Era doar o copilă când a învățat de la mama ei meșteșugul de a coase costume populare, dar nu s-a gândit niciodată că asta-i va deveni patimă și destin. Cine să mai poarte astăzi catrințe și ii? Dar ce ți-e dat în straiță ți-e pus. Virginia Linul, din Salva Bistriței Năsăudului, a devenit una din cele mai cunoscute și prețuite creatoare de port tradițional din România. Ba, și mai mult, o luptătoare frumoasă și hotărâtă, pentru salvarea tradiției. Că nu sunt vorbe, ci fapte, o dovedește CASA COSTUMULUI POPULAR, construită în ograda părintească din Salva, în care a adunat comori ale trecutului. Frumuseți unice în lume, care să-i amintească în fiecare clipă a vieții că drumul pe care merge e bun.
O poveste brodată cu acul
Virginia Linul n-a știut dintru început ce comori pot naște, în urma acului, mâinile harnice ale țărăncilor din satul ei sau din cele învecinate. A trebuit ca mândrele costume populare românești să treacă granițele țării și, mai apoi, s-ajungă sub privirile pricepute ale unui designer francez, pentru ca să înțeleagă că adevăratele comori populare, adăpostite prin muzee, nu au doar trecut, ci și viitor. O poveste unică, românească, brodată cu acul, cu fir de borangic și mărgele, cu măiestrie și dragoste multă, cât să le facă unice pe pământ.
„Mama mea, tot Virginia Linul, la fel ca mine, a lucrat și pe vremea comuniștilor costume populare. Era creator autorizat. De cum am putut ține acul în mână, ne-a pus și pe noi s-o ajutăm, cele trei fete și un băiat. Coseam pieptare cu mărgele, cum se poartă pe la noi, pânzătúri fel de fel, cămeși, pentru toate satele din jur. Mama mergea cu ele-n târguri și le vindea, tot acolo lua comenzile, din asta ne-a crescut pe noi. Totul s-a sfârșit, însă, la Revoluție, când oamenii au vrut să se lepede de trecut. Au apărut hainele de import și portul nostru popular le-a părut dintr-odată românilor învechit, demodat, le era rușine să-l mai îmbrace. Umblau țiganii și adunau straiele românești pe un lighean de plastic sau pe o oală, ca să le vândă mai apoi, pe nimic, străinilor, căci ei, neavând așa comori, au văzut în ele ceea ce noi abia acum începem să vedem”, spune Virginia Linul.
Toată nebunia asta a durat câțiva ani, până când muzeele etnografice din țară au sesizat pericolul și au început să-i caute pe meșterii din sate care mai știau să lucreze tradițional, fie că era vorba de cusut costume populare, cojoace sau pieptare, de cioplit în lemn, de împletit din răchită, de țesut în război sau tors lâna și cânepa. Deschizători de drum au fost specialiștii etnografi de la Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului, urmați, mai apoi, de cei de la Muzeul Țăranului Român din Capitală. Timp de vreo doi ani, Virginia Linul a participat cu costume populare la târguri și expoziții, dar vizitatorii nu o credeau când le spunea că minunățiile acelea erau create de mâna sa și a mamei sale. „Dacă era zi de sărbătoare și nu mă vedeau lucrând efectiv la câte-o cusătură, mă întrebau ale cui costume le vând. Le spuneam că sunt cusute de mama și de mine, dar se uitau cruciș, li se părea că sunt prea tânără pentru asta. Se așteptau să vadă la cusut costume populare o babă, care mai are de trăit vreo două stații, și abia bagă ață în ac”.
Ambasadoare la Washington
Momentul decisiv în a se întoarce la meșteșugul cusutului de costume populare a fost participarea, ca reprezentantă a României, la Festivalul Smithsonian, din SUA, în 1999. România și-a prezentat atunci, timp de două săptămâni, cultura și tradițiile, într-o zonă centrală a Washingtonului. „Am acceptat să particip, cu gândul să rămân în America. Veneau la standul nostru mulți români stabiliți deja în SUA, care ne ofereau locuri de muncă, dacă am fi vrut să rămânem. I-am spus domnului Corneliu Bucur, regretatul director de atunci al Muzeului ASTRA Sibiu, că aș vrea să rămân. S-a uitat la mine și mi-a zis: «Ce faci tu nu poate face oricine. Hai acasă și fă ce știi să faci, costume populare, că tu faci artă, creezi valori. Sunt din ce în ce mai puțini cei care fac asta, pentru că nu mai știu, nu mai vor, și munca nu e plătită la adevărata valoare, dar ai să vezi că satisfacțiile-ți vor veni din altă parte», mi-a spus domnul Bucur, iar vorbele sale au cântărit mult în decizia de a mă întoarce”, povestește Virginia Linul.
Participarea la Festivalul Smithsonian a fost doar începutul pentru Virginia Linul. A reprezentat România la numeroase alte târguri din străinătate, iar atelierele de cusut, pe care le organiza pe oriunde mergea, erau, de fiecare dată, foarte apreciate de străini. „Datorită costumului popular românesc am ajuns să fiu privită ca o artistă, ca o ambasadoare a României. Am fost foarte apreciată, altfel nu știu dacă aș fi rămas în acest domeniu, pentru că munca nu e plătită la adevărata valoare. Dar am avut astfel ocazia și să văd lumea, pentru că atunci nu era foarte ușor să călătorești, trebuiau vize peste tot, era și costisitor”.
Așa se face că, începând din 2003, Virginia a decis să se ocupe de crearea costumelor populare. Și-a format o echipă de o sută de persoane, femei din Salva și din zonele învecinate, care lucrau la domiciliu. „Nu lucrează nimeni un costum cap-coadă. Eu croiesc, le stabilesc modelul, încadrarea, culorile, eu le dau pânzele și ațele. Prima comandă a fost de la o școală din Bistrița, apoi de la un ansamblu din Zalău. Mi-au adus un model vechi, de la muzeu, și le-am făcut costumele cerute”. Au început să vină apoi tot alte și alte comenzi, căci începeau să se reînființeze ansamblurile de dansuri populare desființate după Revoluție. Datorită cererii tot mai mari, Virginia Linul a reușit să determine pe mulți meșteri pricepuți din zonă să-și reia activitatea abandonată, fie că era vorba de cojocari, de femei care se pricepeau să țeasă în război pânze sau zadii, dar și de foste ucenice ale mamei sale, pricepute în a coase cu mărgele pieptare sau cămeși în stil specific năsăudean.
100%.RO
În 2011, vizitând România, designerul francez Philippe Guilet a văzut cu ochi de profesionist arta autentică ascunsă în costumul popular și în cultura tradițională românească și a gândit un proiect de promovare a ei, pe care l-a numit „100%.RO”, dublat și de o colecție de modă, „Prejudecăți”. „Colecția aceasta a inclus 31 de ținute create de Philippe Guilet și designeri români. Fiecare dintre ele a fost lucrată în colaborare cu câte un meșter popular din țară – au fost 50 de meșteri, pe care Philippe Guilet i-a și filmat, în diverse etape ale lucrului. A gândit câte o poveste pentru fiecare ținută, iar pe podiumul de prezentare, manechinele au fost însoțite de meșterul popular, îmbrăcat în costumul din care a fost inspirată ținuta”.
Ideea designerului francez i-a făcut pe români să reconștientizeze valoarea artei populare tradiționale, iar marile case de modă ale lumii au început să preia ideea și au răspândit peste tot acest gen de ținute haute-couture de inspirație tradițională. Costumul românesc a fost, însă, cea dintâi sursă de inspirație de acest gen pentru designerii lumii. „Dacă Philippe Guilet nu-l scotea în evidență, noi nu am fi conștientizat valoarea costumului popular românesc, am fi trăit în continuare cu convingerea că sunt țărănisme demodate și învechite”.
Pentru că foarte multe ținute din colecția creată de Philippe Guilet aveau elemente cu mărgele, el a lucrat mai bine de jumătate dintre acestea cu Virginia Linul, încurajând-o, totodată, să creeze ulterior propria ei linie vestimentară – LinIa tradițională, cu piese de îmbrăcăminte inspirate din arta populară năsăudeană. Atunci a construit Virginia Casa Costumului Popular. La etaj e muzeul, iar la parter, magazinul, deschis zi-lumină, căci clădirea e chiar la drum și sunt mulți cei care-i trec zilnic pragul.
„Toți caută povestea din spatele cusăturii. Aceasta e povestea: sufletul tău, pe care-l coși acolo. Cine pune mâna pe ac, n-o să mai spună niciodată că un costum popular e scump, căci va ști câtă muncă și migală înseamnă. Când omul cumpără un costum popular trebuie să fie bucuros că are un obiect pe care trebuie să-l poarte cu drag, și el, și generațiile următoare”.
Foto: OVIDIU GROVU (4), Arhiva personală Virginia Linul
