Alexandru Pugna (Directorul Centrului Județean de Cultură Bistrița-Năsăud): „În Munții Țibleșului nu a prea călcat omul” Zona dacilor liberi

– Numele dvs. nu are nevoie de prea multe re­co­mandări. În afara funcției publice pe care o în­de­pliniți, sunteți cunoscut și iubit ca interpret de ex­cep­ție al muzicii populare din zona Munților Țibleș, care despart ținutul Năsăudului de Mara­mu­reș. Se spune despre ei că ar fi printre cei mai sălbatici și neumblați munți ai României. S-au păstrat și tradi­ți­ile, rânduielile satului vechi românesc?

– Munții Țibleșului au, într-adevăr, zone în care nu a prea călcat omul și este o parte a României cu ade­vărat spectaculoasă, mirifică, aș zice – zona dacilor liberi. A ajuns și la noi modernitatea, dar, din fericire, tradițiile s-au păstrat poate mai mult decât în altă parte. La noi încă mai auzi bătrânii cântând prin grădini când își lucrează pământul, oamenii merg la biserică în costum tradițional, avem încă și rapsozi și poeți populari, așa-numiții oratori, dar și trișcași, neîntrecuți cântăreți la fluier. Dar în primul rând s-au păstrat credințele ancestrale legate de magie, femeile bătrâne mai cred încă în fermecături, în legări și dezlegări, mai cred în puterea descântecului, încă mai sunt femei care știu să descânte, mai ales în zonele mai izolate, în sate ca Molișet, Curtuiuș, Pălti­nea­sa… Încă spunem povești cu Fata Pădurii. Mama ne povestea foarte amănunțit despre ea. Și-apoi, specific pentru această zonă sunt păunii – feciorii ce poartă clopul împodobit cu pene de păun, unicat în lume. Povestea spune că păunii au fost luați prima oară de trei țărani, pe trei boi, apoi s-au înmulțit și au devenit simbol. Sunt elementul special al cos­tumului năsăudean, care se poartă de la Salva, până la Târlișua. Și eu îl port cu mare drag. Am făcut și un festival al cărui mare premiu este un clop cu păun. Din fericire, mai sunt câțiva meșteri populari care mai știu să facă așa ceva. Așadar, de la biserici vechi, la oa­meni păstrători de tradiții, Valea Țibleșului are ce să arate și cu ce să se laude.

Cântece pentru florile câmpului

– În zona Munților Țibleș se cântă cele­brele hore cu noduri, unice, prin sălbăticia și frumu­sețea lor. Și nu se cântă numai pe scenă, ci și prin sate, un obicei care în alte părți s-a pierdut. Cum se explică această înclinație a țibleșenilor de a trăi cântând?

– Dintotdeauna așa a fost pe la noi, că ță­ranul nu e învățat cu scena, el își cântă pe dea­luri și prin grădini bucuria și greul vieții. Or fi mulți, noi îi cunoaștem doar pe cei ce au avut curajul să iasă un pic în lumina reflec­toa­relor: Teodora Purja, de­cla­rată tezaur uman viu, fata dumneaei, Lenuța Purja, ba chiar și fiul ei, Sergiu, care a moștenit darul cân­tecului – deci, trei generații de rapsozi într-o singură fa­milie. În satul Molișet sunt Aurica Bizo și Eugenia Horoba, în satul Borleasa, iarăși mai sunt rapsozi… Pentru țăranii de aici, nu exista eve­niment important să nu îl înso­țeas­că de cântec – cântau la muncă, la botez, la nuntă, la înmor­mân­tare… În anii 80, mi-am luat un case­tofon micuț și am pornit să înregistrez oamenii de pe Valea Țibleșului care știau cânta. Am cunoscut atunci niște țărani extraordinari și am înre­gis­trat cântece fabuloase. În satul Spermezeu, de exem­plu, am cunoscut-o pe lelea Victoria Măierean, o voce absolut uimitoare, dacă cineva s-ar fi ocupat un pic de ea să o înregistreze și să o promoveze, pro­babil ar fi devenit una dintre cele mai faimoase și em­blematice voci ale României. S-a stins în satul ei, necunoscută, muncind pământul și cântând doar pentru florile câmpului. Eu am apucat șezătorile la care fetele cântau așteptând feciorii. Erau jocurile satului, când ceterașii trăgeau la cizași acasă adică la cei ce îi tocmeau, și veneau tot cântând și horind pe drum. Oamenii nu aveau prea multe surse de ve­se­lie și distracție ca acum, așa că foloseau orice oca­zie. Ca să nu mai vorbim de muzicanți, că dacă se auzea că vine și cântă la o nuntă Orbu din Târ­li­șua, se aduna tot satul să îl asculte și să joace, era vestit, cânta extrordinar! Oamenii nu mergeau la nun­­tă din obligație, mergeau de drag, să se bucure și să se dis­treze și era un adevărat spectacol.

Țăranii poeți și scrisorile lor în versuri

– Ați pomenit despre „oratori”, țărani care spun poezii scrise chiar de ei. S-a mai păstrat obiceiul? De unde vine?

– Și poezia, ca și muzica, s-au născut la sat din do­rința țăranului de a-și spune focul sufletului. Tradiția oratorilor s-a păstrat și datorită obiceiurilor de nuntă, de exemplu. Ei sunt cei care conduc nunta, starostele sau vătaful, unul din partea mirelui și unul din partea miresei, au desagi cu colaci și țuică. Și ei stărostesc, adică au un dialog în versuri, cuvinte meșteșugite, potrivite situației, de cele mai multe ori compuse pe loc. Stărostitul a venit din harul de a versifica pe loc. Dar în afară de asta, de multe ori, tot ce se întâmpla în sat important era povestit în ver­suri. Am cunoscut o bătrână, Ludovica, din Căianu Mare, o femeie care își iubea țara atât de mult, încât la 80 și ceva de ani își ținea cartea de istorie în lada de zestre! Ea mi-a po­ves­tit cum la o nuntă, socăcița a vrut să râdă de mire, că era șchiop de un picior. Și la momentul găinii, când se dă găina peste masă, la nănași, a strigat: „Mireasă, mirele tău seamănă cu calul meu! Calul meu e pan­ta­nog, mirele ți-i șon­to­rog, calul meu îi cal de casă, mi­rele ți-i după ma­să!”. Lumea a râs, dar mirele a fost așa de ofensat, că a vrut să oprească nunta. L-a chemat pe nănaș și i-a zis gata, stricăm nun­ta, merem acasă. Dar nașu a zis: finule, stai li­niș­tit, că îi răspund eu la smultura asta! Smultură, adică femeie cu părul neîn­grijit. Și când i-a dat socăciței capul de la găină cu un ban în cioc, cum cere tradiția, a strigat să audă toată lumea: „Socăciță tunsă-n frun­te, nu ești tunsă de fru­moasă, ești tunsă de pădu­chioa­să, că din frunche până-n șea­fă, ai păduchi câți peri pe-o vacă, din frunte până-n cosiță ai păduchi câți peri pe-o mâță! Socă­ciță, tu te țîi, da mucii-s mărg, n-am obială să ți-i ștărg, c-am avut una de lâ­nă, am pierdut-o la fântâ­nă, și-am avut una de sac, am pierdut-o la cerdac, so­căciță, ce să-ți fac?!”. Și iară o-nceput lumea să râdă, a râs și mirele și lucrurile s-or împăcat. Cam așa e cu oratoria… care, de fapt, vine dintr-o veche obișnu­in­ță de a pune totul în ver­suri, atunci când nu se poa­te în cântec. Asta poate și pentru că țăranii din zona Ți­bleșului au trăit în cultul cărții și al luminii în­vă­ță­turii, de aceea, nu întâmplă­tor, după Blaj, Nă­să­u­dul avea cele mai importante bi­blioteci din Ar­deal. Școala și educația au fost, pen­tru românii de aici, singura șansă de a rezista în fața con­ducătorilor străini care, deși erau minoritari, le impu­neau auto­ri­tatea lor. Pentru ardeleni a fost o chestiune de su­pra­viețuire cartea și școala. De-asta am avut și mulți poeți țărani care versificau sim­plu, din trăirea lor. Mergeți să vedeți la muzeul năsău­dean o mul­țime de scrisori din primul război mondial, scri­sori în versuri ale soldaților către părinții lor! Vă dați seama? Le povesteau părinților de acasă toată drama și nenorocirea frontului, în versuri! Din asta s-a inspirat și Coșbuc, atunci când a scris poezia Scrisoare de la Muselim-Se­lo – „Măicuţă dragă, cartea mea/ Găseas­că-mi-te-n pace!/ Pe-aici e vânt şi vreme grea,/ Şi-Anton al Anei zace/ De patru luni, şi-i slab şi tras,/ Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,/ Că numai oasele-au rămas/ Şi sufletul dintr-însul”. Așa e țăranul de aici… nici în cele mai grele momente nu se lasă de poezie și poezia l-a salvat din ce a fost mai greu.

– Astăzi, modernitatea strivește și egali­zea­ză tot. Ce șanse are tradiția să supra­viețuiască?

– În vatra satului, tradiția se va mai păstra, câtă vreme mai avem bătrâni. Ei trebuie în­curajați și susținuți, sunt singurii care mai păs­trează vechile valori. Satul românesc, du­pă cum spunea poetul Ioan Mureșan, se retra­ge în cărți și cărțile în bibliotecă. E important însă ca noi să păs­trăm în memorie tot ce a fost, să înregis­trăm, să filmăm, să păs­trăm tradiția ca mărturie a identității noastre, asta e tot ce mai putem face pentru această lu­me care dispare, sau mai bine zis se transformă. Aceste docu­men­te ne vor salva memoria, ne vor vorbi des­pre locul de unde venim și gene­ra­țiile viitoare, oricât de diferite de noi, își vor cu­noaș­te rădăcinile. Fără această „cul­tură mi­noră” a sa­tului românesc, după cum o nu­mesc astăzi unii mo­der­niști, nu am fi avut, de fapt, cultura ma­joră a Ro­mâniei de astăzi, nu i-am fi avut nici pe Enescu și nici pe Brâncuși.

(Urmăriți, în numerele viitoare ale revistei, re­por­­tajele din seria „Formula AS în Munții Țibleșului”.)

Foto: Matei Florian – 1