În lumea Corșorenilor

Scurtă călătorie sentimentală

• De Bobotează, după-amiază, am urcat la volanul Opelinei mele și am făcut o mică incursiune până în satul Corșoru, o înșiruire de case de-a lungul unui drum care urcă un pripor, pe partea dreaptă a Oltețului. M-am dus într-acolo (nu fac un secret din asta), mai ales din curiozitatea de a descoperi satul unde au trăit, odinioară, boiernașii Corșoreni, nașii de cununie și botez ai înaintașilor mei, informație găsită prin documente vechi. Să-i spun așa: o scurtă călătorie sentimentală… •

Fotografiile din telefon

Cred că nu aș fi ajuns pe aici, într-o zi de mare sărbătoare creștină, dacă nu l-aș fi cunoscut, cu două zile înainte, pe tânărul preot paroh Mădălin Gogîță, care slujește, de obicei, la biserica mare a comunei Alimpești, dar păstorește și la bisericuțele mai mici, din unele sate aparținătoare. Părințelul mi-a arătat pe telefon câteva poze cu picturi din biserica din Corșoru, înfățișând doi preoți cu soțiile lor, amândoi din neamul Corșorenilor. Atât mi-a trebuit! Am hotărât ca sâmbătă, de Bobotează, după liturghie, să merg acolo, să văd biserica și satul. Pozele acelea din memoria telefonului m-au scos din tihna zilei de sărbătoare. Așa se întâmplă uneori, în meseria asta de reporter: e nevoie de o simplă informație, de o fotografie, de un citat găsit undeva, de o vor­bă prinsă din zbor, ca să ieși din casă și să te pui la drum. Un sătean, sunat de pre­ot în pre­alabil, îmi des­chi­de ușa bise­ri­cii. Pe pere­te­le din stân­ga, des­co­păr, la lu­mi­na sla­bă a be­cu­lui, pic­turile prin care sunt re­pre­zen­tați pre­o­tul Du­­mi­tru Cor­șo­rea­nu și preo­teasa lui, Ma­ria, apoi preotul Geor­ge Cor­șo­rea­nu și pre­o­teasa Con­­stan­­tina, ambii nu­­miți, cu li­tere latine (al­fabetul la­tin fu­se­se deja adoptat în Româ­nia), „mari cti­tori”. În 1867, po­pa Dumitru și fiul lui, popa Geor­­ge, au pus bani, îm­preună cu alt pre­ot, Geor­ge Ionițescu, și au ri­di­cat o bise­rică pe dea­lul Cor­șorului, aproape de apa Ol­te­țului. Bise­rica e fă­ră turlă, dar, la câți­va metri, au construit, separat, turnul clopot­niței, din piatră de râu și scară interioară cu trepte din lemn, cum rar găsești prin satele Gorjului. Biserica fără turlă și turnul de alături, așa cum se înalță pe fundalul dealului îm­pădurit dinspre apus, încheagă o priveliște surprin­zătoare în acest sătuc lipsit de faimă turistică, dar cu un trecut enigmatic.

Rădăcini armânești

O primă menționare oficială a satului Corșoru datează din septembrie 1582, când domnitorul Mih­nea Turcitu întărește lui Stan şi fiilor săi un drept de proprietate „din partea lui Stanciu, ju­mătate, de peste tot hotarul, pentru că Stanciu s-a înfrăţit cu Stan pe care l-a aşezat pe partea lui de moşie din Corşor”. Nu am sub ochi textul complet al hrisovului, informația este preluată de pe site-ul Bibliotecii Județene Gorj (bibliotell.ro). Ar fi in­te­resant de știut cine a fost acel Stan care s-a înfrățit cu Stanciu, un proprietar local, și s-a așezat aici. Despre strămoșii corșorenilor de azi se spune că ar fi venit de peste Dunăre, din Balcani, că ar fi fost aromâni fugiți din calea răutăților și stabiliți aici, pe priporul acesta, din apropierea Oltețului și a munților. Nu ar fi de mirare! Prin preajmă sunt câteva sate care evocă limpede origini balcanice: Sârbești (deși o versiune mai veche, găsită pe o hartă austriacă, este Șerbești, de la șerb), Greci, Turcești. Numele ar veni de la diminutivul sub­stan­tivului corb ➛ corbșor    ➛ corșor. Fac câțiva pași pe drumul în pantă și descopăr case a căror arhi­tectură trimite la așezările macedonene: pivniță la parter, cu o ușă cen­trală, camerele de lo­cuit, la eta­jul întâi, cu multe ferestre și cu un balcon central. Nu cred că pro­pri­e­tarii au fost în excur­sie în Bul­garia sau Grecia și au imi­tat un model văzut aco­lo. Nu, nici vorbă. E un tipar arhi­tectural adus de cei care, cu secole în ur­mă, au trecut Dună­rea și au urcat pe Olt, apoi pe Olteț, în sus, și s-au așezat pe coas­ta a­ces­­tui deal, de unde vezi, spre nord, vâr­furile Căpățânii și ale Parân­gului. Cred că au ales acest loc și fiindcă le ofe­rea o priveliște fa­miliară în Balcani: munți înză­pe­ziți până pri­mă­vara târziu, în timp ce dealurile din apropiere sunt deja în­verzite. E un aer mo­horât, pâclos și aproa­pe de în­se­rare, dar încă mai deslu­șesc, printre crengile nuci­lor și perilor bătrâni și pes­te vârfurile plopilor, culmile înzăpezite ale Mi­căii și ale Cujbei, munți care străjuiesc izvoarele Oltețului și ale Cernei. Moșnenii (oameni liberi, proprietari de moșie stăpânită în comun) de aici, din Corșor, au, din ve­chime, și un munte al lor, numit chiar așa, Corșoru, vizibil de pe dealul unde și-au întemeiat satul.

Groapa haiducilor

Între timp, a venit și preotul Mădălin Gogîță, cu soția lui, Ancuța (simetrie perfectă cu perechile picturale ale ctitorilor!) și intru, din nou, în biserica ridicată de Corșoreni, în 1867. „Biserica a fost afec­tată de cutremure, a trebuit încinsă cu o bandă de fier, cu ani în urmă. Uitați crăpătura aia, de la fe­reastră, a străpuns tot zidul. Catapeteasma nu e din lemn, e din zid. Fac slujbe aici, la două săptă­mâni. Numărul locuitorilor din sat s-a tot micșo­rat”, îmi spune preotul. Privesc scaunele din lemn masiv, pereții cu picturi bătrâne, zidul gros, de aproa­pe un metru, unde este fereastra. Știu sigur, din vechi acte civile, că strămoșii mei, cu vreo cinci generații în urmă, au fost nășiți de membri ai nea­mului Cor­șorenilor. Nu chiar de acești preoți – cti­tori pictați pe pereți, ci de rude ale lor. Numele de familie, Bă­dița, provine de la un Badea Corșo­rea­nu, fiindcă, în trecut, finii obișnuiau să pună copii­lor lor prenume din familia nașilor. Cum a ajuns înaintașul meu pe linie paternă, Mihuță Nedelcu, din Polovragi (situat la 15 km, spre nord), să-i aibă ca nași pe Corșoreni e un mister. Să fi fost soția lui, Maria, din acest sat, fiică a Corșorului? Cine știe? Uitarea s-a așternut, tot mai grea, de la o ge­ne­rație la alta, iar documen­te­le sunt rare și lumi­nea­ză firav trecutul. O mențio­na­re mai veche a nu­me­lui Corșoreanu datează din 1743, un Stan Corșo­reanu (urmaș al lui Stan din 1582?), vătaf de plai, fiind martor la un proces. Preoții au apărut mai târ­ziu, în sec. XIX. Potrivit unei legende locale, un preot Corșoreanu ar fi dat foc unei clăi puse peste o groapă unde se ascundeau haiducii, care au ars de vii, apoi și-ar fi însușit comoara pe care aceștia i-ar fi încredințat-o: banii ar fi fost cheltuiți pentru ridicarea unei biserici, fără să știm exact dacă e vorba de biserica asta sau de bise­rica din lemn a Nistoreștilor, un sat din vecinătate, unde sunt îngro­pați preoții Corșoreni. Nimeni în sat nu mai poartă azi acest nume!

O mână de ajutor

Plin de taine trecutul acestor sate, cățărate pe dealurile Oltețului sau răsfirate pe malurile acestui râu năvalnic! Au rămas doar niște legende și niște chipuri pictate pe pereții unor biserici care nu se țin prea bine pe temeliile lor. Lumea asta a dea­lu­ri­lor Olteniei este, în opinia mea, prea puțin pusă în valoare, deși are multe de dezvăluit: situri geo­lo­gice, cetăți dacice, case vechi, biserici, conace, ferme, priveliști (munții se văd cel mai bine de pe dealurile acestea). Ar trebui ca autoritățile județene și regio­nale, care învârt miliarde de euro în cadrul multor programe de dezvoltare, să acorde atenția cuvenită și acestei părți de „Oltenie a dealurilor”, lăsată în umbră de „Oltenia de sub munte”, unde au fost in­vestiți bani în infrastructură și în pensiuni turistice. O „expansiune” a clocotului turistic de la poala mun­telui spre sudul depresiunii ar fi bine­venită. Este adevărat că satele s-au cam depopulat, încă de pe vremea comunismului, dar sunt încă locuite, gene­ra­țiile tinere sunt încă bine reprezen­tate. Banii euro­peni și naționali să mai fie oferiți și unor tineri care vor să muncească acasă la ei, aici, în satele de pe Valea Oltețului, să fie ajutați să dezvolte o fermă sau să deschidă o pensiune. Unii au păpat destul din bugetul public pentru așa-numite „afaceri de suc­ces”. Să meargă banii și la tineri energici, dar fără proptele în lumea politică. Numai așa se pot schimba lucrurile, în bine, în România!