Alina Zară: „Când voi pleca, vreau să am traista plină”

Mai întâi a visat să fie actriță. A cunoscut emoția scenei, pe care însă a părăsit-o pentru meseria de jurnalist. Ultima stație, înainte să se întoarcă acasă, în satul strămoșilor ei, unde și-a făcut o datorie de suflet din salvarea tradiției. „Mândra Chic”. O poveste modernă, despre bucuria brodată cu acul, pe pânză de borangic.

Mândra de Făgăraș

– Prima problemă care trebuie lămurită este cum de renunță o femeie tânără și frumoasă, la tea­tru și actorie, ca să se întoarcă în satul copi­lă­riei, dedicându-se tradițiilor străvechi?

– M-am născut în satul Mândra, la poalele Fă­gă­rașului, unde am pe­trecut o parte din anii co­pi­lăriei, vegheată de o bunică mun­citoare și iubi­toare, care nu numai că mi-a dat libertatea de-a hălădui pe dea­luri, dar m-a și fermecat cu poveș­ti­le ei extra­or­di­nare. Cealaltă parte a co­­pilăriei mele s-a pe­tre­cut la Bucu­rești, în familia unchiului și mă­tușii me­le, într-un me­diu cu totul di­ferit de cel de la țară. Așa am cu­nos­­cut via­ța cul­turală a orașului, cu spectacole de teatru, cu concerte, expoziții, o lume com­­plet nouă. Sigur că am fost fasci­na­tă de ceea ce vedeam și trăiam și, la îndrumarea unchiului și a mătușii, am urmat ac­toria, apoi am jucat un an la Teatrul Nottara. Doar că, destul de re­pe­­de, am simțit că nu este cel mai po­tri­vit loc pentru mine, că nu mă împli­nește cu adevărat ceea ce fac și, ca să fiu sinceră, că nici nu eram su­fi­cient de dotată pentru actorie, astfel încât să-mi fac din ea o meserie pe viață. Îmi lip­sea bucuria. Am schimbat teatrul pe jur­­nalism, am colaborat cu mai multe agen­ții de publicitate, dar nici munca asta nu mă împlinea. Oricât de inte­re­sante pro­iecte abordam, am simțit că nu sunt „aca­să”, cum se spune, că nu sunt în lar­gul meu în ceea ce făceam. Și-atunci, a ur­mat o mare cotitură a vieții mele, una benefi­că: am părăsit ora­șul și m-am retras cu ade­vărat aca­să, în satul copilăriei mele, la Mândra, locul în care au trăit strămoșii mei.

Muzeul de Pânze și Povești

– Proiectul dvs. are un nume pro­vo­cator, ju­mă­tate neaoș, jumătate modern: MÂN­DRA CHIC. Care este povestea lui?

– Ca s-o scurtez, am trecut de pe sce­na teatrului pe scena vieții, unde rolul pe care îl joc este unul social, comunitar, de recuperare a unei moșteniri sătești excep­ționale și de transmi­te­re a acesteia mai departe, într-un fel adaptat vre­murilor moderne. Prima mișcare după plecarea din Bu­curești a fost să transform casa bunicii într-un muzeu, Mu­ze­ul de Pânze și Povești, care cuprinde colecții etno­gra­fice locale, dar are și acțiuni cultu­ra­le: Suveica Ma­mei Ruța în jurul lu­mii (un proiect in­ter­na­țional de călătorie, cu peste un mi­lion de kilo­metri parcurși până acum) și Urzeala Vre­mu­rilor, care este un pro­iect de recuperare a unor meș­te­șuguri aproa­pe uitate, cum ar fi țesu­tul și dantelăritul.

– O nouă viață pen­tru casa bunicii…

– Casa are o poveste frumoasă, a fost moș­te­nită de bunica de la un unchi al ei, care a ridi­cat-o cu bani câștigați cu greu în America. Știți foarte bine cum au ple­cat la începutul vea­cului trecut mulți ro­mâni ardeleni în America, nu în căutarea aventurii, ci pen­tru a fa­ce bani, cu care, după ce s-au întors, au cum­părat pământuri și și-au înăl­țat case frumoase. În muzeu, ală­turi de expo­zi­ția etnografică per­manentă, există și un colț special, dedicat acestor temerari emigranți, care au visat la o viață mai bu­nă. Mân­dra Chic este un concept com­plex, care cu­­prinde, pe lângă Mu­zeu, cu toate pro­iectele lui sa­telit, și un atelier șe­zătoare, în cadrul căruia se cre­­ează piese de zestre, îmbră­că­minte și decora­ți­uni, pornind de la textile tra­diționale, lucrate manual!

– Ați mutat teatrul în mijlocul satului. În locul spectatorilor – co­mu­nitatea locală…

– Da, Mândra Chic este un proiect de dez­vol­ta­re comunitară, care pune în valoare potențialul și energia unui loc: Țara Făgărașului. Se recuperează meșteșuguri tradiționale, care se re­in­troduc în rutina vieții rurale. Un „eco­sistem” creativ, care să redea comu­ni­tăților încrederea și forța de odinioară. Este un proiect pentru redescoperirea, conservarea și promovarea produsului românesc autentic, inspirat de cultura și originile noastre străvechi.

Bunica Ruța și suveica ei minunată

– Ați pomenit un proiect cu nume de basm modern: „Suveica Mamei Ruța în jurul lumii”. Ce înseamnă?

– Mama Ruța este bunica paternă. Este cea care m-a crescut și lângă care am trăit până la ultima ei suflare. Cu mici răgazuri de timp în care am fost la facul­ta­te sau am fost implicată în diverse pro­iec­te răspândite prin țară… A fost o fe­meie blândă și iubitoare. Avea fața brăz­dată de urmele anilor în care a muncit din greu, de dimineața până seara. Zâmbea duios și nu am văzut pe fața ei niciodată vreo lacrimă. Le-am observat numai ur­me­le pe chi­pul ei, care mi se părea cel mai frumos din lume… Mâinile nu i se odihneau niciodată. Poate doar duminica, la bi­se­rică, dar și atunci se închinau sau ne mân­gâiau – pentru că ne plăcea să stăm cu capul în poala ei. Am rămas cu un dor nealinat de mân­gâierile și îmbră­ți­șările ei… Am și creat în atelier piesa „Îmbrățișare” (o maramă de ca­ti­fea, cu ciu­curi lungi de mătase, cum purta ea de săr­bători, la biserică). E în­so­țită de o scrisorică-po­veste, care îți spune că ori de câte ori vei purta eșar­fa, o să te îm­braci în îm­bră­țișarea celui care ți-o dăruiește și o să-i simți dra­gostea și căldura. „Suvei­ca Mamei Ruța în jurul lumii” este unul dintre pri­me­le din lanțul proiec­te­lor noas­tre de zestre contemporană. Cu el am în­ce­put în urmă cu mai bine de 10 ani. Bu­ni­ca era o femeie specială prin tot ce făcea și prin felul ei de a fi. Am petrecut toată copilăria noas­tră (eu și sora mea, Ioana) alături de ea. Ne spunea mereu că ar fi vrut să vadă Parisul acela de unde au adus evreii mărgelele de sticlă pe care și le-a cusut pe rochia de mireasă (pentru un pumn de mărgele, părinții ei au dat o vacă și un vițel). Sau tare i-ar fi plăcut să va­dă ce e în America cea mare, unde ple­ca­seră mulți din neamul ei, în primul val de emi­gra­ție ro­mâ­nească, de la începutul secolului. Să vadă de unde s-a întors unchiul Gheorghe cu 1000 de dolari, cu care a făcut, în 1910, prima casă din sat, cu ci­ment turnat la temelie (casă care acum găzduiește Muzeul de Pânze și Povești). Pentru că bunica nu mai trăia, când am început acest proiect, suveica bunicii că­lă­to­rește în locul ei pe tot Mapa­mondul și duce în lu­me povestea mea preferată, pe care am cules-o de la ea. E o poveste despre o trais­tă magi­că, cu care ne naștem, pe care o purtăm mereu cu noi și în care se strânge tot binele pe care-l facem în viață. E cea mai importantă traistă din colecția de traiste a fie­că­rui om. La noi în sat, fiecare fa­mi­lie avea o adevă­rată colecție de trăistuțe țesute cu suveica, în război: o traistă specială de mers la bi­serică, o alta de mers la câmp, alta de mers la oraș, alta în târg, alta cu plo­con, când se năștea un copil, alta cu cinste la nuntă etc. Dar trai­sta asta magică despre care vorbesc este singurul bagaj ce ne este permis în ultima călătorie. În cul­tura noastră popu­lară, pentru a ajunge la liman bun, în Rai, treci prin cele 7 vămi ale văzduhului unde, la fiecare în parte, trebuie să lași câte ceva. Nu ai de unde lăsa, decât din traistă… Este cea mai fru­moasă poveste a co­pi­lăriei mele. Într-un fel, când mă întreabă câte cine­va de ce fac toate lucru­rile as­tea, cu atâta implicare și zbucium, nu știu să răspund decât într-un singur fel: pentru că, la final, când plec, vreau să am traista plină, să pot trece toate vămile, ca să mă reîntâlnesc cu Mama Ruța.

– Pe cine aveți alături în proiectele dvs.?

– În primul rând pe Mimi, mama noastră. E la fel de îndemânatică pre­cum bunica. Mama conti­nuă să ne fie ală­turi, în atelier. Face niște broderii spec­­taculoase. Eu am foarte multă trea­bă în partea de management, rețele so­ci­ale, campanii și diverse alte proiecte din Țara Făgărașului.

Expoziție în garaj

– Dar proiectul „Garaj 30” ce presupune, ce înseamnă?

– E cel mai nou proiect al nostru, al Muzeului de Pânze și Povești. Îl resimt ca pe o datorie veche. E o călătorie de vin­decare personală. Deschid ușa spre trecut și descopăr, indi­rect, in­fer­nul prin care a trecut stră­bunica Eli­sabeta, mama Ma­mei Ruța, sub regimul și în în­chi­sorile comu­nis­te… #Garaj30 e un spațiu în care strân­gem o co­lecție de obiecte și mărturii din pe­rioa­da co­mu­nistă, obiecte ce tre­zesc nostalgie, obi­ec­te-sim­bol ca­re să recre­eze o ca­să în care au lo­cuit, cu poveștile lor grele, oa­me­nii care au făcut închisoare politi­că, fără vină și condamnare. Po­vești des­pre re­zis­tență, teroare, ne­drep­­tate, un capi­tol din istoria noas­tră recentă, pe care vrem să îl arătăm lumii în­tregi… O expo­zi­ție-con­cept, per­ma­nentă, ce este găz­du­ită, înce­pând cu 26 august 2023, în ga­rajul lui nea’ Ionică a lu’ Avram, fost șofer la IRTA. Și în­grijită, volun­tar, de Alexan­dra, fiica lui.

– Când și cum v-ați desco­pe­rit interesul pentru tradiția popu­lară? Să treci de la teatru la su­veică, precum bunica Ruța, nu e tocmai ușor…

– Am crescut pe lângă războ­iul de țesut al bu­nicii, alături de toate femeile din satele Fărăgașului, care veneau la ea să le desci­freze modelele pe care voiau să le năvădească. Printre țesături, dichisurile mătu­și­lor și scriiturile de modele ale Mamei Ruța, care ară­tau ca niște por­ta­tive muzicale… Am pornit pe drumul acesta fără să-mi dau seama. Călăto­ream spre viitor, pe un drum care era, de fapt, un drum de reîntoarcere la ori­gini… Bunica a fost cel mai apro­pi­at suflet de sufletul meu. Era blândă, atentă și iu­bi­toare. Ea ve­nea în povestea noastră de dra­goste cu toată lumea ei veche, cu valorile, cu bucu­riile, rostul și rându­iala celor de altădată. Toa­te astea au rămas parte din lumea pe care o recreez eu acum. O moște­ni­re mo­rală, care cere să fie conti­nuată. Pentru mine și toți cei ce rezonează sau au nevoie de ea. Mama buni­cii, străbunica mea, a fost închisă în închisorile co­muniste. Lupta ei de rezis­tență o continuăm noi, astăzi, ca pe o misiune, aici, în fosta ei gospodărie, o rezistență culturală, vie și activă, de salvare și per­petuare a tradiției!

Toți avem nevoie de vindecare

– Ce faceți, concret, în Atelierul de zestre contemporană?

– La atelierul Mândra Chic, ne place să spunem că pregătim piese de zestre contemporană pentru ro­mânii împrăștiați prin toate colțurile lumii, care nu mai au pe nimeni să-i reconecteze la rădăcini. Coor­do­nez un atelier în care creăm piese de îmbră­căminte și decorațiuni lucrate manual, care înglo­bea­ză textile și dantele lucrate manual, în diverse tehnici. De la tri­couri până la hanorace, trăistuțe de călătorie, tex­tile de casă, cămășuțe și rochițe pentru copii, insigne, semne de carte, perne decor, suveni­ruri lucrate ma­nu­al. În atelier lucrează per­soane an­gajate, dar vin și voluntari, care doresc să învețe diferite tehnici de lucru. Ne interesează să recu­pe­răm ideea de comu­ni­tate. Iar asta cuprinde, în esență, toate aspectele tradiționale. Trăim vre­muri în care suntem tot mai conștienți de nevoia de vindecare, pe care o avem pe toate planurile. Iar noi credem cu tărie în forța vindecătoare a comu­nității: cultural, emoțional, social, spiritual etc. Este o pro­vocare majoră. Ne punem cumva îm­potriva curentului, dar tragem speranța că vom reuși!

„Temelie și misiune”

– Sunteți mulțumită cu ceea ce faceți? Aveți răs­puns la strădania dvs.? Sufletul e și el mul­țumit?

– Nu ne-am propus obiective mari niciodată. Mergem înainte, pas cu pas, și ne adaptăm din mers strategiile, viziunea, chiar și misiunea. Este mereu una mai curajoasă decât precedenta. Greu­tă­țile sunt legate de sistemul greoi din România, care nu sus­ți­ne micul antreprenor cultural și tra­diția, dar sun­tem bucuroși că mesajele noastre ajung la oa­me­nii la care ne dorim să ajungă. La oameni care au nevoie de ele. E un soi de îm­plinire în fiecare etapă pe care o tra­ver­săm. Și fie­care etapă e ca o că­rămidă pe care o punem într-un zid. Un zid de ce­tate, care să reziste oricăror intemperii viitoare… În viața asta, probabil, vom fi­na­liza te­melia. Iar generațiile viitoare vor conti­nua să clădească. Poate vor veni vremuri în care zidurile se vor pră­buși, dar vor fi întotdeauna oameni care să o ia de la ca­păt. Important e să aibă temelie și misiune.

– E tot mai prezentă tendința ti­ne­ri­lor orășeni de a se stabili la sat, în locuri izolate. Credeți că asta poate însemna și o reîntoarcere, o re­găsire a tradițiilor pier­du­te?

– Tinerii se mută în zona rurală în căutare de liniște, aer curat, hrană sănă­toa­să, trai tihnit, nu pentru tradiții, care le sunt necunoscute, in­clu­siv gene­ra­țiilor de tineri care lo­cuiesc la țară. De altfel, nici satul idilic, des­coperit în va­can­țe și la care visează, nu mai există. Educația în școli e precară, cabinetele medi­ca­le jalnice, manelele bubuie pe ulițe, familii întregi își petrec viața la crâșmă sau pe tele­foa­ne, în aș­tep­tarea ajutorului so­cial, tot mai puțini țărani, alături de care să poți trăi experiențe autentice și tot mai mulți locuitori ai satelor, care se încuie în spatele porților înalte, ca să stea la televizor… Eu sper ca acești tineri care se mută la țară să caute și să găsească oazele de re­zistență tradițională ade­vă­rată și, îm­pre­­ună, să a­ju­te la re­­naș­te­rea co­mu­ni­tă­ți­lor cu iden­ti­tate pu­ter­ni­că, ca­pa­bile, la rân­dul lor, să cre­­eze tra­­diție, după modelul îna­intașilor.