A copilărit în Ieud, unul dintre cele mai frumoase sate din Maramureș, a învățat în Sighet, locuiește la București și joacă teatru în… deplasare. După ani de zile în care drumurile au dus-o mai ales spre muzică și spre film, Flavia Hojda s-a întors la teatru. Și nu oricum! „Hamlet”-ul montat de Declan Donnellan pe scena Naționalului craiovean o readuce în lumină, în rolul ofertant al Ofeliei.
– Bună dimineața, Flavia! Pe unde te poartă drumurile?

– Bună dimineața, Dia! Tocmai ce m-am întors la București din Craiova, unde am avut prima reprezentație cu „Hamlet” de după premieră. E un spectacol la care am lucrat intens până în ultima zi, fiindcă Declan Donnellan e un regizor foarte atent la detalii și se lasă ușor inspirat de tot ceea ce-i dau actorii pe scenă.
– Tu cu ce ai rămas din colaborarea cu el?
– Am rămas cu toate poveștile pe care ni le spunea la repetiții, care au conturat fiecare personaj din spectacol. Pentru mine, rolul Ofeliei a fost o mare provocare, pentru că au trecut mulți ani de la ultimul meu spectacol de teatru. Experiența mea se întinde mai degrabă în zona filmului, iar cinemaul te învață să joci mult mai intim, pune mai tare accentul pe privire. În teatru, e nevoie să te exprimi cu tot corpul și să-ți folosești forța vocii într-un fel în care să fii auzit până în ultimele rânduri. Asta era și direcția asupra căreia insista cel mai des Declan, în ce mă privește. Până la urmă, într-o pauză de repetiții, când am revenit la București, am profitat de timp și am lucrat aspectele astea cu fosta mea profesoară de vorbire și cu o coregrafă. M-am întors, cu alte cuvinte, la școală, iar cu piesa asta simt că mi-am depășit niște blocaje și mi-am găsit, în sfârșit, vocea în teatru.
– Deci, chiar te-a pus la treabă rolul ăsta…
– Da, am muncit foarte mult pentru el, dar cel mai frumos e că a fost un efort de echipă, am avut parte de colegi foarte generoși. Am pus și foarte multă presiune pe mine, pentru că lucram cu Declan Donnellan, unul din cei mai mari regizori ai lumii, iar Ofelia e unul dintre cele mai frumoase și provocatoare roluri de care puteam avea parte acum. De multe ori m-am îngrijorat, m-am trezit din somn spunând replici din piesă sau am trecut pe lângă un atac de panică la gândul că nu voi reuși să fiu la înălțime. Dar Pavel (actorul Pavel Ulici n.r.) a fost acolo să mă asculte de fiecare dată.
– Pavel ce mai face?
– Se ocupă mai mult de muzică de câteva săptămâni. Acum e undeva prin casă. Știe că dau un interviu și știe și că am emoții de fiecare dată, așa că îmi dă spațiu, nu mă deranjează. E o bucurie că suntem amândoi din nou acasă și reușim să pregătim micul dejun împreună. Am fost mai mult plecați în ultima vreme.
– La Craiova ai fost într-un soi de cantonament?
– Se poate spune și așa. Prima oară am rămas timp de o lună. Am aterizat acolo chiar după ultimele repetiții pentru concertele cu „MA RA MU”, proiectul muzical pe care l-am pus pe picioare cu surorile și frații mei, cu Pavel, partenerul meu, și cu fratele lui. Și m-am trezit, dintr-o dată, singură, înconjurată de oameni foarte faini, dar toți necunoscuți. Totuși, diminețile erau frumoase la Craiova. Locuiam vizavi de teatru. Mă trezeam devreme și ajungeam întotdeauna prima. Simțeam că am nevoie să mă antrenez un pic mai mult și voiam să mă prindă repetițiile deja încălzită.
– Cum e Ofelia lui Declan, Flavia?

– E o ființă stranie, care nu-și găsește locul pe lumea asta, inadaptarea e ceea ce o și leagă de Hamlet. Ar fi putut avea poate alte alegeri, dar faptul că a crescut fără mamă, cu o dorință de a face pe plac tuturor, o fac să nu le vadă. Dar Ofelia are și o furie mocnită în ea, cu care ar putea da foc întregii Danemarce. Cred că Declan a făcut din rolul ei și din piesa asta o poveste despre cât de mult au nevoie oamenii să fie văzuți și înțeleși, ca să poată exista cu adevărat.
– Ofelia are și o latură de fată cuminte, de care nici tu nu ești prea departe…
– Cred că și eu eram și am rămas într-un fel o fată cuminte, deși nu știu dacă ăsta e cel mai potrivit cuvânt. Am avut mereu o relație bună cu părinții mei, dar am avut și momentele mele de rebeliune, care au fost cel mai adesea legate de muzică, de surorile și de frații mei sau de prietenii cu care cântam uneori prin parcuri.
– Cum s-au împărțit talentul și frumusețea în familia voastră? Rareori mai găsești undeva cinci frați care toți să cânte.
– Apăi, cum o dat Domnul! (râde) Maria și Ligia se ocupă exclusiv de cântat. Eu navighez între actorie și muzică. Augustin, fratele meu mai mic, cântă cu noi în proiectul „MA RA MU”, dar se ocupă și de cariera lui în IT. Iar Francesca, mezina familiei, cântă, își face ușor-ușor intrarea în actorie, dar își vede și de studii în continuare.
– Cu ce-ți umpli dimineața asta, Flavia?
– Cu soare! Mi-am făcut un ceai la bucătărie și acum mă pregătesc să mă așez cu el în balcon.
– E celebrul balcon în care aveau loc petreceri cu lume bună?
– Da, e existat o vreme în care balconul ăsta a găzduit mai mulți oameni decât și-ar putea imagina cineva vreodată. Ne plăcea să invităm lume și să organizăm seri cu muzică și poezie. Dar pandemia ne-a mai liniștit pe toți. Iedera pe care am plantat-o cu Pavel acum câțiva ani s-a întins peste tot, plantele s-au înmulțit, iar balconul a rămas un spațiu mai mult pentru noi, cei din familie. E un loc care continuă să mă inspire. Aici mă retrag de fiecare dată când vreau să lucrez.
– În Maramureș mai ajungi?

– Anul trecut am ajuns destul de des. De fiecare dată când am avut o fereastră, am dat o fugă până acasă. Suntem în București de ani de zile și, oricât de dor ne-a fost de Maramureș, încet-încet ne-am adaptat. Abia când am revenit în apartamentul nostru, după două luni petrecute la Craiova, mi-am dat seama cât de acasă a devenit între timp. A fost ca atunci când mă lăsau ai mei la bunica, în copilărie: pe de-o parte mă bucuram și eram fericită, pe de alta mi-era dor de ce-am lăsat în urmă și primele zile aveau ceva destul de nostalgic.
– Vorbești de bunica ta, care trăia în căsuța de lemn?
– Da, de fiecare dată când povestesc cu tine, ajung să vorbesc și de bunica mea. (râde) Bunica Juji din Ieud trăia într-o căsuță simplă, din lemn, pe malul râului. În curtea ei, mi-am petrecut mare parte din copilărie, uneori singură, alteori cu haita de verișori. Am iubit-o foarte mult pe bunica. Avea o bunătate și o demnitate extraordinare. Un fel de împăcare cu ea și cu soarta, pe care am văzut-o la mulți oameni din Maramureș. Și pe care le-am regăsit într-una din replicile scrise de Shakespeare, care mi-au rămas în gând după piesă. „De-o fi să fie acum, n-a mai fi altădată. De n-o fi altădată, se va-ntâmpla acum. De n-o fi acum, tot va fi altădată. Totul e să fii gata!”.
Foto: Adi Bulboaca (2), Bogdan Brasoveanu (1)