LUPȘA DE PIATRĂ – cea mai veche biserică a moților

– La doi pași de drumul național care leagă orașul Câmpeni de Baia de Arieș, în satul Lupșa din Apuseni, se înalță cea mai veche biserică a moților. Puțini știu despre ea, și mai puțini o caută, deși a fost ridicată în urmă cu sute de ani de cnejii de Lupșa –

Puțină istorie: Cnejii „de Lupșa”

Ca să pătrundem în trecutul bisericii de piatră din Lupșa, trebuie să coborâm în timp multe vea­curi. Înainte de întemeierea Țării Românești și a Moldo­vei, aici, în Ardeal, stă­pâ­neau cnejii, nobili liberi, care con­duceau mici formațiuni sta­ta­le. Așa i-a găsit coroana ma­ghiară, când s-a luptat cu ei, întinzându-și suzera­ni­ta­tea și în „țara de dincolo de pă­duri”. De lăsat le-a lăsat cnejilor o largă autono­mie, în care pu­teau să se guver­neze cum do­reau. Le erau însă datori re­gilor Ungariei cu tributul sân­gelui, prin par­ticiparea, ală­turi de ei, la ma­rile lor cam­panii militare. Când mergeau la răz­boi, își alcă­tuiau pro­priul lor corp de oaste, aparte de cel al ar­ma­tei maghiare. Erau liberi și neînfricați. Și, ar trebui să adaug, credincioși ortodoxiei lor, căreia i-au ridicat biserici semețe, adevărate fortărețe în care se puteau ruga și, la nevoie, baricada, pentru a rezista unui asalt. În memoria poporului, cei mai cunoscuți sunt cnejii hunedoreni și bisericile lor de piatră. Dar cneji au fost pre­tutindeni în Ardeal. La Lupșa, în inima Apu­senilor, ei au întemeiat o mare familie, puternică și bogată, cu domenii care se întindeau până la Bu­dapesta. Părintele Ioan Vasii, lupșean din tată în fiu și parohul bisericii din sat, a cercetat arhivele și a găsit că, în toate documentele, ei erau numiți De Lupșa, după așezarea în care și-au avut curtea no­biliară și în care se născuseră. Au fost atât de mândri de satul în care s-au născut și din care a pornit drumul lor prin vremuri încât i-au trans­format nu­mele în supranume. De Lupșa a ajuns astfel un blazon al familiei cneziale, pe care au simțit nevoia să îl nemurească, ctitorind chiar la curtea lor bise­rica despre care scriu aceste rânduri, cel mai vechi locaș din Țara Moților și unul dintre cele mai vechi din toată Româ­nia. Cnejii de Lupșa au vrut ca biserica lor să nu fie mai prejos de cele ale ne­me­șilor ma­ghiari, așa că au ridicat-o din piatră, spre ose­bire de celelalte românești, care erau con­stru­i­te, în vremurile acelea, din lemn. Săpă­turile arheolo­gice mai recente, făcute chiar în sfântul locaș, au aflat în naos două morminte de co­pilași, de la 1370. Și tot săpăturile au desco­pe­rit că, pe locul bisericii de piatră ridicată de cneji, a existat una și mai veche, de lemn, cine știe cât de veche, mărturie a prezenței creștine pe aceste meleaguri. Dumnezeu le-a purtat de grijă și i-a ocrotit pe cnejii de Lupșa. Stăpâni­rea lor s-a întins, dimpreună cu averile, în tot Ardea­lul. Iubitor al hrisoavelor, Părintele Ioan Vasii le-a urmărit dru­mul prin vremuri în arhivele medievale. „Eu am fost impresionat cât de vaste erau proprie­tățile lor, ca­re se aflau nu nu­mai aici, la Lupșa, ci și în Iara, Ocoliș, Ca­cova Ie­rii, Munții Băi­șorii, Bă­i­șoara, Tras­cău, în zona Dejului și chiar și în zona Săla­jului. Cel mai important dintre cneji a fost Alexe More de Lup­șa, care ajunge chiar să dețină un castel la nord de Bu­dapesta. Să ai o astfel de funcție în acele vre­muri, de cas­telan, lân­gă Buda­pes­ta, era ex­traor­di­nar”. Însă pre­țul plătit de cnejii de Lup­șa a fost pe măsură: regatul ma­ghiar nu le-a îngăduit să-și țină nici legea, nici limba. Ca să-și păstreze privilegiile și averile și să urce în ie­rarhia statului maghiar, cnejii au trebuit să treacă la ca­to­licism și să se ma­ghia­ri­zeze. Dar, deși au trecut la credința apu­sului, bi­serica lor a rămas orto­do­xă, să le slu­jească su­pușilor lor drept scară spre cer. Și nu doar că moții au grijit biserica, dar au și apărat-o cu via­ța lor. S-a întâmplat ca, în timpurile uniației, un preot al bisericii să vrea să treacă la greco-catolicism, împreună cu câte­va familii din Lup­șa. Satul l-a lăsat, cu con­diția să își facă o altă bise­rică, nouă, oriunde ar dori. Dar stă­pâ­nirea budapes­tană, care voia neapărat bise­rica de piatră a cnejilor, nu a primit dorința lupșenilor și a trimis cătanele care au luat locașul cu sila. În sat s-a por­nit atunci o răz­me­riță. Țăranii au venit la lup­tă cu ce au pu­tut – coase și furci, rete­veie și bâte, nu doar bărbați în pu­te­re, ci și femei și bătrâni. Că­ta­nele i-au prins pe doi băr­bați, con­ducă­tori ai răscoalei, și i-au spânzurat. Așa și-au păstrat credința lup­șenii, iar astăzi, când curtea cnejilor e sub țărână, doar biserica ri­di­cată de ei ne mai amin­teș­te de fala și ortodoxia familiei „De Lupșa”. E un fel al lui Dumnezeu de a ne spune că averile se risipesc, dar rugăciunile rămân, dim­pre­ună cu zidirile care le-au ocrotit.

Biserica cnejilor

Satul Lupșa e adunat pe Valea Arieșului, de parcă suflarea lui toată s-ar fi strâns să bea din apa rece, venită din munți. Casele moților au coborât din munte, la șosea, așa că nu vei zări repede bise­rica deși e suită pe un deal, iar turla ei zveltă se pier­de între acoperișurile în­velite în draniță. O stră­duță îngustă, de piatră, suie abrupt din drumul mare. O iei pieptiș și, în doar câțiva pași, o poar­tă veche de lemn îți spu­ne că ai ajuns. De aici, de sus, toată Va­lea Ari­eșului și așezarea lup­șe­nilor se văd ca-n pal­mă. Calc pe pământul sub ca­re se află ruinele cur­ți­­lor cne­jilor. O mie de ani de trecut urcă prin iarbă și prin vinele mele până în inimă. Zidurile bise­ricii, peste care au curs a­proa­pe șapte vea­curi, îmi par atât de pu­ter­nice încât aș în­drăz­­ni să cred că mai pot duce încă pe atât. Nu doar mortarul le-a ținut le­ga­te, cât dra­gos­tea celor care s-au rugat aici.

Părintele Ioan Vasii îmi deschide ușa grea a loca­șului. E bătrână și roa­să de vremuri, dar încă se ține. E făcută din­tr-un singur trunchi de brad. Așa cerea, îmi spune părintele, tra­di­ția moților – ca ușa biseri­cii să nu fie închegată din mai multe scânduri. Se căta un brad într-atât de lat, încât să poată fi fă­cută din trunchiul lui o ușă de biserică. Fără cheutori, fără cuie, doar din bardă și rugăciune, o singură bucată de lemn, semn al trecerii din împărăția lumii în împărăția luminii. Și bradul se găsea întotdeauna, și ușa se făcea așa cum cerea datina. Pragul e ros de pașii creștinilor. Înlăuntru e o liniște deplină, și în aer, și în inimă. Asta simt ori de câte ori intru într-un locaș vechi. Dacă în cele noi trebuie să îți afli tu pacea, în cele străvechi, pacea urcă la tine prin pereți, prin zu­gră­veli, prin strănile vechi, mirosind a tămâie. E pacea tuturor celor care s-au rugat aici și și-au aflat-o în răs­păr cu tulburarea vremurilor atât de grele. Loca­șul cnejilor de Lupșa a fost restaurat recent. Mâini delicate au descoperit, migăloase, toată splen­­doarea trecutului. Din fresce mă privesc chi­­purile grave ale sfinților de demult. Odi­nioa­ră, zu­gra­vii nu cătau să picteze fețele sfinților astfel încât să fie plăcute oamenilor. Nu. Voiau doar ca prin ele să deștepte în inimi căința și, mai ales, un simță­mânt că aici, în biserică, nu ești pe pământ. Că din icoane nu te pri­vește o lu­me asemenea celei de afară, ci lumea de dincolo.

Preotul moților

Din orice direcție intri pe Valea Arieșului, pădu­rea o să te strângă în brațe, iar râul, care curge în dreapta ta, o să înceapă să-ți spună povestea Munți­lor Apuseni, cu povârnișuri repezi, pe care cresc toate florile și ierburile pământului. Nu-i ușor să tră­iești aici, dar munții și apele și pajiștile le-au îm­bră­cat moților viața în frumusețe, iar frumusețea poate să îți ia tot greul de pe umeri și să-l arunce în adâncul pământului. Așa s-au învățat mo­ții să tră­iască. Munții i-au făcut aspri, dar frumusețea le-a frăgezit inima, așa că sunt oameni tare calzi și primitori cu străinii, știu că o mână întinsă în ajutor la vremuri grele face cât o mie de vorbe bune. Eu n-am intrat în Țara Moților pe un drum, ci printr-o strângere de mână și o privire scurtă, în ochi. Mână de moț și privire de părinte. „Să știți că moților le place să le spui adevărul în față. De aceea îi și caută pe duhovnicii care sunt direcți”. Atât mi-a spus părintele Ioan Vasii și mi-a fost îndeajuns să-l în­drăgesc. Pe el și mâ­na lui grea, în care mâ­na mea de jurnalist, de­prin­să cu scrisul, nu cu mun­ca, s-a simțit slabă și, într-un fel, ocrotită. Prin strângerea aceasta de mână, l-am înțeles și pe părintele și pe cre­din­cioșii săi și satele și munții dimprejur. Era în ea și hotărâre, și cu­raj, și credință neclin­ti­tă în Dum­nezeu. Da. O strân­gere de mână adu­nă în ea multă credință – că poți să te rezemi pe cel din fața ta, pentru că și el, ca și tine și ca toți moșii săi, se rea­zămă, la rându-i, pe Bunul Dum­­nezeu.

Cufărul de taină al familiei

Părintele Ioan e lup­șan. E primul preot năs­cut și crescut aici, după aproape o sută de ani în care preoții slujitori au venit din alte sate. Un băr­bat falnic, aflat la mie­zul vieții, cu barba și părul înspicate de fire argintii. Dacă cineva l-ar îmbrăca în dac și l-ar duce la Roma, lân­gă columna lui Tra­ian, nu cred că trecătorii l-ar putea osebi de figurile sculptate acum două mii de ani. Așa sunt moții, așa au fost și cnejii – mlădițe ale unui trunchi vechi, pe care s-a altoit neamul nostru de acum. Nea­mul și, mai ales, credința. Cât am rămas la taifas cu dânsul, în răcoarea de piatră a bisericii din Lupșa, am coborât în timp până în anii copilăriei lui. Dru­mul prin vremi s-a oprit la moții de odinioară și la cre­din­ța lor, pe care s-a așezat, cuminte, și che­ma­rea la altar a părintelui Ioan. Și-l amintește și acum bine pe bunul său Nicolae, om trecut de optzeci de ani, care ținuse calea bisericii toată viața lui. Și care, odată ajuns neputincios, când nu-și mai putea purta pașii la liturghie, se uita duminica di­mi­neața la ceas, și când știa că părintele dă binecuvântarea în bise­ri­că, se ridica pe marginea patului și înlem­nea aco­lo, tăcut, urmărind doar cu ochii minții sfân­ta taină din bi­se­rică. Nu vorbea, nu se mișca, și le zicea și celor din jur – „Acuma e popa în bise­rică!”. La fel ca bunul a fost și mama părintelui. „Amin­tiri­le astea eu le păstrez într-un ungher de taină al inimii mele. E cufărul prețios al familiei. De câte ori n-am văzut-o pe mama în genunchi, rugându-se! Asta nu se uită niciodată! Oricât ai fi de păgân, când o vezi pe ma­ma ta în genunchi, te impresio­nează. Nu să o vezi astăzi sau mâine, ci zeci de ani în șir! Care copii, oare, dacă-și văd pă­rin­tele că face așa, se înstrăi­nează de biserică? Da­că-și vede mama că se roagă, și copilul se va ruga, chiar dacă la vârsta nebuniei, pe care cred că am avut-o fiecare, în jur de 18-20 de ani, mai face și gre­șeli. Dar lucrurile astea nu se șterg din memorie”.   

Așa s-a plămădit în sufletul părintelui Ioan chemarea pentru slujirea altarului. În tinerețe s-a îndreptat, ca toți moții, spre mină și a lucrat acolo patrusprezece ani încheiați, până când dorul după preoție l-a răzbit. Când Dumnezeu a hotărât, a lăsat totul și a apucat pe calea altarului. A preferat să fie sărac, a dat salariul și pensia mare a minerului pe smerenia slujirii altarului din sat. Nu are mașină, bate parohia la pas, dar și-a împlinit un vis pe care-l vor fi avut și moșii lui, care au ars ca lumânarea pentru credință. „Să știți că moții sunt conservatori. Țin la ce au moștenit, la trecut. O să vă spun o întâmplare ca să îi înțelegeți mai bine. Am avut în sat o doamnă din Bistra care a lucrat ani buni în Lupșa, ca veterinar, o femeie vrednică, oamenii au apreciat-o mult. Ea avea o altă credință, cred că mergea la martorii lui Iehova. A murit în puterea vârstei, suferea de epilepsie și lupșenii au venit la ȋnmormântare ei, au venit foarte mulţi, pentru că o iubeau. Pastorul care a săvârșit slujba înmormân­tării a fost impresionat de numărul lupșenilor care au participat și și-a spus că aici e un teren propice pentru prozelitism. De aceea, la câteva săptămâni, pastorul a organizat o evanghelizare, cum îi spun ei, la căminul cultural de la noi. Şi s-a trezit că era aproape singur – «Nu m-am aşteptat ca lupşenii să nu vină.», le-a zis celor prezenți. Nu a înțeles că pentru lupșeni era importantă recunoștința pentru femeia aceea, dar asta nu însemna că ei ar primi vreodată să își lepede credința. Nu. Niciodată”.

Păr. IOAN VASII

„Preoţia trebuie să fie de la uşa bisericii ȋncolo”

– Părinte Ioan, moții sunt împietriți în cre­din­ța lor strămoșească, la fel ca steiurile Munților Apuseni. Cum credeți că ar trebui să fie un preot de azi, pentru ca să le păstreze încrederea?

– Eu cred că în zilele noastre, preoţia trebuie să fie mai mult de la uşa bisericii ȋncolo, pe ulițele satului. Preotul să fie un model. Pentru că dacă eu, ca    preot, propo­vă­duiesc cuvântul lui Dum­ne­zeu ȋn faţa altarului, dar pe uliță mă aude cineva ȋnjurând, toată misiunea mea se duce de râpă. Când eram ȋn minerit, poate că la supărări, mai trăgeam şi eu câte o înjurătură, dar când am făcut pasul spre preoţie, primul lucru la care am renunțat au fost vorbele grele. Iar atunci când am putut să nu mai spun nicio ȋnjurătură, s-a schimbat total viaţa mea, şi asta o recomand tuturor. A început limpezirea.

– Lucrurile mici fac credința cea mare?

–    Spune Iisus că nu poate acelaşi izvor să dea şi apă dulce, şi apă amară. Nu poţi cu aceeaşi gură să binecuvântezi şi să şi blestemi – pentru că, până la urmă, orice ȋnjurătură e şi un blestem. Sunt lu­cruri simple, dar aici e esența. Nu cred că așteaptă Dumnezeu să facem teologie în familie și discuții dogmatice. Să trăim creștinismul în viața de zi cu zi, în raportul nostru cu semenii, că, până la urmă, ce ne va spune Hristos în Duminica Judecății? Că a fost flămând, și L-am hrănit, a fost însetat, dar L-am adăpat, că a fost gol, și noi L-am îmbrăcat, a fost în temniță, și noi L-am cercetat. Dacă vecinului îi arde casa și eu sunt la rugăciune, îmi las rugă­ciunea și alerg să-l ajut să stingă focul, nu? E firesc! De aceea eu tare îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru calea pe care am ales-o, pentru că, preot fiind, pot să modelez suflete. Ce am făcut, cu dra­goste am făcut!

Fotografiile autorului