Ihsan Rustem (coregraf): „Dansul este o încântare pentru ochi, care atinge sufletul”

De curând, a avut loc la București, la Sa­la „Ion Caramitru” a Teatrului Națio­nal, cea de-a XXIV-a ediție a Întâlnirilor JTI, o mani­fes­tare care prezintă companii de top ale dansului mondial. De data aceasta, a fost vorba des­pre Ballet Jazz Montreal, cu spectacolul „Dance Me”, pe muzi­ca celui mai cunoscut cana­dian, Leo­nard Cohen.    Spec­tacolul este un omagiu adus mu­zi­cii, poeziei și personalității lui Cohen, dar și o celebrare a iubirii și a vieții, în general. În acest demers au fost invitați să lucreze la Mon­treal trei dintre cei mai renumiți core­grafi ai lu­mii: Andonis Fodiadakis, Anabelle Lopez Ochoa și britanicul Ihsan Rustem, pe care l-am rugat să ne acorde un interviu.

„Leonard Cohen este în ADN-ul canadienilor”

– De ce ați dorit să faceți un spectacol tocmai pe muzica lui Leonard Cohen?

– La vremea respectivă, se celebrau 40 de ani de la înființarea Ballet Jazz Montreal. Și ce putea să exprime mai bine cultura Montrealului, decât Leo­nard Cohen, născut și crescut în Montreal? Bunici, copii, părinți, ne­poți îi știu cântecele pe de rost. Nunți, botezuri și chiar și înmormântări au fost fă­cu­te pe muzica lui. Leonard Cohen este în ADN-ul canadienilor. Așa că ce alegere ar fi putut fi mai bună pentru sărbătorirea a patru decenii de la naș­terea companiei Ballet Jazz Mon­treal? Plus că atunci când Leonard a fost anunțat de această idee, a fost perfect de acord cu ea. Venea la re­petiții cu pălăria și cu pardesiul lui binecunoscute. A decis împreună cu noi ce piese să folosim. Nu și-a dorit neapărat hituri, a insistat foarte mult pe poezie. De aceea, în spectacol apare și el înregistrat, citind din scrierile lui. Era o prezență aproape permanentă între noi la repetiții. Dar, absolut în mod tragic, fără ca nimic să anunțe, el a murit cu doar câteva zile înaintea premierei. Așa că a fost cu atât mai important pen­tru noi să punem la­olaltă, prin acest spec­tacol, su­fle­tul Montrealului cu su­­fletul lui Leonard. Iar unii din­tre artiști și chiar oameni din pu­blic spuneau că au vă­zut în sală, la pre­mie­ră, o siluetă ca de fum, cu o pă­lărie și un par­de­siu. E o legendă în care vrem să credem.

– Ce reprezintă, de fapt, Leonard Cohen pen­tru ca­na­dieni?

– Dacă este să mă în­trebați pe mi­ne, eu cred că el este într-un fel tatăl canadienilor. E un artist care s-a dedi­cat atâtor arte, încât fiecare om poate gă­si în el ceva cu care să se identifice. Este compozitorul, cântăre­țul, poetul și prozatorul iconic al Canadei. A fă­cut is­to­rie în arta Cana­dei, și moș­te­nirea lui va fi veș­nică pen­tru aceas­tă țară. Im­pactul lui asu­pra atâtor artiști este uriaș. Creația lui a mar­cat o mulțime de mu­zicieni și de scrii­tori. Și este iubit și de oa­menii de pe stradă. De oriun­de din lume. Când am fost cu spec­ta­colul în turneu, de multe ori în sală nu mai era atmo­sfera unui balet, ci te sim­țeai ca la un con­cert. Publicul murmura sau chiar cânta cânte­ce­le lui Cohen cu voce tare. Așa că eu cred că el este foarte, foarte, foarte important pentru canadieni și nu numai pentru ei. Este important pentru întreaga lume.

„Le-am spus balerinilor să danseze de parcă ar fi ultimul dans din viața lor”

– Mesajul coregrafiei dumneavoastră care este?

– Eu am vrut să mă scufund cu totul în poezia lui Cohen, pentru că eu consider muzica lui poezie pură. Am citit scrierile lui, am ajuns până acolo, încât să citesc ce scriau chiar și fanii lui pe forumuri. Dar dincolo de toate interpretările, eu am decis să îl fac pe „Cohenul” meu prin arta mea, prin dans. Nu sunt expert în muzică și în literatură, așa că am făcut ce m-a dus pe mine capul. Eu mă pricep la dans. Și asta am făcut. L-am transpus pe Leonard Cohen în dans. Sigur că am fost in­spirat de poezia lui, de sensurile din spatele cânte­celor, de ritmul și de muzicalitatea care sunt mereu dă­tătoare de bucurie. Deși, în esență, mesajele din spatele melodiilor lui erau cumplit de triste, el le-a pus pe cea mai fru­moa­să muzică posibilă. De aceea, în baletul coregrafiat de mine pe „Dance Me to the End of Love”, am în­cercat să fac cele mai frumoase duete po­sibile. Și le-am spus dansatorilor să danseze de parcă acesta ar fi ultimul dans din viața lor.

„Se plânge mult, dar este și bucurie în spectacol”

– Cum arată ma­riajul dintre coregra­fia dvs. și muzica lui Co­hen?

– Cred că fru­mu­se­țea acestui spectacol con­­stă în faptul că sunt atât de multe melodii coregrafiate, încât este o întreagă călătorie prin viața și opera lui Leo­nard Cohen, fiecare mo­ment fiind foarte di­fe­rit de celelalte. Pen­tru că suntem trei co­regrafi implicați în pro­ducție, nu este o sin­gură direcție sau o uni­că viziune. Sunt căi și călă­torii di­fe­rite prin muzica lui Leo­nard Co­­hen. Și răs­pun­suri di­fe­ri­te la toa­­te în­tre­bările, inclusiv la cea pusă de dum­nea­voas­tră. Și tocmai aceasta este fru­mu­sețea acestui spec­ta­col. Pentru că în el se ascunde un dar frumos pentru fiecare. „Dance Me” este o ex­plozie de muzică, poe­zie, dans, lumini și um­bre, o cele­bra­re a spiri­tua­lității, o sărbătoare pen­tru u­rechi, ochi, min­te și suflet.

„Nu poți face performanță în dans fără o educație clasică”

– Preferați baletul clasic sau dansul contem­po­ran? Care ar fi principalele diferențe dintre ele?

– Asta este o în­tre­bare foarte grea, la care e foarte greu să găsești răspuns. Ce pot să vă spun este că toți dan­satorii de la Ballet Jazz Montreal au o foarte pu­ter­nică educație și pre­gătire de balet clasic. Pe de altă par­te, sunt ex­cep­ționali și în dansul contemporan. Încât eu cred că cele două pot foarte bine funcționa în tan­dem. Acum, hai să fim serioși, nu poți face performanță în dans fără o educație clasică așa, ca la carte. Acești dan­satori fac în fiecare dimineață a vieții lor câteva ore de antrenament de balet clasic. Iar seara, dansează dans contemporan. E o legătură per­fectă între cele două. Ba­letul clasic este un fundament puternic pentru deve­ni­rea oricărui dansator. Iar în ceea ce ne privește pe noi, cei trei coregrafi implicați în această producție, toți, absolut toți, avem educație de balet clasic. Nu se poate fără asta. Și mi se pare extraordinar că acum, com­pa­nii­le legendare de balet au în repertoriu dans contem­po­ran, iar cele mai re­vo­luționare companii de dans mo­dern au în spectacolele lor balerini de factură cla­sică. Iată că se poate. De aceea eu cred că trăim niște vre­muri foarte fericite, în care granițele sunt fluide și ne pu­tem îmbogăți unii pe alții. Nu mai există etichete, cutiu­țe în care suntem băgați, nu mai există limite, nu mai există interdicții. Suntem cu toții dansatori și atât.

– Ați avut mentori?

– Eu îi consider mentori pe toți coregrafii excepțio­nali cu care am lucrat pe când eram dansator. Îi amin­tesc aici pe Jiri Kylian, Mats Ek, Hans van Manen, Alexander Ekman. Cred că mentorii sunt foarte impor­tanți. Ei joacă un rol în devenirea noastră, chiar și atunci când noi nu realizăm acest lucru. Ei sunt mereu cu noi. Îi purtăm în noi. De fapt, îi con­si­der într-un fel sau altul mentori, pe toți oamenii de la care am avut ce învăța și de care am fost inspi­rat. Așa că eu iau foarte tare în se­rios acest lucru și încerc să transmit, la rândul meu, vii­toarei generații de dan­sa­tori și coregrafi, ce m-au învățat și pe mine profesorii mei, coregrafii cu care am lucrat, artiștii care m-au inspirat. Simt că a trans­mi­te mai departe tainele meș­te­șugului tău este o res­ponsabilitate uriașă, pe care eu încerc în fiecare zi să o onorez.

– Cunoașteți vreun dansator sau coregraf ro­mân?

– Pentru mine, una dintre cele mai frumoase și mai expresive balerine ale lumii este Alina Cojocaru. Stau de multe ori acasă și mă uit la înregistrări video cu spectacolele în care ea era prim balerină.

– Cu ce v-ați propus dumneavoastră să plece acasă publicul din România de la spectacol?

– Orice persoană, de orice vârstă, din orice țară, poate pri­mi cu toată bucuria acest spectacol, pentru că, pur și simplu, vorbește pe limba fiecărui suflet. E un spec­tacol de care pur și simplu te bucuri. Îl pri­vești, îl as­culți, te emoționează. Tocmai în asta constă frumu­se­­țea dansului. Că îndepărtează bariera ling­vis­tică. Nu avem nevoie să vorbim aceeași limbă ca să înțelegem mesajul dansu­lui. Tocmai în asta constă bogăția pe care ne-o dăru­iește această artă. Dansul este o încântare pen­­tru ochi, care atinge sufletul. Și sunt convins că asta este valabil și în România, și în Canada, și în orice altă țară.

Foto: Ciprian Zincă – 2