– Președintele Zelenski a demis recent mai mulți oficiali militari de rang înalt, printre care și pe șeful armatei, Valeri Zalujnîi. Care a fost motivul acestor schimbări și cum pot ele influența soarta conflictului? Care e planul președintelui Zelenski?
– Generalul Zalujnîi este categoric foarte capabil și foarte popular în rândul militarilor. De aceea, înlăturarea lui poate fi un gest riscant. Cu toate acestea, contra-ofensiva militară de anul trecut nu a fost un succes, ca să nu spunem că a eșuat, iar președintele Zelenski a simțit că este nevoie de o resetare, de un nou început. În plus, cineva trebuie totuși să își asume rezultatele sub așteptări de pe front, iar Zelenski l-a criticat indirect pe Zalujnîi, când a spus că „un comandant trebuie să cunoască linia frontului”. Într-o democrație, comandantul militar se subordonează liderului politic, în speță, șefului statului. Or, generalul Zalujnîi începuse să acționeze pe cont propriu în unele privințe. A publicat, de pildă, câteva articole despre războiul modern, dând lecții despre cum ar trebui să se desfășoare acesta, și a acordat un amplu interviu presei internaționale, toate fără să se fi consultat în prealabil cu șeful său ierarhic în stat, care era președintele. Acesta din urmă s-a trezit chiar criticat, mai mult sau mai puțin voalat, de comandantul armatei pentru viziunea sa asupra strategiei de urmat. Se știe, de altfel, că generalul Zalujnîi a cerut mobilizarea unui număr mare de militari, iar Zelenski l-a refuzat, argumentând că nu dispune de sumele necesare pentru a-i plăti. Când apar astfel de tensiuni între președinte și comandantul armatei, coordonarea eficientă a acțiunilor militare este pusă în pericol și este nevoie de o schimbare. Înlocuindu-l pe Zalujnîi, președintele Zelenski și-a afirmat autoritatea și a restabilit echilibrul, pariind pe capacitatea noului comandant, generalul Oleksandr Syrskii, de a dinamiza ofensiva militară și a apăra, cu resurse incerte, teritoriul țării împotriva unei Rusii care a trecut la economia de război și a preluat inițiativa pe front. Un pariu poate riscant, poate disperat, dar sigur îndrăzneț.
– Fostul președinte american Donald Trump, candidat cu șanse mari la un nou mandat, a amenințat, de curând, că SUA nu vor apăra statele NATO care nu contribuie suficient la bugetul Alianței. Sunt declarațiile lui Trump simple mesaje de campanie, sau partenerii NATO ai SUA ar trebui să se gândească la variante proprii de apărare? Cum au fost primite aceste declarații pe plan internațional?
– Declarațiile lui Trump au fost atât de iresponsabile și de lipsite de loialitate la adresa partenerilor din NATO, încât este tentant să speri că sunt doar mesaje de campanie sau că, într-un ipotetic nou mandat, establishmentul american îl va împiedica să facă gesturi radicale riscante pentru securitatea Occidentului. Dar când un fost președinte și actual candidat afirmă, fără jenă, că „le voi spune rușilor să facă ce dracu vor cu aceste state (care nu plătesc)”, avem de-a face – nu numai cu o invitație adresată lui Putin de a ataca state membre NATO, ci și cu o abdicare a SUA de la rolul său de superputere și garant al securității Occidentului, căci o superputere nu gândește ca un contabil și nu invită adversarul strategic să-i atace aliații. Doar că pentru Trump, Putin nu pare a fi un adversar, ci un partener strategic. Să ne amintim de rolul jucat de hackerii și trolii ruși în campania din 2016, câștigată de Trump, de cordialitatea relațiilor Trump-Putin, și să le corelăm cu blocarea ajutorului pentru Ucraina, în Congresul American, de către Republicanii fideli lui Trump, de agresivitatea anti-ucraineană a televiziunilor trumpiste și de rușinosul interviu cu Putin, realizat de Tucker Carlson, „trompeta lui Trump”. În contextul avertismentelor mai multor responsabili militari din NATO privind iminența unui război cu Rusia, este limpede că europenii nu pot fi siguri de sprijinul SUA și au nevoie de o plasă de siguranță proprie. Marile state europene au declarat deja că își vor relansa industria de apărare, neglijată în mod iresponsabil, atâția ani. Franța, Germania și Polonia și-au intensificat colaborarea în cadrul „Triunghiului de la Weimar”. Poate că Trump nu va fi președinte, poate că SUA nu va capitula în fața lui Putin, dar să nu uităm ce a spus Churchill: „America ajunge în final la soluția corectă, dar numai după ce le-a încercat pe toate celelalte”.
