DAN MERCEA (cercetător în științe sociale, profesor la University of London): „Trăiesc în ambele țări. Nu mă simt un cetățean mai puțin angajat politic în România decât sunt în Marea Britanie”

România din Anglia

„Am avut de urcat o pantă foarte abruptă, dar așa m-am îndrăgostit de munca de cercetare”

– Ești clujean la origine, absolvent al Univer­sității Babeș-Bolyai și, de câțiva ani, predai științe sociale la prestigioasa University of London. Care e drumul acestei deveniri spectaculoase?   

– Am venit prima oară în Marea Britanie la înce­pu­tul anilor 2000, la Nottingham, ca student „Eras­mus”. Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB) din Cluj, un­de studiam, avea o înțelegere cu cei de la Nottingham, care îți oferea opțiunea să-ți dai licența în Marea Britanie. Asta a în­sem­nat mai mul­tă    mun­că, dar a fost o experiență uni­că, mai ales că eu ve­neam dintr-un sis­tem în care accentul era pus aproa­pe ex­clu­siv pe repro­du­ce­rea in­for­­ma­ției. Aici, totul era construit în jurul ide­ii de gândire cri­tică, com­plet necu­nos­cut mie. Am avut de ur­cat o pantă foar­te abrup­tă, dar așa mi-am deschis ochii și așa m-am îndră­gostit foarte mult de munca de cer­cetare. M-am întors în România, mi-am dat licența și la Cluj, iar de acolo am mers la Budapesta, la Central Euro­pean University. Obținusem un loc la masterat în Marea Britanie, dar nu aveam bani decât pentru taxe și nu era realist să studiez și să mai și lucrez 8 ore pe zi, ca să mă întrețin. România nu era încă în Uniu­nea Europeană, iar taxele erau de 3 ori mai mari. După ce România a intrat în UE, am venit la doctorat, la York, un orășel din nordul Angliei, cu o univer­si­tate foarte bună și cu un departament de Sociologie, absolut incredibil. Pe vremea aceea, nu exista în Ro­mânia un expert pe tema mea de cer­cetare – folosirea mijloacelor de co­mu­nicare socială în evenimentele de pro­test și în mișcări sociale, iar protes­tele pen­tru Roșia Montană erau abia la înce­put. Practic, nu aveam cu cine să studiez în țară. După doctorat, am ple­cat în Olanda, ca să fiu mai aproape și de viitoarea mea soție, care e tot din Cluj. Aveam o părere foarte bună despre Olan­da și, într-adevăr, țara s-a dovedit foarte ok. Una dintre reuși­tele mele la doc­torat a fost că am reușit să fac o în­tâlnire internațională la Cluj, în 2010, pe o temă de mare ac­tu­alitate pe atunci – re­lația dintre mediile sociale și democrație. Am reușit să invit la conferința aceea oameni iluștri, pe care eu îi citisem în timpul doctora­tului. E important să-i cu­noști, fiindcă încet, încet afli și de o bur­să post-doc­torală, de un post de profe­sor… Mi-am depus dosa­rul la mai multe in­sti­tuții și, în final, am ajuns la University of London.

„Mi-a luat mult timp să mă acomodez”

– Cum te-ai a­dap­tat la mediul universitar lon­do­nez, destul de cos­mo­polit?

– La început, comparam totul cu Olanda. Plă­team a­colo pentru un apar­tament mult mai puțin decât plă­team la Londra pe o cameră și un duș! A fost un șoc, am avut o relație de ură și pasiune cu Londra, mi-a luat mult timp să mă acomodez. Lon­dra e prohibitiv de scum­pă, se ba­zea­ză foar­te mult pe exploa­tarea re­sur­sei tinere de mun­că. Și ches­tia asta cumva mă roa­de, pentru că n-a trecut așa mult timp de când eram și eu în situația aia. Tinerii care ne ser­vesc aici, în cafe­nea­ua unde ne aflăm, pro­babil că trăiesc în chirie, câ­te 4-5 oameni într-un apartament. E un precariat, cum i se zice aici, care pâ­nă recent era for­mat în mare măsură din emi­granți din Europa de Est. Acum sunt din ce în ce mai puțini, pentru că ieșirea Angliei din UE a venit la pachet cu pandemia, iar oamenii nu au mai vrut să stea la Lon­dra, pentru că era îngrozitor de greu. Guvernul a re­acționat rapid, a oferit salarii compen­sa­torii, dar tot e brutal să locuiești la Londra. E multă bogăție con­centrată în Londra și asta aduce o mare antipatie. Unul dintre motivele pentru care lumea, mai ales din nordul țării, a votat pentru ieșirea din UE, a fost ura față de Londra: „Elitele din Londra ne spun nouă că e mai bine în Uniunea Europeană? Aiurea, noi vrem afară!”.

Propagandă și dezinformare

– Ce anume predai aici și care e direcția cer­ce­tărilor ta­le? Ce efecte produc ele în so­cietate?

– Cercetarea și predarea sunt două lucruri com­plet di­ferite aici. Noi, la Londra, ne mândrim că suntem o univer­sitate care promovează cerce­ta­­rea. Suntem „research uni­ver­sity”, dar sunt și univer­si­tăți unde cercetarea are un rol se­cundar. La nivel de licență, pre­dau „New Media Challen­ges” („Provo­că­rile noilor me­dii de comunicare”, n.r.), un curs introductiv, în care por­nim de la transformările din economia post-industrială și ajungem la subiecte mult mai specifice – cum își constru­iește o persoană identitatea pe In­ter­net, de exemplu. Vorbim și de chestii foarte punctuale, care apropie subiectul de stu­dent. La masterat, predau „De­mo­cra­tizare și co­municare în re­țea”. Pornim cu teoria de­mo­crației și pe urmă intrăm în discuții legate de felul în care teh­no­logiile au fost în­glo­bate în instituții politice, în procese politice și ajungem până la teme foarte spe­ci­fi­ce, discu­tăm des­pre protes­te, miș­cări sociale, ac­ti­vism. Din 2016, discutăm la curs despre propa­gandă și dezinfor­mare.

– O temă ex­trem de actuală, pe plan interna­țio­nal. Care e zo­na ta de interes?

– Eu lucrez la un jurnal, unde rata de acceptare e se­ve­ră, de 10%! În cazul lucrării des­pre dezinfor­mare, a durat aproape un an până la publicare. Dar la momentul respectiv, erau deja investigații în Con­gresul American și fuse­se creată și în Marea Bri­tanie o comisie specială le­gată de implicarea Rusiei în alegerile din cele două țări, prin manipu­larea rețelelor sociale. Când am pu­bli­cat lucrarea, am prins exact momentul ăsta. Un co­leg de la serviciul de presă al universității a pus ochii pe lu­crarea noastră și ne-a zis: „E un jurnalist la Lon­dra care scrie pe IT. Când terminați lucrarea, scri­e­ți-mi o pagină să i-o trimit”. Când lucrarea a fost ac­cep­tată, am făcut un interviu cu acel jurnalist. Am avut, apoi, 2-300 de interviuri unul după altul. Ne cita lumea în Parlamentul britanic, eram invi­tați la tot felul de evenimente, au venit oameni din guvern să discute cu noi, ne-au chemat și cei de la Twitter să poves­tim. E o muncă care-ți dă foarte multe sa­tis­facții, dar este o muncă pe care o faci în plus. În Ma­rea Britanie, im­pactul se definește prin ceea ce ai schimbat cu cerce­tarea ta. În cazul nos­tru, a fost o schim­bare în discur­sul pu­blic: la un moment dat, unul dintre mem­brii comisiei de cercetare din Par­la­mentul European cita studiul nostru. Am avut im­pact, dar impactul trebuie să se bazeze pe o cercetare riguroasă, în lumea noas­tră, reputația e foarte importantă.

„Legăturile emoționale cu România sunt cât se poate de strânse”

– Lucrezi acum la un proiect în România, chiar la Cluj, la universitatea de la care ai pornit. Îți dă o motivație în plus faptul că te întorci să faci cer­cetare aplicată pe România?

– Normal, legăturile emoționale cu România sunt cât se poate de strânse și e un privilegiu să fac cer­ce­tare aplicată pe România. Sunt foarte puține lucrări academice pe percepțiile legate de schim­bă­rile cli­ma­tice în România și în zona est-europeană. Pentru noi, acesta e un studiu-pilot: împreună cu finanța­to­rul, am agreat că România este un caz im­portant, pen­tru că e un pol de dezvoltare econo­mi­că, dar este și un pol de stabilitate politică. Lucrăm pe o finan­țare venită prin PNRR, am construit o echipă la Cluj, se lucrează foarte bine în proiect. Merg în Cluj, stau în Cluj, pentru mine e un vis! În plus, legătura in­sti­tuțională cu UBB e foarte bună. Am senzația că vor să creeze un pol de excelență și am creat o echipă în care ne formăm unii pe alții, ne mo­tivăm reciproc, construim împre­ună, e o ex­pe­riență absolut incredibilă. Am ajuns la o fază în care îmi pot permite să stau în Londra, să stau și în Cluj, să fiu în două locuri. E un moment în cariera mea în care mă simt privilegiat.

„Clujul a ajuns într-o zonă de supraîncălzire”

– Cum „simți” Clujul și atmo­sfera lui, în com­parație cu Londra?

– Clujul mi se pare la fel de scump ca Londra (râde). Îl văd cu o anumită detașare și mi se pare că a ajuns într-o zonă de supraîncălzire. E victima propriului succes, să zi­cem. Ai foarte, foarte multă bogăție vizi­bilă, pentru că e un oraș mic. Dar mă gân­desc, ca și aici, la Londra, la cum se descurcă un student: câte joburi trebuie să aibă ca să-și per­mită o chirie? Când văd prețurile de la Cluj, mă gân­desc la cât costau casele în Olanda. Și sunt pre­țuri comparabile cu Haga, acum un deceniu!

În același timp, Clujul mi se pare incredibil de dinamic. Îmi aduc aminte de verile când orașul era absolut mort. Plecau studenții, se trăgeau obloanele, Clujul devenea un oraș mic și stătut, de provincie, în care erai prizonier. Aspirația mea era să ajung la București, să văd concerte, muzee, teatru, cinema. Acum, e complet schimbat. Indi­fe­­rent ce crede lu­mea de festiva­lurile de acolo, vine foarte multă lu­me, descoperă Clujul, se îndră­gos­tește de oraș, apre­ciază orașul. Noi ve­nim la Cluj în vacanțe, când ter­mi­nă fiul meu școala la Londra. Și prin­dem chiar înce­pu­tul sezonului de festivaluri. Anul ăsta, era plin de lume care mergea la Electric Castle. Clujul vibrea­ză. E minunat! Din punctul ăsta de vedere, ce-au reușit să facă oamenii de acolo e extraordinar.

„Am luat dosarul de la Securitate, ca să-l înțeleg mai bine pe tata”

– Dane, ești fiul unui mare cercetător român, regretatul a­ca­­de­mician Victor Mercea, o so­mi­tate în lumea fizicii. Se trans­­mite pasiunea pentru cercetare în familie?

– Când a murit tatăl meu, aveam 6 ani și ceva. N-am avut genul de contact care să-mi in­du­­că o anu­mită stare de spirit, dar, crescând, am ajuns să înțe­leg mul­te lucruri. La școală, am fost o vreme foarte pasionat de Fi­zi­că, după care n-am mai fost deloc pasionat. Iar profesoara de Fizică îmi spunea: „Îl faci de rușine pe taică-to!”. După care mergeam acasă și sora mea îmi zicea: „Stai liniștit, profesoara exagerează”. Tata era o figură despre care se vorbea reve­ren­țios. Ajungând la vârsta la care mă interesa munca pe care a fă­cut-o el, am înțeles mai bine cât de importantă este per­seve­rența în cercetare. Prima lecție de bază ca cercetător e să te obiș­nu­iești cu eșecul. Trebuie să în­veți că vei da greș. Poți greși de foarte multe ori, dar, încet, încet, îți iei o direcție pe care trebuie să o urmezi. Și asta am văzut în ceea ce făcea tata. Am reușit recent să studiez dosarul de Securitate al lui și acolo am văzut cât de mult a lucrat colectivul pe care îl conducea la pro­ducția primei instalații de apă grea industrială din Româ­nia, care, în anii ’60, era o mare inovație. Așa am ajuns să apreciez mult mai mult ce a făcut. Eu, care am liber­tatea de a-mi crea propria tra­iectorie, văd lucrurile în raport cu ingerința po­litică de pe vremea tatei, care era covârșitoare. Bieții oameni habar nu aveau cât de urmăriți și de supra­vegheați erau, și cu câtă minuțio­zitate și perfidie. Erau urmăriți, perse­cu­tați, folosiți unii împotriva celorlalți. Cu atât mai mult mi se pare excepțională munca lor, mă uit la ea cu mare ad­mirație. Unul dintre lucrurile care apa­r în dosar este că tata era avocatul ideii de a cola­bora cu occidentalii, în ideea de a face schimb de tehnologie, ca să avan­­săm cu inovațiile mai repede. Asta era văzută ca trădare de țară, ceea ce, sigur, în cercetare e o abe­rație. Erau discuții foarte mari pe tema asta, tata era o persoană proble­matică, din punctul ăsta de vedere. Apoi, mă gândesc că tata a performat într-un mediu foarte închis. Se vede clar în dosar ce probleme erau în mo­mentul când voia să mai aducă pe ci­neva în colectiv. Erau tot fe­lul de dis­cuții, se puneau probleme legate de loia­li­tatea față de partid, de puritatea ideologică. Am luat dosarul de la Se­cu­ritate ca să-l înțeleg mai bine pe tata, dar și pentru ca să-i pot explica și fiului meu cine a fost bunicul lui. E o parte de istorie pe care nu trebuie să o uităm, ea ne ajută să înțelegem ce ar trebui să evităm în viitor.

„Acum e un nou val de studenți români, copiii celor veniți aici acum 15-20 de ani”

– Ai avut și studenți români în Anglia. Cum ți se par?

– Îmi amintesc de două studente foarte motivate, care își făceau licența pe criminologie. Una dintre ele era într-o situație foarte complicată: părinții ei mun­ceau în Italia, ea studia în Marea Britanie, iar bu­nica din România avea o sănătate precară. Perse­ve­ra, dar îi era foarte greu. De unde știu lucrurile astea? Aici, parte din munca pe care o faci la facul­tate este muncă pastorală. Toți colegii din facultate avem studenți cărora le suntem tutori. Ca tutore, ai întâlniri cu stu­denții și vorbești cu ei, ce merge bine, ce nu merge bine. Acum e un nou val de studenți români, copiii ce­lor veniți aici acum 15-20 de ani. „Generația a doua” intră acum în sistem: sunt bi­lingvi, sunt in­te­resați de ambele țări, ajungem să discutăm despre România…

– Locuiești de ani buni în Anglia: ce ar trebui să învățăm noi, românii, de la englezi?

– În ciuda Brexit-ului, societatea britanică ră­mâne o societate tolerantă, chiar foarte tolerantă. Asta o simți indiferent din ce minoritate vii. Foarte rar se întâmplă – și numai în momentele foarte ten­sionate, ca Brexit-ul sau conflictul de acum dintre Israel și palestinieni – să iasă la suprafață o xeno­fo­bie mai vizibilă. Eu, unul, mă simt britanic pentru că mă simt acceptat, nu mă simt britanic pentru că am crescut în cultura asta. Ce îmi place mie e pragma­tis­mul britanic. Vezi natura pragmatică a bri­tanicilor, la modul palpabil. Văd asta și la uni­ver­sitate, unde avem tot felul de finanțări interne mici. Banii ăștia sunt gândiți ca să ai resursele ini­țiale cu care să por­nești la drum cu o cercetare, să ai un suport pe care să construiești. Genul ăsta de abordări sunt impor­tan­te și îi ajută mai ales pe cei care sunt la începutul carierei. În domeniul nostru, ca să primești finanțări mari, trebuie să ai deja o finanțare cât de mică.

„Vreau foarte mult ca fiul meu să fie ancorat în ambele țări, cât se poate de adânc”

– Dan, ai aici o carieră frumoasă, ai o familie, ai o casă. Ce te mai leagă de România?

– Mă leagă familia de la Cluj, asta în modul foarte concret. Vreau foarte mult ca fiul meu să fie ancorat în ambele țări cât se poate de adânc. Noi ne facem toate vacanțele în România. Sunt așa mul­te lucuri minunate de văzut în România! Am des­coperit foarte mult de la pandemie încoace, nord-vestul României. Anul ăsta am descoperit Via Transil­va­ni­ca. E ceva incredibil! Am bătut cu fiul meu, care are 8 ani, 90 de kilometri în trei zile. Am văzut stâne, ne-au fugărit câinii, seara am stat la povești cu gazdele despre cum vine ursul pe acolo, am gustat mâncăruri tradiționale. Absolut minunat, mergem și la anul! Realitatea e că trăiesc în ambele țări. Nu mă simt un cetă­țean mai puțin angajat po­litic în România decât sunt în Marea Bri­ta­­nie. Am făcut și mult activism în Ro­mâ­nia, sunt în continua­re apro­­piat de mediul civic din Ro­mânia. De fapt, cu ei sunt în per­manentă conver­sa­ție, inclusiv acum, pe pro­iectul cu schimbările climatice, de la UBB Cluj.

Fiul meu e la școală aici, soția mea, la fel, lo­cu­iește și lucrează aici. Eu sunt cumva între două lumi, între Anglia și România, și așa va fi, probabil, pentru o pe­rioa­dă mai lungă de timp. Spe­ran­ța mea este că o să fac lucrul ăsta până la pensie. Apoi, la pensie, nu știu. Nu știu dacă aș sta aici, să fiu tot timpul sub nori și ploaie…