Adelin

Am să vă povestesc și eu o întâm­pla­re pe­tre­cută la bunici, cu mult timp în urmă, pe vre­mea când aveam codițe și pistrui. Era într-o iarnă târzie, când l-am cunoscut pe Adelin, un simpatic pui de bufniță care a fost cel mai bun prieten al meu, în vacanțele petrecute la bunici. Stăteam într-o casă mare, cu verandă, lângă care era un nuc bătrân, trist și zgribulit din cauza frigului. Se simțea poa­te singur, fără priete­ne­le lui, veve­ri­țele, dar nu pentru mult timp, căci într-o noapte, o pasăre ce scotea sunete ciu­date și-a făcut cuib între brațele lui degerate. Când a „cântat” pri­ma oară, am încercat să ghicesc ce soi de pasăre era aceea, dar n-am reușit. Mâ­nată de curiozitate, am urcat în pod, unde era o mică fereastră, și m-am pus pe pândit. După vreo oră de stat în frig, am zărit între ramuri un pui de bufniță, zgribulit și tare necăjit. M-a văzut poate și el, căci s-a ascuns și mai tare în­tre ramu­rile nucului. Încet-încet, ne-am îm­prie­tenit. Eu am în­ceput să-i las în fiecare zi râme și vier­mișori din aceia care se folosesc ca momeală la pes­cu­it, iar puiul venea la început temător, apoi, mai târziu, fără frică. Într-o zi, mi-a trecut prin cap să-l prind. Dar cu toată iu­țenia mea, o vre­me n-am reușit. Apoi, într-o di­mi­­neață, norocul a fost de partea mea. Am reușit să-l apuc cu o mână. Mă privea tare spe­riat, cu ochi­șo­rii lui ca două măr­gele cafenii. Pe sub penele moi, îi simțeam ini­mioa­­ra bătând năvalnic în palma mea făcută că­uș. Așa ne-am împrietenit cu adevărat. De multe ori venea pe o ramură aproape de geam și mă privea sfios și recunoscător, pentru grija pe care i-o purtam. Apoi iarna a trecut și a venit primă­va­ra… Adelin cres­cu­se, crescusem și eu, și toam­na care adu­cea cu ea pri­mul meu an de școa­lă se apropia repede. Îmi venea să-l iau și pe el aca­să, la Ti­mi­șoara, dar am simțit că departe de nucul bătrân, Adelin n-ar fi fost fericit. Am avut drep­tate, căci atunci când m-am întors în prima mea vacanță, pri­etenul meu cu aripi nu mai era singur, ci în­con­jurat de o grămadă de puișori, veseli și feri­ciți. Își înte­me­iase o familie și era tare mân­dru de ea. Am con­ti­nuat să-i dau de mâncare, iar el o ducea, bucu­ros, la cuibul din nuc. Din când în când, venea și în dreptul ferestrei, mulțumin­du-mi cu glasul lui atât de ciudat.

Aceasta a fost povestea mea. O poveste ade­vă­rată, despre prietenia dintre o fetiță și-o bufniță, care a durat ani și ani…

MARIA C. – Timișoara