Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. Ovidiu Petrovici (loc. Panaci, jud. Suceava): „Un duh rău, al distanțării sufletești, ne bântuie încă, deși pandemia s-a sfârșit”

E așezată pe o colină înaltă, la intrarea în sat. Un șir nesfârșit de trepte urcă spre ea. Mireasa cerului, mireasa lui Hristos. Cândva, pe la mijlocul secolului trecut, părintele Visarion Puiu, mitropolitul Bucovinei, a numit-o „Catedrala Munților” și așa i-a rămas numele și as­tăzi. Dar dincolo de zidurile impunătoare ale acestei biserici, se zidește o alta, lipsită de trup, dar la fel de trainică peste vremuri.

„Ochiul Atoatevăzător”, împotriva orânduirii

Când mi-am propus ca desti­na­ție comuna Panaci, din județul Su­ceava, cel mai des menționat obiec­tiv a fost Catedrala Mun­ți­lor. „Trebuie s-o vedeți”, mi s-a spus, „ca să înțelegeți mai bine cum sunt oamenii de pe-aici și cât de mare le e credința”. Fotografiile găsite pe internet doar sugerau mă­reția reală a construcției. Iar des­pre credință, mi-au vorbit trep­te­le cele multe, greu de urcat, dar niciodată abandonate. Mi-au vorbit toate sce­nele care împodobesc, de jur-îm­pre­jur, zidurile bisericii, ca o dante­lărie migăloasă, și mai cu sea­mă „Ochiul Atoate­văzător”, simbol încadrat într-o firidă triun­ghiu­lară de dimensiuni impre­sio­nante, deasupra intrării în biserică.

Deși așezarea e atestată documentar de la sfâr­și­tul secolului XVIII, abia prin 1846 românii orto­docși din Panaci au avut o bisericuță a lor. Mică, amplasată în cimitirul satului, a fost înlocuită de o alta, din bârne groase de lemn, ri­di­cată la inițiativa primului preot pa­roh, The­o­dor Mrejeru, originar din­tr-un sat din apropierea Broșteniului. Pe-atunci, exact pe locurile astea bine­cu­­vântate de Dumnezeu a fost granița între Bu­co­vina și Ardeal.

Nici nu începuse bine Primul Răz­boi Mondial, că oamenii au fost nevoiți să se refugieze pe unde-au apucat, iar detașamentele armatei austro-ungare le-au jefuit și le-au incendiat biserica, fără ca bieții credincioși să le fi putut sta cumva împotrivă. După război, întorși din pribegie, pe locul unde-a fost bisericuța arsă, sătenii au ridicat, cum se cuvine când îți moare cineva drag, o cruce mare de piatră, existentă și azi în cimitirul satului. Dar au în­jghe­bat și un mic paraclis, o alcătuire șubredă, din scân­durile unei barăci, ca să aibă unde să se roage și să se în­chi­ne Lui Dumnezeu. Clopotul ce-i che­ma la slujbă era atât de micuț, în­cât putea fi ridicat ușor cu o singură mână, și era folosit și la școala din localitate. În bisericuța asta din scânduri a slujit, din 1922 până în 1940, părintele Haralambie Los­tun, primul preot localnic și cel mai longeviv dintre toți. Nu-i va fi fost ușor vrednicului părinte să știe că nu au o biserică în sat pe măsura râvnei întru ru­găciune și credință a consătenilor săi. Tristețea lui s-a făcut gând și, mai apoi, gândul s-a făcut faptă, iar fapta, o biserică de toată fru­musețea, finalizată în 1940. Ca o răs­pla­tă, poate, pentru truda sa, Dum­nezeu i-a în­gă­duit părinte­lui Los­tun lungime de zile, de-a păstorit în Panaci până în 1974, astfel încât a văzut biserica nu numai ridicată, ci și pictată, la sfârșitul anilor ’60. Dar pictura, mai ales cea exte­rioa­ră, le-a adus multe neplăceri atât părintelui Lostun, cât și lui Vasile Pascu, artistul care a reali­zat-o. Au fost anchetați de securitate și siliți să dea explicații despre „Ochiul Atoatevăzător”, interpre­tat ca simbol politic, electoral, potrivnic noii orân­duiri comuniste de la acea vreme. Ba și mai mult, pictorul Vasile Pas­cu a făcut câțiva ani de închisoa­re pentru „unel­tire împotriva orânduirii”, pen­tru cu­rajul de a picta, pe zidurile bisericii din Panaci și ale altor câteva biserici din țară, chipuri de sfinți și de îngeri.

„Bătrânii sunt mai sănătoși spiritual”

Catedrala Munților din Panaci

Părintele Haralambie Lostun a fost primul preot din Panaci, fiu al satului. I-a urmat Toader Petro­vici, iar acum, fiul acestuia, Ovidiu Petrovici, și ei oameni ai locului, bucovineni.

Părintele Ovidiu Petrovici are ochii albaștri. Așa cum tre­buie să fie liniștea. I se simte în vorbă că e de-al locului, că e la fel ca oamenii aceștia între care s-a născut și a crescut, în mij­lo­cul cărora s-a întors să le dea la fiecare sfântă Liturghie Tru­pul și Sângele Mântuitorului. Așa cum și tatăl său făcuse, ani la rând.

„Prima mea parohie, Gheor­ghițeni, a fost și prima parohie a tatălui meu. Oamenii mă știau de mic, așa că m-am simțit acolo ca într-o familie. Apoi am predat o vreme religie la Vatra Dornei, iar lucrul cu copiii mi-a prilejuit bucuria de a da mai departe ceea ce și eu primisem, la rândul meu, de la alții. Primii șapte ani de-acasă sunt, de fapt, și din bi­se­rică, și din școală. Dacă înțe­leg de mici că frica de Dumnezeu e începutul în­țelepciunii, copiii aceia vor ajunge mai târziu oa­meni de încredere, oameni frumoși, și în biserică, și în afara ei”.

Când tatăl său, părintele Teodor Petrovici, s-a pensionat, părintele Ovidiu Petrovici s-a întors și a preluat, nu fără emoție, ștafeta păstoririi credin­cio­șilor din Panaci.

„Sunt lucruri pe care nu le poți învăța din cărți”

– Părinte, am aflat de la credincio­șii din sat că ați slujit în Catedrala Mun­ților și împreună cu tatăl dum­nea­­voastră. O experiență deosebită, cred.

Iarnă în Panaci (Foto: Shutterstock – 3)

– Da. Tatălui meu îi datorez primii pași în preo­ție. Acum e mai puțin activ, din cauza vârstei, dar a slujit până la 80 de ani, m-a ajutat foarte mult în misi­u­nea pe care o am de îndeplinit aici. Mă rog pentru el, așa cum ar trebui să facă fiecare copil pentru părinții lui și cum ar trebui să ne rugăm și să-i pomenim și pe cei care ne-au îndrumat în profe­sie, indiferent care e aceasta. Pentru că experiența înaintașilor e foarte importantă, sunt lucruri pe care nu le poți învăța din cărți, oricâte școli ai avea, ci doar de la oameni care au fost înaintea ta, care au făcut îna­in­tea ta acea muncă. Am avut și șansa unor duhovnici deosebiți, care m-au sfătuit și m-au în­drumat, ex­pe­rimentând ei, înainte de toate, cele prin care eu abia începeam să trec.

– E renumită vrednicia oamenilor din Buco­vi­na. Gospodăriile sunt împărătești, casele mândre, își îngrijesc la fel de bine și cele ale sufletului?

– Pandemia s-a terminat, să zicem, dar a lăsat niște urme greu de șters. Distanțarea fizică nu mai e impusă, nu mai e obligatorie, dar un duh rău al ei pare să fi rămas și ne bântuie încă. Aici, la munte, oamenii sunt mai duri, așa cum e și viața lor. Iar cei din vechime, bătrânii, atâția câți mai sunt, sunt mai viguroși, mai sănătoși, și din punct de vedere fizic, și din punct de vedere al vieții spirituale. Ei au altă concepție de viață, fac ce știu că trebuie făcut, nu se lasă apăsați de stresul acesta zilnic. Poate și pen­tru că sunt mai ancorați în viața bisericească și încă trăiesc după acea bună rânduială moștenită din moși strămoși, știind să dea și trupului, și sufletului ceea ce li se cuvine.

„Tinerii de azi se ghidează după deviza «Trăiește clipa!»”

– Dar tinerii? Îl mai caută pe Dumnezeu?

Părintele Ovidiu Petrovici

– Zona noastră nu a fost cooperativizată, iar oamenii și-au câștigat pâinea din munca la pădure, din minerit și din industria laptelui. N-au uitat niciodată să-i ceară lui Dumnezeu putere ca să poa­tă munci, să ducă o viață demnă, cu muncă cinstită, dar au știut și să vină să-I mulțumească lui Dumne­zeu pentru ajutor, când au obținut ce aveau nevoie. La fel și noi, acasă, am crescut mereu animale, am lucrat la câmp, ne-am îngrijit de gospodărie, de familie, nu ne-am considerat niciodată altfel decât oamenii între care ne-a fost rânduit să trăim. E greu pentru un preot să-și îndeplinească cu cinste misiunea, dacă nu are alături fa­milia. Eu îi mulțumesc lui Dum­nezeu pentru asta, căci mi-a făcut parte de o familie împlinită, so­ția și cele două fiice mi-au fost mereu aproape. Iar oamenii se simt mulțumiți, văzându-ți osteneala și în privința rugăciu­nii, și a muncii în gospodărie, și se deschid altfel față de tine, când lucrurile sunt în bună rânduială în toate aspectele vieții.

Credința e singura care ne mai ține, dar pare să se cam șubre­zeas­că și ea, din pă­ca­te. Eu am copi­lărit în biserica asta, când ta­tăl meu slujea aici, iar lucrurile stă­teau cu totul altfel. Omul modern a redus foarte mult timpul alocat sufletului. Din cei 550 de enoriași din sat, la biserică nu vin, dumi­nica, mai mult de 40-60 de per­soa­ne, o sută se adună doar dacă sunt pomeni sau pa­rastase.

Tinerii de azi, din păcate, sunt mai su­per­ficiali, începând cu ei înșiși, refuzând orice fel de disci­plină a vieții și ghidându-se, mai degrabă, după deviza: „Tră­iește clipa!”. Nu se mai pune preț pe fa­milie, iar individul izolat, însin­gu­rat, mai ales dacă trăiește în afara Bisericii sau a unei obști, e mult mai ușor de atras în mreaja păca­te­lor, e mult mai ușor cuprins de gânduri rele, de patimi și de vicii. „Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos”, asta ar trebui să în­țeleagă tinerii și să alea­gă doar ceea ce pot înmulți fru­mos, să alea­gă bine­cuvântarea, rugăciunea și adevărul. Altfel, își iro­sesc tim­pul în păcate grele, ce vor fi greu de răs­cumpărat mai târ­ziu.

„În ciuda greutăților, oamenii din zonă au rămas în credința ortodoxă”

– Totuși, Bucovina e o zonă cu o credință apar­te, cu oameni mai înclinați spre cele duhovnicești decât cei din alte zone ale țării. Să fie și un merit al preoților, mulți dintre ei, „școliți” pe lângă ma­rii monahi din mânăstirile zonei?

În Bucovina a venit iarna

– Cred că e câte puțin din toate. Nu știu câți din­tre preoții de azi suntem vrednici cu adevărat să ajun­gem la slujirea liturgică, să fim intermediari reali între oameni și Dumnezeu, să aducem binecu­vântarea lui Dumnezeu asupra oamenilor sau să dăm sfaturi corecte atunci când ni se cer. Și preotul e om, deci supus greșelii. Nu întotdeauna poți ține litera și spiritul legii, uneori învățăm de la laici, de la cei pe care îi păstorim. Din cărți am învățat teo­logia teoretic, dar cum s-o aplicăm practic învățăm de la credincioși. Din fericire, zona noastră e una curată, aproape pur ortodoxă, nu sunt alte credințe și idei religioase, așa cum există prin alte părți, mul­te apărute mai ales după 1990. În ciuda greutăților, oamenii din zonă au rămas în credință, au fost soli­dari unii cu alții la nevoie, s-au rugat unii pentru alții. Sunt cumva preocupați să-și micșoreze bârna din propriii ochi, nu prea au timp de paiul din ochiul aproapelui.

– Cum putem învăța și noi „lecția” aceasta?

– Eu zic că e destul de simplu. Dacă omul are și smerenie, pe lângă credință, dacă se roagă și pos­teș­te la timpul cuvenit și vine des la spovedanie și împărtășanie, atunci se simte înnoit și cu mai multă putere în a face cele necesare traiului de zi cu zi, a face bine tot ceea ce face. Cu cât ești mai aproape de Dumnezeu, cu atât ești mai aproape de aproapele tău, de oamenii din comunitatea în care trăiești.

– Bucovina e un spațiu cu o practică a cre­din­ței mai „trăitoare”, dar și un teritoriu bogat în tra­diții de tot felul, obiceiuri și superstiții, multe care nu au neapărat legătură cu viața duhovnicească. Se întâmplă și la Panaci la fel?

– Sunt obiceiuri, tradiții popu­lare străvechi, care au la bază învățături sau întâmplări laice. Odinioa­ră, țineau sărbă­torile tre­cu­te cu roșu în calendar, dar pe cele cu cruce neagră, mai puțin. La fel, țin zilele acelor sfinți care ocrotesc animalele, holdele, chiar dacă sunt zile nemarcate în niciun fel anume în calendar. În schimb, duminicile și sărbătorile mari sunt ținute cu sfințenie, n-o să gă­siți pe nimeni lu­crând atunci. Pe de-altă parte, vechimea noastră, tradiția satelor românești e marea noastră mândrie, încă și în ziua de azi. E bine că oamenii își țin obi­ce­iurile, dar să fie în lumina cre­dinței în Dumnezeu.

Catedrala credinței

Biserica „Sfinții Apostoli Pe­tru și Pa­vel” din Panaci, județul Suceava. Cate­dra­la Munților. Se pare că nu e singura biserică din țară care se bucură de acest su­pra­nume, dar ca să-l persona­lizeze cumva, să-l facă doar al bisericii lor, credincioșii au decis să-l facă „Marcă înregistrată”. Din 2016, așadar, biserica din Panaci e înregistrată la OSIM drept „Catedrala Munților”.

Spuneam, la începutul artico­lului, că nici atunci când biserica a fost ridicată, nici când a fost supranumită Catedrala Mun­ți­lor, nimeni nu avea de unde să știe că, dincolo de zidurile ei, se înalță o alta, lipsită de trup, dar la fel de trainică, peste vremuri. Ca­tedrala unei credințe aparte, ce-a făcut ca de o sută de ani și încă doi oamenii acestor locuri să fi născut, să fi crescut preoți ai lor, din mâinile cărora să primească Trupul și Sângele Mântuito­ru­lui. Aceasta, cred, e adevărata Cate­dra­lă a Munților din Panacii Sucevei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian