DISNEY – 100 de ani!

– Mickey și Donald au devenit centenari –

A fost odată ca niciodată… Așa încep bas­mele pe care obișnuiesc să le depene filmele Disney, între care se numără „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, „Cenu­şă­reasa” ori „Mica Sirenă”. Și deoarece povestea ca­re urmează să fie istorisită este una magnifică, o poveste despre fantezie și magie, des­pre sărăcie și îndrăzneală, despre bogăție și putere, este firesc că și ea trebuie să înceapă așa: a fost odată ca niciodată…

Cu valijoara la Hollywood

Așadar, a fost odată un tânăr care, cu o sută de ani în urmă, s-a urcat într-un tren în Kansas City, din Vestul Mijlociu al Statelor Unite, neluându-și decât o valijoară drept bagaj, și a pornit spre California, pământul făgăduinței pentru industria filmului și divertismentului, care abia începuse să înflorească. În valiză se afla tot ce îl făcea mai mândru și mai bucuros pe lume: o bobină de film cu câteva secvențe amuzante, care o înfățișau pe Alice în Țara Minunilor, interpretată de o fetiță, în vreme ce ce­lelalte personaje erau desene animate. Tânărul în discuție – pe nume Walter Elias Disney – pusese la cale un plan îndrăzneț: el intenționa să facă în Los Angeles mai multe asemenea filme neo­bișnuite, cu muzică, glume și personaje amuzante și care să includă, în orice caz, și desene animate. La 16 oc­tombrie 1923, a semnat la Hollywood un contract care prevedea înființarea unui studio de film. A fost începutul unei as­censiuni de basm, de la o mică afacere, având la bază animația, la puternicul grup de divertisment The Walt Disney Company, cu aproape un sfert de milion de angajați în întreaga lume și care are în SUA o cifră anuală de afaceri de 83 de miliarde de dolari.

Bijuteriile Coroanei

În 1966, când Walt Disney a murit, fratele său, Roy, a cerut să se fondeze o arhivă, în care să fie stocate toate comorile produse de companie, de-a lungul istoriei ei. Acum, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea ei, această arhivă înțesată de minunății a fost deschisă publicului. După cum a declarat directorul expoziției, Becky Cline, Disney își prezintă cu această ocazie „bijuteriile Co­roanei”. „Disney 100” s-a des­chis mai întâi la München și apoi la Londra, și prezintă com­pania în întreaga ei diversitate, pe o suprafață de 1.500 de metri pătrați, unde pot fi ad­mirate aproximativ 250 de exponate, de la do­cu­mentele îngălbenite de vreme prin care a fost fondată firma, până la costume și recuzită din filmele clasice ale lui Disney și la proiectele la scară largă, uimi­toa­re și pline de cu­loare, pre­­cum fil­mele de anima­ție Pixar, spec­ta­colele „Răz­boiul Stelelor” și lumile par­curilor tema­tice.

Poate că cea mai puternică forță motrice a lui Dis­ney a fost curio­zi­tatea sa copilă­reas­că. „Nu pot sta ni­ciodată pe loc”, a spus el odată. „Tre­­buie să mă dez­volt și să experimentez. Nu sunt niciodată mulțumit de propria mea muncă și mă irită limitele propriei mele imaginații”. Atelierele sale de pe Hyperion Avenue din Hollywood semănau cu atelierul unui artist renascentist. Disney a adunat în jurul său oameni talentați, cărora le-a dat în mare măsură mână liberă. El însuși călătorea constant și aducea din locurile vizitate tot ce putea servi echipei lui drept sursă de inspirație. Din Europa a adus, de exemplu, 300 de cărți ilustrate cu basme și mituri, care au constituit baza marilor filme de animație de lung metraj, în urma cărora a obținut, în total, nu mai puțin de 26 de premii Oscar! Ulterior, el s-a felicitat singur, spunând: „Noi am demonstrat că străvechea formă de divertisment a basmului nu face nicio distincție între tineri și bătrâni”.

Carieră mondială pentru un șoarece: Mickey Mouse

Compania Walt Disney împlinise cinci ani când a fost creată o animație care avea să schimbe lumea. Un șoarece biped, în pantaloni scurți, cu urechi mari și o privire sinceră și loială – aceasta este cea mai veche reprezentare care ne-a rămas a lui Mickey, cel mai de succes personaj de desene animate al tuturor timpurilor. În 1928, el și-a făcut prima apariție publică în filmul sonor de opt minute, numit „Steamboat Willie”, considerat o senzație încă de la premiera sa care a avut loc la Colony Theatre din New York. Desenele nu numai că învățaseră să meargă, dar și dansau – iar muzica le însoțea la tot pasul.

„Leonardo da Disney”

Disney a fost inspirat de marii ilustratori și caricaturiști care au marcat istoria artei, precum Gustave Doré și Honoré Daumier, dar nu a vrut niciodată să recunoască că filmele create de compania lui au fost artă. El a pre­ferat să se descrie pe sine ca pe un meșter: „Cineva care construiește un pat cu linii bine definite, în care se poate dormi bine”.

Însă lucrurile au fost văzute altfel de intelectuali, de mințile creative și chiar de reprezentanții concurenței pe care o avea în acele vremuri, care au vizitat plini de fascinație studioul, între ei nu­mă­rându-se cineastul rus Serghei Ei­sen­stein sau laureatul Premiului Nobel pentru fizică, Albert Einstein. Dis­ney încă nici nu împlinise 40 de ani când a început să obțină diplo­me onorifice de la universitățile de elită Harvard și Yale. Iar renumitul desenator britanic David Low l-a numit, într-un eseu, „Leonardo da Disney”.

Pentru mulțimea tot mai mare de admiratori, era aproape magic, când un personaj desenat prindea brusc viață și era capabil să facă publicul de cinema să râdă sau chiar să plângă. Empatizăm cu aceste personaje, cu bucuriile și temerile lor, cu entuziasmul și speranța care le animă, deși sunt doar creații realizate cu ajutorul creioanelor, al vopselurilor și al pixelilor.

Când muzica spune povești

Disney a fost de la început clar cu privire la rolul deosebit pe care îl joacă sunetele și muzica în creațiile sale. „Cred că muzica reprezintă o modalitate minunată de a spune povești”. Coloana sonoră pentru „Regele Leu” a câștigat în 1995 un Oscar. Ca și în cazul creării personajelor, muzica înseamnă exprimarea personalității, în absența căreia nu este posibilă nașterea empatiei. Este vorba despre cântecele care le dau viață per­so­najelor, precum cântecul femeii-pasăre din Mary Poppins sau legendarul „Bare Ne­cessities” al ur­sului Baloo, din Cartea Junglei. Cântecele Dis­ney sunt opere de artă în sine, care au o viață pro­prie, independentă de filme.

Următoarea demonstrație de forță Disney, menită să ne arate de ce este între timp capabilă această veritabilă fabrică de vise, este un film care va ajunge în cine­matografe de Crăciun: „Wish” com­bină desenele clasice, realizate de mână, cu animația compu­te­rizată. Povestea este despre un regat în care dorințele se împlinesc și animalele dobândesc, prin ma­gie, abilități umane – unul din motivele clasice ale marilor filme care au la baza lor basme. Disney își pune deci încă o dată amprenta pe o poveste marca: Disney.

Micul vânzător de ziare

Walt Disney s-a născut la 5 decembrie 1901, în Chicago. Tatăl său, care provenea din Canada, avea origini irlandeze, iar mama, pe nume Flora, avea rădăcini ger­mane și englezești. În 1906, când micuțul Walter avea cinci ani, fa­milia s-a mutat într-o fermă din Mar­celine, Missouri, unde un un­chi al său tocmai cumpărase niște pământ. Acesta a fost locul în care băiatul a prins dragoste de desen, care avea să-i creioneze întreaga viață, după ce a primit cadou de la o mătușă un bloc de desen. Walt Disney și-a dezvoltat talentul copiind desenele apărute pe prima pagină a unei reviste la care era abonat tatăl său și a început, treptat, să lucreze și cu acuarelele, și cu creioanele colorate. În 1911, familia s-a mutat din nou, de această dată în Kansas City. Aici, Walter Disney s-a împrietenit la cataramă cu tizul său, Walter Pfeiffer, un coleg de școală, care i-a prezentat lumea vibrantă a filmelor și la care își petrecea mai mult timp decât stând pe acasă. Deși, la drept vorbind, băiatul nu prea avea vreme de stat. Indiferent cât de frig ar fi fost afară, el se trezea în fiecare dimineața la 4.30, pentru a distribui ziare și repeta operațiunea în fiecare seară, după termi­narea orelor de școală. Programul său era de-a dreptul epuizant, motiv pentru care Walt Disney primea adesea note proas­te, după ce i se în­tâmpla ca, răpus de somn, să adoarmă, pur și simplu, cu capul pe bancă. Și to­tuși, a continuat să o țină așa, vreme de șase ani. În plus, participa dumi­nica la cursurile Insti­tu­tului de Artă din Kansas City. Și de parcă n-ar fi fost destul, s-a înscris și la un curs prin cores­pon­dență, pentru a deveni mai priceput în realizarea caricaturilor. Iar în 1917, a căpătat prima șansă să se afirme. Familia se mu­tase din nou în Chicago, unde Walt Disney a de­venit caricaturistul re­vis­tei școlii. Și unde, de­sigur, a muncit ca de obi­cei, pe ici, pe colo, pentru a mai strânge un bănuț. De trei ori pe săptămână, urma și cursurile unei școli de artă, pentru care plătea tatăl său. Apoi însă, atâțat de faptul că fratele lui, Roy, se înrolase în armată pentru a lupta în Primul Război Mondial, Walt Disney a decis să-i urmeze exemplul. Nimic nu l-a descurajat – nici măcar faptul că încă nu împlinise vârsta ne­cesară. Ca să poată totuși pleca la război, aven­turosul ado­lescent și-a falsificat datele de pe cer­tificatul de naș­tere, ajungând, astfel, șofer de ambulață la Crucea Roșie. De război n-a avut însă parte – când a ajuns în Franța, deja se încheiase armistițiul. Walt Disney a avut în schimb prilejul, mult mai pașnic, de a-și decora ambulanța cu desene. Dar și de a publica unele caricaturi în „Stars and Stripes”, revista armatei americane.

La Hollywood

În octombrie 1919, tânărul s-a întors în Statele Unite, unde a devenit treptat atras de ideea desenelor animate. Iar în 1923, la doar 21 de ani, a luat drumul Hollywoodului, unde avea să facă istorie. Primul său moment de glorie a venit după ce l-a creat pe Mickey Mouse, personaj inspirat, spun unii, de un hamster pe care-l avusese mai de mult. Deși inițial a dorit să-l boteze pe simpaticul personaj Mortimer, soția lui, Lillian, i-a atras atenția că numele e cam pompos și i-a sugerat să opteze pentru Mickey. Un alt lucru pe care multă lume nu-l știe este că, cel puțin până în 1947, în­suși Walt Disney a fost „vocea” celebrului șoricel. În anii care au urmat, studiourile Disney au creat noi și noi personaje carismatice, care au ajuns să facă parte din viețile copiilor (dar și ale părinților și bunicilor) din lumea întreagă. În 1930, s-a născut Pluto, în 1932 a ve­nit rândul lui Goofy, iar în 1934, a intrat spectaculos în scenă caraghio­sul Donald Duck. Cu un an înainte, studioul a produs „Cei trei pur­ce­luși”, recompensat cu un pre­miu Oscar și descris drept „cea mai de succes animație scurtă a tuturor tim­purilor”. Faptul a fost de natură să-l pună pe Walt Disney pe gânduri, ajutându-l să realizeze cât de im­portant este să spună povești capti­vante din punct de vedere emoțional, care să țină publicul cu sufletul la gură. Așa că a investit într-un „depar­tament de povești” special, separat de cel al creatorilor de animații și menit să creeze intriga filmelor Disney. Și astfel a început ceea ce a ajuns să fie numit, pe bună dreptate, „epoca de aur a animației”, inaugurată de ce­lebrul desen animat „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, primul film ani­mat color și cu sunet, a cărui pro­ducție a durat patru ani și a pre­supus un buget de trei ori mai mare decât cel care-i fusese alocat inițial. Dar eforturile au dat roade, pelicula devenind una dintre cele mai mari succese de casă ale epocii sale și deschizând calea altor filme devenite clasice, marca Disney, precum „Pinocchio”, „Bambi” și „Cenușăreasa”.

Odată cu trecerea anilor, Walt Disney a devenit însă atras și de o altă idee. Plimbându-se cu fetele sale printr-un parc municipal din Los Angeles, el a început să viseze la un loc distractiv și cât mai curat, în care să-și poată petrece cu plăcere timpul, atât copiii, cât și părinții acestora. Inspirat de Grădinile Tivoli din Danemarca, el a început în 1954 construcția primului său parc tematic, care s-a dovedit un succes uriaș, ajungând să atragă, la doar o lună de la inaugurare, peste 20.000 de vizitatori pe zi. Din păcate, Walt Disney nu a apu­cat să se bucure prea mult timp de parcul tematic pro­iectat și construit sub supra­ve­gherea sa directă. Fu­mător înrăit, el a murit de cancer pulmonar, în 1966, la doar 65 de ani, lăsând însă în urmă o moștenire fa­buloasă, constând din zeci de filme de ani­mație, pline de mu­zică, de veselie și de culoare, și atât de fer­mecătoare, încât con­tinuă și azi să fie pre­țuite în întreaga lume, indiferent de națio­na­litatea sau de vârsta ce­lor care le urmăresc.