau să-i văd și să-i ascult, și am început să-mi clădesc rostul în viață prin teatru. Privind retrospectiv, mă simt teribil de norocos că am avut șansa unui nou început la care toți visează. Am venit fără nimic, fără așteptări și vise, neștiind cât de mare era, de fapt, nevoia de a respira independent și am început să o fac aici, pe această „terra nova” din visele sărate ale marinarilor, căreia am început să-i spun: acasă.

– Încă de pe când erai student, jucai pe scena Teatrului Național din Timișoara. Acum ești angajat al acestui teatru. Cum te simți în această trupă?

– Acasă. Așa m-am simțit înainte, cât și după angajare! Poveștile despre „bau-baul” din teatrele românești au dispărut instant după prima mână de ajutor întinsă spre mine, cu generozitate și bunătate.

– Mai ții minte cum a fost începutul?

– Îmi aduc perfect aminte ce simțeam. Pe lângă expresia tâmpă de pe fața mea, cauzată de bucuria și exaltarea asemănătoare cu a unui țânc ce primește pentru prima dată o minge de cauciuc, simteam și ceva nobil în mine, ceva ce e peste puterea mea de a întelege și explica. Cred că pentru prima dată îmi simțeam micimea, într-un mecanism atât de mare și mă bucuram de ea, de acea micime. Mă bucuram că s-a mai găsit un loc pentru încă o rotiță mică în acel întreg, că pot să-mi aduc contribuția și că aparțin, în sfârșit, de ceva ce e mai mare decat EU și că deveneam un NOI, care, muncind cot la cot, cream ceva pentru VOI și, ca printr-o vrajă ce doar teatrul o are, deveneam un întreg care respira același aer, timp de câteva ore, până la sfarșitul spectacolului.

– Pe când erai student și jucai alături de greii teatrului, Ion Rizea și Matei Chioariu, în „O noapte furtunoasă. Un exercițiu”, în regia Adei Lupu Haus­vater, ce sentimente aveai?

– Ce mă împiedica să-i văd cu adevărat pe Ion și pe Matei era frica de experiența lor infinit mai bogată de­cât a mea. Îmi era teamă că: „o să mă eclipseze”, „o să mă mănânce în scenă”, „o să mă bage în buzunar” și alte expresii de doi bani care circulă pe coridoarele fa­­cultăților și contribuie la crearea unui BAU-BAU ce locuiește, desigur, în teatrele profesioniste și distruge viețile și carierele puilor de actori… Nu am fost în alte teatre din România, să verific zvonurile, pentru că nu am prins niciun spectacol în altă parte, dar vă spun cu mintea limpede și conștiinta curată, că nici urmă de BAU-BAU nu am văzut pe aici. Și Ion, și Matei, dar de fapt întreaga echipă a Teatrului Național din Timișoara, m-au primit cu brațele deschise încă din prima zi în care am intrat, panicat, pe ușă, ca să fac o înlocuire în spectacolul „Sunt o babă comunistă”, la reco­man­darea Claudiei Ieremia, care mi-a fost pro­fesoară timp de un an de zile și căreia i-am scos câțiva peri albi. Nu m-am simțit nicio secundă intrus, nu am simțit că cineva vrea să-mi ia pu­ținul pe care încep să-l adun, nu mi-a furat ni­meni replica, nu m-a împins nimeni pe scări și nu m-a descurajat nimeni dacă o dădeam în bară la repetiții. Am fost întâmpinat doar cu căldură și încredere, am fost tratat cu răbdare și înțele­ge­re și, pe lângă toate astea, am avut parte de o generozitate absolută. Cred că am primit tot ce are nevoie un tânăr actor cu ego-ul incontrolabil și spiritul fragil. Pe toate le-am luat și „furat” cu nonșalanță, și de la Ion, și de la Ma­tei, și de la întreaga echipă a Teatrului Național din Timi­șoa­ra, pentru ca, poate, cândva, la rândul meu, să dau și eu altora și să permit să se „fure” și de la mine.

– O ultimă întrebare: dacă ai fi spectator, ce te-ar impresiona la spectacolul în care joci?

– Ah, precum oricărui om, îmi place tot ce-mi poate face inima să tresară și să sporească senzația că-mi simt viața ce palpită în ea, iar EXOD, în sensul ăsta, este categoric un defibrilator. Spectacolul vine peste spectator, nu îi așteaptă cuminte apropierea, ci îl ia cu asalt, prin jocul de lumini, muzica live, jocul exploziv al actorilor, trecându-l printr-un roller-coaster emoțional. Merită să fie văzut.