Crescătoria de cerbi de la Dârmoxa

Români care au reușit

„Mândru-și cân­tă-un cerb în co­­dru,/ Mândru cântă, de nu-i modru”, spu­ne, atât de frumos, colinda româ­neas­că. Nu știu de cântă cerbii ori ba, poate doar toam­na, când li-i vremea de-mperechere, atunci boncănitul lor ră­su­nă în pădurile cele bătrâne, pe unde-și mai află sălaș – dacă-și mai află! – ciute­le și cerbii.

În pădurile Bucovi­nei, însă, există un loc un­de o familie de oa­meni ai muntelui au fă­cut adăpost, în ograda lor uriașă, și pentru aces­te minunate vie­tăți ale pădurii. Crescătoria de cerbi a familiei Păcuraru se află la 1250 m, în arealul Munților Bis­tri­ței, pe un plai întins, încon­jurat din toate părțile de culmi. Satul se numește Dârmoxa și aparține, ad­ministrativ, de orașul Broș­teni din județul Suceava.

Irina e mezina familiei Păcuraru. Are doar 24 de ani, dar administrează cu pricepere afacerea familiei. „Părinții mei aveau cumpărat de mult acest teren și, inițial, au vrut să înființeze aici o fer­mă de vaci, dar prietenii familiei, care veneau în vizită mereu, de mult ce le plăcea zona, îi tot spu­neau tatei: «Măi, Mircea, de ce ne tot trimiți să dormim la pen­siu­ni­le din vale? De ce nu faci tu, aici, un loc în care să putem rămâne peste noap­te?». Așa a început totul, cu încă o căsuță lângă cea din bâr­ne de lemn, pe care o făcuseră pă­rinții mei pentru ei. Apoi încă o căsu­ță, și încă una”, povestește Irina.

Pentru că oamenilor le plăcea să vi­nă și să revină tot cu alți și alți pri­eteni, familia s-a gândit să le ofere oaspeților și alte modalități de a-și petrece aici un timp agreabil. Mircea Păcuraru, tatăl, a fost întotdeauna pasionat de animalele sălbatice, în special de cerbi și căpri­oa­re. Înaintând în vârstă, i-a fost tot mai greu să ajungă în pădure, să le vadă, așa că s-a gândit să le aducă pe ele în ograda ca­sei, să se poată bucura de ele oricând. A cumpărat de la o crescătorie autorizată din județul Sibiu, patru pui de căprioare și cerbi. În timp, au cres­cut și s-au în­mul­țit, turma numă­rând acum 5 capete de animale, toate în­re­gis­trate la primărie, conform normelor legis­la­tive în vigoare.

Inițial, țarcul în care au fost cres­cute era foarte mare și Mircea Păcuraru nu reușea să le vadă atât de des pe cât și-ar fi dorit. A mutat gardurile, micșo­rând pu­țin spațiul. „Avem o suprafață de 20 de hectare de teren, pășune și pădure, ca­re aparține familiei, iar ani­malele au suficient loc de mișcare. Co­sim iarba și facem fân pentru ele, le cum­părăm fu­ra­je și sare, au tot ce le tre­buie”, precizea­ză Irina.

Cerbii și căprioarele de la Dârmoxa sunt obișnuiți cu turiștii și se întâmplă, ade­sea, ca animalele să vină și să le mă­nânce din palmă, spre bucuria co­piilor, în special. Pentru că terenul per­mite, în zonă a fost amenajată și o tiroliană. Iar sus, pe cea mai înaltă cul­me din apro­pie­re, a fost construit un foișor din lemn în care cine urcă are șansa de a admira toți munții din zonă, într-o panoramă care-ți taie respirația.

„Bordeiul lui Ceaușescu”

– Cum a devenit pasiunea tatălui tău pentru cerbi o afa­cere de familie?

– Așa cum v-am spus, toți cei care veneau la noi voiau să revină și să-și aducă și priete­nii. Zona e frumoasă, e aer cu­rat și liniște. Cumva, ei, oaspeții, ne-au determinat să transformăm totul în afacere. Noi suntem două fete și doi băieți la părinți, am fost plecați la muncă și prin străinătate, dar am decis să ne întoarcem acasă și să ne implicăm, să ne ocupăm de ceea ce avem aici. Vara și iarna e cel mai plin la noi, avem inclusiv turiști din străinătate. Între timp, ne-am făcut și un Punct Gastronomic Local, iar mâncă­ru­rile cu care-i omenim par să con­stituie, ele însele, un alt punct de atracție pentru cei care aleg să ajungă aici. Căbănuțele noastre au nume – Glasul Cerbului, Coliba Bunici­lor, Bordeiul lui Ceaușescu –, însu­mând șapte ca­me­re cu 14 locuri pentru adulți și paturi supli­men­tare pentru copii. Camerele sunt complet utilate și au baie proprie, astfel încât ori­cine se poate simți aici ca acasă. Pentru cei care doresc să-și gătească singuri, avem un grătar, un foișor și o sală de mese. În ce privește oferta turis­tică, cerbii și căprioarele sunt atracția principală, dar și peisajele deosebite din zonă. Cei care vin pot face plimbări pe dealuri, prin pădure, la nevoie îi ghidăm și-i ducem noi, cu ATV-uri, prin zonele mai puțin accesibile. Sunt două mânăstiri în apropiere, 20 de izvoare cu apă terapeutică, amenajate, și ne aflăm la doar 30 km distanță de Vatra Dornei și vreo 12 km de Broșteni.

– De ce „Bordeiul lui Ceaușescu”?

– Căsuța care poartă acest nume a fost făcută din bârnele unei cabane construite în anul 1938, la Șesu Morii-Vârful Bârnaru, unde Nicolae Ceaușes­cu mergea la vânătoare de cerbi și cocoși de munte. Cabana aceea a fost relocată și recon­stru­ită la noi în anul 2018, fiind astfel salvată de la distrugerea totală.

„Nu mă văd trăind în haosul de la oraș”

– Sunteți oarecum izolați aici, în vârful mun­telui. Ce e cel mai greu, în administrarea unei astfel de afaceri mai puțin obișnuite?

– Pentru noi, pentru zona asta, greu e că drumul de acces nu e amenajat. Nu e asfaltat, e doar pie­truit, dar primăvara și toamna se cam strică de la ploi, de la zăpada care se topește. Iarna îl curățăm noi, punem sare, îl deszăpezim cu utilajele proprii. La început a fost greu, până am rezolvat alimenta­rea cu apă și curent. Apa o aducem de la un iz­vor aflat la 2,5 km de noi. A fost greu, cum spu­neam, dar, dacă îți dorești cu adevărat ceva și o faci cu drag, nimic nu e imposibil.

– Cu siguranță că în afacerea asta aveți nevoie și de ajutoare. De unde vă re­crutați angajații? În România e greu cu forța de muncă…

– Forța noastră de muncă sunt rudele. Suntem o familie mare, iar în ceea ce fa­cem sunt implicați cumetri, cuscri, veri, verișoare, mătuși. Poate că dacă am că­u­ta să angajăm pe cineva, lucrurile n-ar mai fi la fel de simple. Dacă în orașele mari exis­tă probleme cu mâna de lucru, vă dați sea­ma ce ar însemna să căutăm noi pe cineva care să se angajeze aici, în creierii munților!

– Ești foarte tânără, Irina. Nu te simți izolată aici, nu te cheamă largul ora­șului?

– M-am gândit și la varianta asta, dar nu cred că e pentru mine, deși la noi în zo­nă orașele sunt micuțe și e aproape ca la sat, nicăieri nu poate fi ca aici. Avem li­ber­tate, natură, cu tot ce înseamnă ea, li­niș­te, animale, aer curat. Nu mă văd nici­cum trăind în agitație, în haosul de la oraș. Și-apoi, eu sunt, ca să zic așa, îm­pli­nită. Am bărbat și copil, un băiețel căruia nu-i place deloc la grădinița din sat. Cât e aici, la crescătorie, de dimi­neață și până seara e tot pe afară, nu-i e foame, nu-i e sete. Se-nvârte printre ani­ma­le, vorbește cu ele, iar seara, când in­tră în casă, cade rupt de oboseală. N-am nicio teamă că i se poate întâmpla ceva rău, copilăria lui aici înseamnă libertate și sănătate. Ce mi-aș putea dori mai mult?

Într-un colț al ogrăzii, câteva căprioa­re stau tolănite pe un pat de fân. De de­par­te, din dunga pădurii, cerbul cel bă­trân ne supraveghează liniștit. O scenă ca din poveste, pentru care merită să mergi, măcar o dată, în Bucovina, la familia Păcuraru, la Crescătoria de cerbi din Dârmoxa.