Chris Simion-Mercurian (regizoare): „Treaba mea e să trăiesc, nu să mă întreb de ce”

• Anul acesta se va deschide Teatrul Grivița 53, proiect realizat de regizoarea Chris Simion-Mercurian. Un eveniment excepțional, care alături de ultimele sale creații teatrale o așează în prim-planul vieții artistice •

Am început să mă bucur de magia teatrului

– În 2023 ai avut două premiere de mare succes care marchează cumva o cotitură în stilul tău regi­zo­ral. Povestește, te rog, despre fiecare dintre ele.

– Așa e… am început o nouă etapă. Sau, mai corect spus, m-am trezit într-o nouă etapă. Am renunțat să demonstrez. Mi-am vindecat această dorință și-am început să mă bucur de magia teatrului. Cred că se numește maturizare. Mă bucur că ai simțit schimbarea. Primul semn l-am primit când repetam piesa Cineva are să vină de Jon Fosse, spectacol care se joacă la ArCub. În Martie, reprezentațiile sunt programate pe 16 și 17 și vă invit să vedeți un spectacol pe care îl veți lua și acasă garantat. Apoi am continuat cu No­ra lui Ibsen, la Teatrul Național București. Nu știu să ex­plic obiectiv în ce constă această evidentă schim­ba­re de stil regizoral. Eu simt că m-am relaxat și că discursul meu regizoral nu mai rămâne doar un exercițiu inte­lec­tual, ci transcende într-un tip de metafizică pe care nu am avut-o până acum.

– Ai colaborat cu una dintre cele mai bune actrițe din România, Ofelia Popii, care are trei premii Uniter la activ. Cum a fost?

– Pentru mine, ca regi­zor, este esențial ca întâl­ni­rea cu un actor să fie dinco­lo de demonstrații, de ego, să fie nevoia de a căuta îm­pre­ună, de a descoperi îm­pre­­ună, de a încerca îm­pre­ună, de a greși împreună, de a avea revelații împreună. Așa a fost cu Ofelia Po­pii. Ofelia este actrița cu care mi-aș dori să mă în­tâl­nesc mereu de-acum încolo. Simt că avem chimie. este creativă, inteligentă, intuiti­vă, caută performanța, deți­ne un limbaj complex, este generoasă și, peste toate, ex­trem de modestă. Și iar ceva bun și rar: ne-am întâl­nit și în plan uman, nu doar profesional.

– Dar întâlnirea cu Irina Movilă și Șerban Pavlu, în spectacolul Nora, de la Național?

– Cu Șerban am mai lucrat la Teatrul Bulandra, în Mecanica inimii, și aș lucra ori de câte ori aș avea ocazia. Te provoacă. Pe lângă talentul incontes­ta­bil și ha­rul cu care s-a născut, pe lângă cul­tu­ra în care in­vestește și care este o alegere per­sonală, îi admir ne­voia da a nu sta în con­fort. Și mai are un atu: are felul lui unic de a fi, cu un umor fa­bu­los și cu o atitudine me­reu constructivă. E minu­na­tă întâlnirea cu el. Cu Irina m-am întâl­nit pen­tru prima dată da­to­rită proiec­tu­lui No­ra, de Ibsen, și la fel ca în cazul actorilor pe care i-am menționat mai sus, a fost o bucurie. Este o actriță cu har, cu o multitudine de mijloace de expre­sivitate, o actriță cu care poți să cobori în adâncuri, pe care te bazezi, care poate să ducă, care merge împre­ună cu tine, care nu te trădează, o actriță fără vârstă, o actriță care arde și care se dăruiește necondiționat, care vine în întâmpinarea ta ca regizor și cu care te simți în siguranță. Când am propus-o pentru Nora, mulți din­tre colegi mi-au spus că am greșit distribuția. Că nu poate Irina Movilă să joace un personaj de 30-35 de ani. Aveau păreri despre propu­nerea mea fără sa aibă habar ce gând regizoral am. I-au spus și ei, nu doar mie. Ei bine, Irina Movilă face o Nora unică, și îmi doresc să vedeți acest spectacol la Teatrul Național din București.

„Grivița 53 mai are nevoie de ctitori”

– În ce stadiu este proiectul tău de suflet, Tea­trul Gri­vița, primul teatru ridicat de la zero după Revoluție?

– Până în decembrie 2024, trebuie să finalizăm con­strucția, atunci este deadline-ul cu fondurile nor­ve­giene pe care le-am primit. După cum știi, o parte din bugetul proiectului, mai precis aproximativ 2 mi­lioane de euro, au fost obținuți prin granturile SEE 2014-2021, prin programul Ro-Cultura. Mai avem de strâns 500 de mii de euro pentru a acoperi integral bugetul. Și deși este o sumă importantă, noi știm că mai sunt oameni care pot sprijini acest demers și care ne pot ajuta să îl ducem la bun sfârșit. Această poveste nu este despre „eu”, nu e doar despre construcția unui imobil, este despre reconstrucția unui spirit, despre revitalizarea unui cartier istoric și despre a da un exem­plu, generațiilor care urmează. Nu e simplu. Sunt mulți care încă admiră inițiativa de pe margine, alții care ne invidiază, ne pun bețe în roate, alții pentru care teatrul nu este ceva esențial Și nu văd sensul acestui efort și sacrificiu. Aparent, nu ai crede că există această atitudine, dar există! Sigur, fiecare are libertatea să se raporteze cum poate și cum vrea, la proiect, dar când va fi construit, va fi prea târziu să te mai lauzi că faci parte din comunitatea celor care au construit Grivița 53. Acum mai poți prinde, încă, un loc de ctitor. Dar este despre alegerea personală și crez individual.

„Vindem cărămizi, construim un teatru”

– Cum a început totul și cine ți-a fost alături?

– A început în 2016, când am vândut casa bunicii mele, cu 200 de mii de euro, și cu acești bani am cumpărat terenul din Calea Griviței 53. Primul om care a crezut în visul meu și i s-a alăturat este Tiberiu, soțul meu. Lui i-au ur­mat alți prieteni, colegi, cunoș­tințe. Apoi oa­meni ne­cu­noscuți, care s-au re­gă­sit în acest vis, s-au identi­fi­cat cu el și l-au con­si­derat nece­sar. Toți ne-am implicat vo­lun­tar, fără să știm un­de vom ajunge, și doar do­rindu-ne să-l du­cem la bun sfârșit. Incon­ști­ența a jucat un rol esen­țial în succesul proiec­tului. Da­că am fi știut ce ur­mea­ză, ne-am fi oprit. În 2017, am par­ti­cipat la un concurs de arhitec­tură sustenabilă unde au fost înscrise 5003 proiecte. Gala La­farge Holcim a fost la Marsillia, și din cele 7 premii, Grivița 53 a luat unul. A fost prima dată când Ro­mânia a urcat pe podium, în această competiție recunoscută de arhitecți. Și pentru noi, ca inițiatori, a fost o primă validare importantă. Arhitectul proiectului este Codrin Tritescu, și partea de structură și rezistență este asi­gu­rată de prietenii de la „pop & asociații”. În 2018, am stat în umbră, pentru că traversam un trata­ment onco­logic. Am considerat că Grivița 53 nu tre­buie să con­vingă prin compasiune sau milă, ci prin ceea ce este, așa că am decis să revin pu­blic și să con­ti­nui campania de strângere de fonduri, după ce am terminat trata­mentul. În 2019, ne-am în­scris în com­pe­tiția pentru fondurile norvegiene și am fă­cut prima campanie mare, Grivița 53, cu ouăle pictate de actori (Oana Pellea, Maia Morgenstern, Marius Ma­­nole, Cabiria Morgenstern), regizori (Cristian Mun­giu, Corneliu Porumboiu), pictori (Gheorghe Fikl, Va­sile Murivale, Mirela Trăi­sta­ru, Francisc Chiuariu, Dali­na Bădescu, Dan Per­jov­schi), muzicieni (Alexan­dru Tomescu), sportivi (Ivan Patzaichin, Valeria Ră­ci­lă, Alex Găvan). În 2021, a urmat campania cu mărți­șoa­­re­le. Am făcut mini cărămiduțe și le-am vândut timp de trei zile, împreună cu colegii actori, la târgul de mărțișor de la Muzeul Țăranului Român. Ne-au spri­jinit în această cam­panie Oana Pellea, Marian Râlea, Maia Morgen­stern, Vlad Logigan, George Ivașcu, Ilo­na Brezoianu, Marius Manole, Rodica Mandache, Adri­a­na Tranda­fir, Antoaneta Cojocaru, Corina Moi­se, Dan Rădules­cu, Alma Lascu, Maria Miu, Iuliana Vîl­san. În 2021, am realizat și campania „Vindem că­rămizi construim un teatru”, în Senat și Camera De­pu­­taților. Am stat două weekend-uri cu taraba cu că­ră­mizi în parlament. Tot în 2021, am fost anunțați că sun­tem eligibili, și am câștigat grantul Norwegian SEE 2014-2021, prin pro­gramul RO-cultura. În para­lel, am investit mii de ore de lucru și ne-am întâlnit cu sute de oameni în speranța că îi găsim interesați de asocierea cu demersul nostru. Anul trecut, pe 1 Martie a început șantierul, și până la sfârșitul anului prezent, avem obligația contractuală ca proiectul să fie finalizat.

„Experiența cancerului m-a îmbogățit”

– Ai trecut prin experiența luptei cu cancerul. Te-a modificat?

– Experiența cancerului m-a îmbogățit. Am primit-o ca pe un dar. Nu m-am întrebat nici o secundă „de ce mie?”, „de ce eu?”. Cred că știe Dumnezeu de ce ne dă să trăim ceea ce trăim. Treaba mea este să trăiesc, nu să mă întreb de ce trăiesc. Toate au un sens, chiar și atunci când nu îl înțelegem. Logica umană nu are legătură cu logica divină. Cum nu poți înțelege cu ini­ma ceea ce înțelegi cu mintea. Bolile nu apar din senin. Sunt răspunsuri, semnale, nu sunt ceva rău. De ce să te temi de o boală, când ea vine în folosul tău? Trebuie doar să ai curajul acestui tip de perspectivă, de traversare.

– În ce relație ești acum, după vindecare, cu Dumnezeu?

– Am rămas în nevoia pe care am avut-o de mică, de permanentă căutare de sine și de permanentă cău­ta­re de Dumnezeu. Boala nu mi-a schimbat relația cu Dumnezeu. Și nici nu mi-a modificat credința. Nu cred mai mult sau mai puțin în Dumnezeu. Sunt perioade în care mă simt departe de Dumnezeu, dar asta pentru că eu mă pierd și nu pentru că El se retrage. Dumnezeu mă însoțește neîncetat, e Infinitul din care fac parte. Nu cred că Dumnezeu ne părăsește, ci am convingerea că noi îl părăsim pe El. Cel puțin eu asta fac atunci când mă simt în dezechilibru.

– Ce ne pregătești în 2024? Ce ambiții și dorin­țe ai?

– 2024 este dedicat construcției teatrului Grivița 53, pentru ca în Decembrie să putem să ne bucurăm de reușita acestui demers. Suntem pe ultima sută de metri. Mă simt ca un alergător care concurează la olimpiadă și care trebuie să depună tot efortul și să-și concentreze toată energia pentru a reuși. Diferența este că un sportiv aleargă singur, noi alergăm împreună, pentru un vis care nu mai este „al meu” sau „al tău”, ci al nostru.